Ne întâlnisem de câteva ori în bisericile din zona Sorocii. Îl însoțea pe Preasfințitul Antonie, Episcop de Bălți. Într-una din acele întâlniri am aflat că se trage din părțile noastre. Iar un drum ce l-am făcut împreună, dus și întors, la Chișinău, în legătură cu niște treburi, ce țineau de Societatea Femeilor Ortodoxe, avea să-mi ofere prilejul ca să-l cunosc mai îndeaproape. Mi-a vorbit frumos despre părinți, despre bunei, despre soție și cei doi copii care îi sporesc bucuriile, despre părinții și casa părintească a regretatului Nicolae Bulat cu care, pe malul Nistrului, aveau grădinile alături. Mi-au înmuiat inima, blândețea și calmul cu care îmi vorbea despre cele sfinte, despre misiunea pe care o înfăptuiește în plan social, filantropic, cultural și pastoral și despre misiunea pe care o are la Episcopie de a promova adevărul de credință și cel istoric printre creștini. Mi-a accentuat că Dumnezeu îi vorbește tainic fiecăruia în adâncul inimii oriunde nu s-ar afla.
Este vorba de Protopopul de Bălți din cadrul Episcopiei de Bălți (fostă a Hotinului), Mitropolia Basarabiei, secretar referent la Episcopie, preotul DORIAN REVENCO.
„De mână cu Dumnezeu, nimic nu este greu”
Nina Neculce: De unde începe urcușul CREDINȚEI, părinte Dorian și ce este în fond Credința?
Părintele Dorian: Din primii ani de viață, din casa părintească. Prima rugăciune învățată a fost de fapt un colind: „Trei păstori se întâlniră”. Credința este o luptă, dar de mână cu Dumnezeu nimic nu este greu.
N.N.: Să înțeleg că de la Cureșnița-Veche, Soroca, unde ați văzut pentru prima oară lumina zilei, ați pornit spre urcușul duhovnicesc.
Preot Dorian: De acolo am pornit, dar am văzut pentru prima oară lumina zilei în orașul Chișinău, din părinții Alexandru și Agafia Revenco, fiind primul lor copil. După mine au mai venit fratele Alexandru cu doi ani mai mic și sora Doina cu 10 ani mai mică. Tata era student atunci când m-am născut, dar în același timp și lucra, iar mama lucra la vestita Fabrică „Steaua Roșie”. La vârsta de 5 luni, în luna mai, 1979, părinții au lăsat Chișinăul și au trecut cu traiul la casa părintească a lui tata, la Soroca, în satul Cureșnița-Veche. Tata, care a fost coleg de clasă cu regretatul Nicolae Bulat, nu mai este, Dumnezeu să-l ierte! A trecut la cele veșnice în anul 2018.
N.N.:Ați fost botezat la Chișinău, sau la Soroca?
Pr. Dorian: Am fost botezat la Chișinău, la biserica cu hramul „Sf. M. Mc. Teodor Tiron”, cunoscută astăzi ca Mănăstirea Ciuflea.
N.N.: Cum era și cum este satul în care ați copilărit?
Pr.Dorian: A fost șieste un sat pitoresc din Lunca Nistrului, așa cum sunt toate satele de pe malul Nistrului. Dar, de fapt, satul copilăriei mele are o așezare aparte. În preajma satului se întinde o pădure cu o lungime de 8 kilometri, așezată pe malul Nistrului, care începe la intrarea în satul Cureșnița și se termină la mănăstirea Cosăuți. Este un sat nu mare, un sat mic, dar frumos. Multă verdeață, oameni buni, un sat de oameni gospodari, care face parte din comuna Holoșnița. În perioada interbelică s-a numit General Poetaș. O spun nu fără mândrie că este baștina compozitorilor Eugen Coca și Alexandru Ranga, a academicianului Demir Dragnev și a vestitului „pârcălab” al Cetății Soroca, Nicolae Bulat. Este un sat foarte vechi. Pe teritoriul lui au fost găsite urme ale unei localități preistorice.
N.N.: O amintire din anii copilăriei care vă vine acum în minte.
