Odiseea pedagogică-Mihail Rusu

0
298

Pedagogii sunt acei sculptori neobosiți de vreme care zilnic muncesc la formarea elevilor. Scânteia de curiozitate pe care toți o avem în noi a fost hrănită de inspirația și cuvintele pe care ni le-au transmis-o ei, dascălii.

Astăzi cu toții le suntem recunoscători nu doar pentru cunoștințele în domeniile exacte, dar și pentru cea mai prețioasă avere pe care am moștenit-o, posibilitatea de a ne descoperi pe noi înșine.

Profesorul Mihail Rusu din satul Băhrinești, a devenit pedagog prin creștere și educație și crede în puterea profesorilor. În cartea activității a scris pagini atât în calitate de profesor de limba moldovenească, istorie și franceză, lector la Institutul Pedagogic “Aleco Russo” din Bălți, director la școala din localitate, dar cel mai important ca om. Și-a dedicat pedagogiei circa 50 de ani de viață, iar astăzi ajungând la 93 de ani, nu regretă că a trecut și prin cele mai grele timpuri, pentru că toate au rămas lecții pentru o viață.

Emoția primei zile de școală

M-am născut la 18 iulie 1931, în aceeași lună cu Vladimir Beșleagă, cu Gorbaciov, Elițîn. Dacă ar fi să vorbesc despre copilăria mea, atunci aș vorbi despre școală. Am mers la școală la 7 ani, în clasa doamnei Larisa Marinescu, o învățătoare care merita să fie numită învățătoare atât după felul cum arăta, cât și pentru felul în care vorbea. Mama m-a dus de mână și când am ajuns în clasă m-am speriat când am văzut băncile cât mine de înalte, lungi, încât încăpeam câte șapte elevi în ele. În clasa în care venisem erau și elevi cu „staj” aveau câte 2-3 ani la școală, înalți cât învățătoarea.

Abecedarul era un lux

Îmi amintesc  creionul de culoare galbenă, caietul de aritmerică și manualele. Abecedarul era un lux, primul an apăruse în culori, avea pe copertă desenat un băiețel cu litera “o”de mână și “o” de tipar. Învățătoarea când scria la tablă, trăgea mai întâi niște linii, fără riglă, dar erau mai drepte. Apoi scria literele, iar eu le înghițeam, atât de mult îmi plăcea să scriu. Atunci o atenție deosebită se atrăgea caligrafiei. Tata țin minte era stângaci, dar avea o caligrafie extraordinară, a terminat școala cu mențiune și a primit premiu de la Soroca o biblie în două limbi, română și rusă, din care și eu mă învățasem a citi în limba rusă.

Noi acum trăim în rai

Nu pot spune că vremurile de atunci erau grele, pentru că întotdeauna timpurile din copilărie sunt cele mai frumoase. Dar dacă ar fi să compar viața de atunci cu cea de astăzi, noi acum trăim în rai. Iar când cineva spune că trăiește greu, nu mă pot împăca cu acest lucru, fiindcă eu am trecut prin toate. Războiul l-am văzut cu ochii mei, foametea am simțit-o, boli și epidemii, am avut doi frați care au murit în trei zile. Nu vă puteți închipui ce greutăți erau atunci, am crescut priponit în popușoi, ca să nu mă piardă părinții în timp ce munceau la pământ.

Doi ani în clasa a doua și trei în clasa a patra

Am învățat un an în clasa întâi, doi în clasa a doua, unul pînă la război și unul pe vremea puterii sovetice, am învățat clasa a treia și în clasa a patra am învățat trei ani, așa e vremea, dar am terminat cu mențiune, iar pe vremea foametei doi ani nu am învățat pentru că am fost bolnav. Mama se întâlnise cumva cu mama unui coleg  mai mare, care i-a spus mamei că fiul ei învață la Mărculești, la școala de șapte ani și învață 7 limbi acolo. Părinții desigur au dorit să mă vadă cu studii și m-au dat acolo, eu eram deja mare, cu barbă, dacă repetasem atâtea clase. În 1953  am terminat școala medie din Florești. La institut am mers la Bălți, căci era mai aproape, iar părinții nu aveau bani. Am intrat să fac studii de 4 ani, însă am învățat 5 ani și am ieșit cu două specialități, Hrușciov dăduse indicație ca învățătorii să aibă nu o specialitate, dar două înrudite.

Revenirea în satul natal

Am lucrat lector doi ani, apoi am fost trimis la lucru într-un sat mic, dar vestit pe atunci nu doar în raion, dar și în întreaga Uniune, căci și Moscova știa de el, Călimănești. Acolo am activat trei ani, după care urma să fiu numit director sau locțiitor la internatul care urma să se deschidă în raion, dar pentru că-mi murise sora am fost nevoit să mă întorc în sat  și aici am și rămas. La școala din Băhrinești am predat limba moldovenească la grupele rusești, ulterior m-am recalificat, pentru că era un obiect așa, de mâna a doua.

El e învățător, învățător o să fii și tu!

Școala din Băhrinești acum poartă numele lui  “Eustafie Popescu”  noi îi spuneam Ostaș Popăscu, el de fiecare dată când se ducea la gară să meargă la Bălți, la școală, trecea pe lângă noi, pe la poarta noastră. Și când mergea tata îmi spunea de fiecare dată: Iată vezi, ăsta  e Ostaș Popăscu, el e învățător și tu tot învățător o să fii! Eu credeam că, să  fii învățător înseamnă în primul rând să ai pălărie și costum ca a lui, așa mi-a intrat ideea asta în cap și am continuat pe această cale. Fiind în școală domnul Popăscu ne-a învățat o zi, înlocuind-o pe învățătoarea noastră, țin minte și azi acea lecție: Gogu are patru gâște…, cel care a fost Gogu la lecția ceea, a murit și tot Gogu a rămas.

Se face carte și azi, dar e prea multă dădăceală

Astăzi elevii au de toate, toate condițiile, iar eu mă tem de un lucru, de multe ce au, ei se plictisesc. Noi am învățat în condiții foarte grele, dar știam carte. Carte se face și azi, dar e prea multă dădăceală. Când eu predam, elevii aveau bilete tipărite pentru examene care le repetau din an în an până când fițuicile se rodeau prin buzunare, dar astăzi copii au tot la dispoziție, computer, tehnică, numai să vrei să înveți. Astăzi este mult mai ușor, dar nu-mi pare rău nici de școla în care am învățat eu, nici de timpurile în care am lucrat. Și în vremea cînd eu învățam la institut erau din cei mai mari care ne spuneau că nu trebuie de învățat, că aici se învață numai la examene, păi aceea au ieșit din institut mai “boștori” decât au intrat, trebuia și atunci să vrei să înveți, știți vorba lui Cantemir “Moldovenii se trag cam greu la carte” …

    Atunci când avem ocazia, să le mulțumim profesorilor. Vom face un gest nu doar pentru profesorul nostru, ci și pentru celelalte generații de elevi care ne vor urma. Pentru că gestul de mulțumire va hrăni inspirația și energia profesorului care va continua să educe, să învețe și să dăruiască din el tot ce are mai bun.

PUBLICITATE