„Pentru mine Paștele este o sărbătoare de suflet, sărbatorită acasă, cu toți copiii grămăjoară”
CARTE DE VIZITĂ
Funcție: manager Instituția Publică Gimnaziul ,,Eva Gudumac”, satul Tătărăuca Vece, raionul Soroca. Profesoară de limba și literatura rusă.
Născută: 28 noiembrie 1969, în satul Slobozia Vărăncău, raionul Soroca
Familia: Văduvă, trei copii Dumitru, Andrei și Mihaela, două nepoțele Eva și Elina.
Carieră: 32 ani de activitate, dintre care 22 ani în calitate de manager.
Zodie: Săgetător
Culoarea preferată: Verde
Mâncarea preferată: Tot ce e dulce … tot ce-i bunișor.
Anotimpul preferat: Primăvara
— De unde începe firul vieții?
— Firul vieții se deapănă, ca la toată lumea, din anii copilăriei. M-am născut în satul Slobozia Vărăncău, raionul Soroca, părinții mei fiind repartizați să activeze în școala din localitatea respectivă, tata – în calitate de director de școală și mama- profesoară de limba și literatura rusă. Din anul 1971, adică de pe când aveam 2 ani, părinții s-au stabilit cu traiul în satul pe care-l consider natal, Tătărăuca Veche. Am o soră, Stela care e mai mult decât o soră, chiar dacă ne despart mii de kilometri, (e stabilită de mai mult de 20 ani în Italia). Chiar dacă e mai mica cu 4 ani decât mine, uneori îmi pare că e mult mai înțeleaptă, mai adaptată la realitate, mai practică decât mine, eu văzând adesea lucrurile și oamenii prea roz. Despre bunici, ca și despre părinții și sora mea, aș putea vorbi la nesfârșit.
— Ce amintiri vă leagă de copilărie?
— Am avut o copilărie foarte fericită! Am cules atâta dragoste și căldură, de aceea nici azi nu sunt friguroasă, mereu mi-i cald, chiar și când alții umblă îmbodoliți. Poate de asta văd și acum lucrurile și oamenii, puțin în roz. Am fost șotioasă, fiindcă mi se permitea și mi se ierta totul. Dacă, după ce mamunea a vopsit casa cu verde pentru hram, eu am dat-o, pe cât am ajuns, toată cu var. Când am decupat cu foarfecele toate floricelele și desenele de pe perdele să mă joc cu ele…și când mereau mă tundeam singură cu foarfecele în fața oglinzii, de n-am nici o poză din copilărie să nu fiu cu bretonul scărit și cnd am scăldat boboceii și i-am pus să se usuce… mi se dădea de înțeles că acum mi se iartă, da nu e bine de repetat. E o înțelepciune pe care o posedau buneii…
— Cum era sărbătorit Paștele, acasă la mama?
— Poate va suna paradoxal, da când îmi amintesc de sărbătoare de Paști în copilărie, tot de bunei îmi amintesc mai mult. Părinții mei, tata fiind director de școală, cum vă ziceam, membru de partid (că altfel nu era să fie director), nu-și puteau permite luxul să meargă la sfințit pasca, ba, dimpotrivă, trebuiau să ceară și de la elevi să nu meargă la biserică, cu atât mai mult că nici nu activa biserica pe atunci în sat ,păcatul’’acesta, din fericire pentru noi și-l asumau bunicile.
Paștele copilării mele a fost la bunici. Aici se adunau frații părinților mei cu familiile lor, ei fiind în aceiași situație. Dimineața, când binevoiam să ne trezim, până a mânca sfințit, ne spălam în apa în care se puneau monede, ouă roșii, dorindu-ne să fim bogați și sănătoți tot anul, după care ne așezam la masa doldora de bunătăți.
— Astăzi cum sărbătoriți Paștele?
— Pentru mine Paștele e o sărbătoare de familie, care se sărbatorește acasă, cu toți copiii grămăjoară. Zic asta și mă podiesc lacrimile, fiindcă, de fapt, ultima data când am fost cu toții grămăjoară la masa de Paști a fost cu 4 ani în urmă, în primavara anului 2019, când bunul meu soț era încă în viață, ne pregăteam de nunta fiului mai mare, eram toți acasă, sănătoși și fericiți. Nu-mi închipui să avem pe masa de sărbătoare cozonac cumpărat de la magazin, am o satisfacție deosebită să pregătesc pasca cu brânză, multe la număr, să mai dau și de pomână, cozonaci dulci ca la mamunea, ouă de toate culorile, să împodobim masa de sărbătoare. Suntem trei generații de gospodine acum, Mihaela e responsabilă de dulciuri și salate, eu –de pască, pârjoale, miel, mama- de clătite și răcituri. E mare forfotă la bucătărie, dar e frumos, învățăm una de la cealaltă, ne amintim cum făceau bunicile felurile de mâncare, mai căutăm ceva nou din internet.