Pr.Dorian: Îmi plăcea foarte mult să merg cu tata la pescuit. Mergeam atunci când era timp frumos, în special duminica. Nistrul era plin de pește. Pe atunci se mai prindea Clean, Mreană, Somn. Dar cel mai mult ne plăcea să prindem Guvizi, le mai zicem în popor Baboi. Trăiam o bucurie enormă când vedeam peștele prins în undiță. Adrenalina îl cuprindea și pe tata. Ne bucuram de un pescuit frumos de fiecare dată. Am avut o copilărie frumoasă, cu toate că am trăit-o în anii de tranziție de la perioada sovietică la statul nou –Republica Moldova. A fost frumoasă pentru că eram mai mult pe afară, mai mult în natură ca să-l simțim pe Dumnezeu foarte aproape.
N.N.: Cu cine ați mers întâia oară la biserică?
Pr. Dorian: Cu bunelul Ion și bunica Maria de pe linia tatălui. Bunelul m-a îndemnat să merg pe calea duhovniciei, a credinței.
Mi-aduc aminte prima dată când am văzut biserica satului deschisă (multă vreme fusese închisă de fostul regim). Era într-o zi de februarie. Aveam lucrare la matematică. Și împreună cu un coleg de clasă am finalizat mai repede lucrarea și am ieșit afară să vedem sfințirea bisericii. Biserica e chiar peste drum de școală. Atunci prima dată am văzut un sobor mare de preoți, lume multă. Vedeam pe chipurile lor o lumină de nedescris. La puțin timp am început să frecventez biserica împreună cu buneii în fiecare duminică. Iar din toamnă am început să citesc la strană. Eram clasa a 7-a.
N.N: Și decizia de a merge la Teologie în România tot cu bunelul ați luat-o?
Pr.Dorian: Bunelul a fost cel care a aruncat sămânța. Dar decizia de a merge la teologie am luat-o de singur. Era anul 1993. Susținusem ultimul examen de absolvire a școlii din sat, 9 clase. Am venit acasă. Părinții au făcut consiliul familiei, buneii erau și ei de față. Trăiam într-o ogradă cu buneii. Nici nu m-au lăsat să-mi scot hainele cu care am fost la examen, că m-au și asaltat cu întrebarea: „Ce facem mai departe?”. Tata mă îndemna să merg la Soroca la juridică, unde în cadrul Colegiului Cooperatist se deschisese și secția drept. Mama mă vedea la Colegiul Pedagogic. Buneii tăceau. De doi ani și jumătate eu mergeam duminică de duminică la biserică, citeam la strană. Atunci eu le-am zis că vreau să-mi continui cu ajutorul Domnului, calea pe care am început-o deja. Ei n-au avut nimic împotrivă, ci din contra m-au susținut cu toată căldura inimii în decizia mea. În acea perioadă în fiecare dimineață la Radio Moldova se difuza un anunț din care am fost informați că se organizează concurs pentru admiterea la Seminarul Teologic din Suceava. Așa am ajuns să depun actele pentru admiterea la seminar. Am fost 200 de candidați pentru 25 de locuri și cu ajutorul lui Dumnezeu m-am învrednicit să fiu înscris la studii printre cei 25. Am format o clasă de basarabeni, care ne-am făcut studiile la Seminarul Teologic Liceal Ortodox „Mitropolitul Dosoftei” din orașul Cetății de Scaun, Suceava. Am plecat de acasă pentru prima dată. Mi-aduc aminte că după două săptămâni de școală, venind acasă după ceva haine mai călduroase, nu doream să mă întorc. Încă nu împlinisem 15 ani. Mama m-a convins să mă întorc la școală. Pentru ce îi mulțumesc.
N.N.: Ați revenit acasă imediat după absolvirea seminarului?
Pr. Dorian: Am revenit acasă un pic mai târziu, pentru că după absolvire am mers la Facultatea de Teologie. Așa a vrut Bunul Dumnezeu să fiu admis la București. Am absolvit facultatea în 2002, după care am decis să revin acasă, în Basarabia. Cei nouă ani de aflare la studii în România nu au fost ușori nici acolo, dar totuși am văzut că lucrurile se mișcau spre bine. Iar cât privește viața bisericească sub toate aspectele, era așezată chiar destul de bine. Dar la noi, aici, în Republica Moldova era încă mult întuneric, multă necunoaștere. Și atunci am hotărât să vin acasă să încerc să fac aici ceva, am simțit că am de lucru. Tocmai atunci Mitropolia Basarabiei fusese în sfârșit recunoscută de către Guvernul RM ca structură religioasă distinctă, subordonată canonic Patriarhiei Române. În toamna lui 2002, cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Petru, Arhiepiscopul Chișinăului, Mitropolitul Basarabiei și Exarhul Plaiurilor am fost numit în funcția de director al Centrului de pelerinaj EMAUS al Mitropoliei Basarabiei. Din octombrie și până pe 10 ianuarie, 2005 am îndeplinit această funcție. Tot în acea perioadă până în septembrie 2003 am îndeplinit și funcția de dascăl la Mănăstirea „Sfântul Apostol Andrei” de la Durlești.
N.N.: Dar când ați cunoscut-o pe doamna preoteasă Romica?
Pr.Dorian: A fost în 2003, la începutul lunii aprilie. Era elevă în ultimul an la Seminarul Teologic de fete „Regina Maria” de la Suruceni. Atunci Dumnezeu mi-a scos-o în cale. Ne-am văzut, ne-am plăcut și în septembrie ne-am și căsătorit. Între timp doamna preoteasă a fost admisă la Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, la Facultatea de Istorie. În data de 28 septembrie am fost hirotonit în treapta de diacon la Paraclisul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei, iar în data de 15 noiembrie, 2003, am fost hirotonit în treapta de preot la Biserica „Sfânta Treime” de la Liceul „Prometeu”. În august, 2004 s-a născut fiul Radu-Ioan. În 2005 am fost numit în calitate de preot paroh la Biserica „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie” din localitatea Tălăiești, comuna Crasnoarmeiscoie, raionul Hâncești. Peste 5 ani Dumnezeu ne-a binecuvântat și cu o fiică, Mădălina-Maria. La Tălăiești mi-am făcut datoria față de creștini și față de Dumnezeu timp de 15 ani.
N.N.: Cum și prin ce minune ați ajuns la Episcopia de Bălți?
Pr.Dorian: Cred că Dumnezeu așa a vrut. Am venit aici cu 4 ani în urmă. Am venit cu o cerere la Preasfințitul Antonie de a mă „înfia” în Episcopia de Bălți. Și acum realizez că a fost o chemare de Sus până la urmă. Și la Hâncești am avut activitate în parohie ( și profesor de religie și educație moral-spirituală, și Centrul de zi pentru copii, și multe proiecte sociale cu bătrânii și persoanele aflate în dificultate), dar acolo era ceva sporadic, pe când aici este o activitate mult mai intensă. Aici mai profund îți poți mărturisi credința prin faptă. Prima acțiune la care am participat alături de Episcopia de Bălți (fostă a Hotinului) a fost pomenirea deportaților la memorialul din scuarul Gării Feroviare din mun. Bălți în data de 06 iulie 2019, unde m-am convins încă odată de cât întuneric este și cât întuneric se predică în continuare aici.
Apoi cu binecuvântarea Preasfințitului Antonie, Episcopul de Bălți, la începutul anului 2021 am înființat în municipiul Bălți o parohie cu hramul Sfântul Antonie Cel Mare și Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. La 19 octombrie 2021, am fost numit în funcția de protopop al Protopopiatului de Bălți din cadrul Episcopiei de Bălți (fostă a Hotinului) a Mitropoliei Basarabiei.
N.N.: În acești 20 de ani de când împliniți voia lui Dumnezeu pe tărâm bisericesc, care considerați că e cea mai mare realizare, unde și-a pus Dumnezeu Mila?