Anul acesta vom fi de Paști doar în trei, cu feciorii, nora și nepoțelele vom ciocni ouăle pe viber, din păcate.
— Ați fost o elevă exemplară?
— Da, nu putea fi altfel având părinții profesori. Citeam foarte mult, îmi plăcea să citesc, citisem toate cărțile din biblioteca noastră. Participam la toate concursurile posibile, scriam articole în ziarul raional și republicane pentru copii, am avut locuri premiante la olimpiade, inclusive locul II la olimpiada republicană televizată la limba rusă. Cântam și în corul școlii și în ansamblu. Am avut o viață de elev interesantă și foarte activă. Am absolvit școala cu medalie de aur (pe atunci era cel mai înalt nivel de performanță).
— Ați fost o studentă la fel de exemplară?
— Au fost cinci ani fericiți și interesanți despre care –mi amintesc cu nostalgie și căldură. Am fost admisă la Institutul Pedagogic ,,Ion Creangă’’din Chișinău fără examene de admitere, având medalie de aur și locuri la olimpiade . Am trăit toți cinci ani în cămin. Mi-am făcut foarte mulți prieteni. Aveam timp suficient și pentru studii și pentru distracții, vizionarea filmelor, concertelor, vizite la teatru, circ.
— Prima dragoste?
— Prima dragoste a fost și cea din urmă – e soțul meu Dumitru, cu care ne-am cunoscut chiar în primul an de studenție, de ziua mea, în cămin. De atunci nu ne –am mai despățit, soțul, fiind cu cinci ani mai mare parcă luase șefie asupra mea și avea grijă ca de un copil. Zicea că dragostea se trage de la tortul ”Napoleon” pe care nu mai gustase până la ziua mea. Peste trei ani ne-am căsătorit.
— Unde ați jucat nunta?
— Și aici avem o istorie interesantă! Am avut două nunți, una acasă la părinții soțului, în satul Chițcani, raionul Telenești, iar peste două săptămâni, la casa părinților mei. Nu că nu s-ar fi împăcat cuscrii, dar erau mulți invitați. Nunți frumoase și bogate, în cort, cu nănași, înregistrarea oficială- în cort, cu mulți studenti, care făceau veselie. Am făcut și bani, mulți pe atunci, pe care i-am pus la”cărticică”, să pornim cu ei gospodărie, dar peste doar un an nu s-a ales nimic din ei, că s-au devalorizat …
—Profesoară sau manager?
— Îmi vine greu să mă identific doar în una din aceste posturi, după mine ele fiind strâns legate între ele, reies una din alta.
— Ce semnifică Tătărăuca Veche pentru dstră?
— E satul de care mă leagă cele mai frumoase amintiri, e locul unde am petrecut cei mai fericiți ani alături de soțul meu, unde au crescut copiii mei. E satul unde m-am format ca personalitate, unde în fiecare copil care a trecut prin școală a rămas o părticică din sufletul meu. Se zice că omul sfințește locul, atunci mă mândresc și eu că am contribuit cu ceva la faptul că locul unde muncesc cu dăruire să fie unul cu nume, o școală,,cu suflet de lumină’’, un loc, unde cei care muncesc sau învață se simt bine, iar cei care pleacă, să dorească să revină.
— Ce calități apreciați la oameni?
— Îmi plac oamenii senini, sinceri, cu simțul umorului. Nu-mi plac oamenii înăcriți, invidioși, minciunoși, falși, zgârciți și lacomi.
— Cea mai fericită zi?
— Zilele în care s-au născut copiii mei și ziua în care am aflat că sunt bunică…e ceva divin, de parcă ai căpăta o nouă viață!
— Cea mai tristă zi?
— 13 mai 2000, ziua când a decedat soțul meu. A doua zi, la 14 mai, urma să împlinim 31 ani de căsnicie. Din acea zilele au început o altă numărătoare, până și după…De atunci, învăț să trăiesc fără el, învăț să zbor fără o aripă…
— Ce vă liniștește?
— Nimic mai mult ca discuțiile de ore în șir la telefon cu nepoțica Eva, pot să mă uit ore în șir la pozele nepoțelelor, mă liniștește vocea copiilor la celălalt fir de telefon, când simt că la ei totul e bine…Mă liniștește muzica, o cafea servită într- o companie plăcută.
— Hobby?
— Cândva citeam mult, acum nu am destul timp. Iubesc să gătesc, în special dulciuri. Îmi place să călătoresc.
— La ce visați? Scopul vieții?
— Scopul vieții, la fel ca și visele se schimbă pe măsură ce trece timpul și realizezi lucruri pe care ți le-ai propus sau la care ai visat…Și un scop – să-mi ajut copiii să se realizeze în viață, să-i sprijin și să-i aștept acasă.
— Sunteți o femeie fericită?
— Da, sunt o femeie fericită.