Pr. Dorian: Dumnezeu își pune mila în tot ce fac. Dar cea mai mare realizare, cea mai mare împlinire a vieții mele până în prezent este familia-mica mea Biserică, unde îmi găsesc pacea și liniștea, unde copiii și doamna preoteasă îmi încarcă bateriile și unde înmulțim împreună lucrurile frumoase. Faptul că și eu și doamna preoteasă venim din familii unde întotdeauna s-a vorbit adevărul de credință și de neam, ne-a ajutat foarte mult, în unison, să ne educăm copiii, pentru ce îi mulțumim Bunului Dumnezeu.
N.N.: Și cea mai mare responsabilitate?
Pr. Dorian: Cea mai mare responsabilitate a venit din momentul când am fost hirotonit preot, când m-am învrednicit să fiu numit de toată lumea-părinte. Dar cred că nu există pe lume ceva mai frumos decât a fi binecuvântat să fii preot.
N.N.: Să trecem acum la Sărbătoarea-Sărbătorilor – Învierea Domnului. Cum era Paștele copilăriei?
Pr. Dorian: Paștele copilăriei la Biserică mi-l aduc aminte mai târziu deja. Biserica, cum v-am spus, a fost multă vreme închisă. Dar îmi amintesc cu drag de Paștele copilăriei. Nu pot uita cum pe la 5.00 dimineața tata și cu bunica se întorceau de la sfințit pasca de undeva din altă localitate, dacă nu greșesc de la Șeptelici. Veneau acasă cu darurile sfințite și noi, copiii ne spălam cu un ou roșu să fim rumeni la față, sănătoși. Apoi ne spălam cu un ou alb, nevopsit ca să avem fața și gândurile curate, dar și cu bănuți de metal ca să avem belșug și să fim tari ca fierul. După aceasta ne așezam cu toții la masă ca să mâncăm sfințit și să ne bucurăm de Învierea Domnului. Câteva zile la rând mâncam dimineața în primul rând sfințit. Eu așteptam cu nerăbdare ziua de luni, când mâncam cozonac cu lapte. Pentru că în Duminica Învierii nu se făcea focul și nu se fierbea lapte. Iar cozonacul cu lapte a fost mâncarea mea preferată la sărbători în anii copilăriei. Mi-aduc aminte de prima noapte de Înviere la biserica de la Cureșnița-Veche. M-am dus cu tata. Era o noapte ploioasă. A fost prima noapte din viața mea în care nu am dormit deloc și mă miram că nu-mi era somn. Trăiam un soi de trezvie, de bucurie lăuntrică care nu o poți descrie prin cuvinte. Aveam cred vre-o 12-13 ani.
N.N.: Cum prăznuiți Paștele de când ați devenit preot?
Pr. Dorian: În NoapteaÎnvierii simt o eliberare. Călătoria aceasta spre Înviere cere mult efort atât pentru creștinul de rând cât și pentru un preot. Iar în Noaptea Învierii Bucuria sufletească te copleșește. E o noapte deosebită. Toate se umplu de Lumină: „și cerul, și pământul și cele de desupt”. E absolut atingător momentul de la miezul nopții când încep să bată clopotele bisericilor și oamenii care asistă la slujbă încep să cânte ”Hristos a înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând!”, ținând în mână lumânarea aprinsă. Dar ce frumusețe în jurul bisericii, când curtea se umple de luminițe galbene! Mă bucur foarte mult în această noapte să văd tineri venind la slujbă, să văd mai mulți bărbați ca de obicei, pentru că femeile mai rămân acasă pentru ultimele pregătiri la bucătărie.
În noaptea Învierii suntem toată familia prezentă la Biserică și dimineața ne întoarcem deja acasă cu gândurile de Înviere satisfăcute. Acasă împlinim tradiția spălatului cu ouă roșii și bănuți pentru copii și tradiția de a sta la masă și a mânca sfințit.
N.N.: Cum ați defini printr-un cuvânt Sărbătoarea Paștelui?
Pr.Dorian: BUCURIE. La momentul ÎNVIERII e plină de BUCURIE întreaga creație.
N.N.: BUCURIE la toată lumea! Hristos a înviat, părinte Dorian!
Pr. Dorian: Adevărat a înviat! Un cald „HRISTOS A ÎNVIAT” pentru soroceni, pentru consătenii mei și pentru toți cititorii „Ziarului Nostru”!
