La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
224

  Mergeam la Drochia la evenimentul prilejuit de Ziua Culturii Naționale cu gândul să fac cunoștință mai îndeaproape cu Cristina Pânzaru-Bațura, desemnată învingătoare în cadrul concursului „CEL MAI…CEA MAI…” organizat de „Ziarul Nostru”. Până a ne întâlni față în față, am întrebat-o pe colega, Valentina Cebotari de la „Glia drochiană” pe cine din cei prezenți la eveniment aș putea să-i invit la rubrica mea „LA SFAT CU OAMENI FRUMOȘI”.

Primul nume rostit de Valentina a fost Cristina Bațura, cu precizarea că este o interpretă de muzică populară foarte bună și o profesoară de canto excelentă, binecunoscută la Drochia și nu numai. A muncit la Școala de Muzică, iar mai bine de un an îndeplinește funcția de director artistic la Casa Raională de Cultură. Frumoasă, calmă, blândă, Cristina a acceptat cu bunăvoință să stăm la sfat.

„Mă trag dintr-o familie, unde Folclorul și muzica autentică au fost păstrate cu sfințenie”

Nina Neculce: Dragă Cristina Pânzaru-Bațura, prima  oară am  auzit de numele tău cu vre-o 8-9 ani în urmă. Se întâmpla aceasta în Cetatea Soroca, atunci când ai participat la Festivalul „Trandafir de pe cetate” și te-ai învrednicit de premiul pentru cea mai bună interpretare a Doinei. Și juriul, și spectatorii au remarcat atunci că ți-ai pus sufletul în voce. Pe la ce festivaluri, concerte au mai călătorit trăirile tale în cântec de atunci ?

Cristina Bațura:  Fiecare participare în cadrul unui concurs, pentru mine a fost o nouă experiență și de la fiecare am învățat câte o lecție. Niciodată nu m-am oprit, ba dimpotrvivă, am experimentat și alte genuri,cum ar fi Romanța. Da, mi-am purtat cântecul pe la numeroase concursuri și festivaluri din România de unde m-am întors cu impresii, rezultate și inspirație, pe la mai multe  evenimente culturale din raion și republică și pe la evenimentele private pe care le moderez cu plăcere.

N.N.: Cum arată o zi din viața ta?

C.B.: ,,Viața mea e numai cântec”! Cu acest slogan începe o zi din viața mea, or profesia  este strâns legată de cântec, artă și cultură. Fiecare zi pentru mine e o nouă descoperire, o nouă bucurie alături de ființele mele dragi din familie și de oamenii dragi care mă înconjoară.

N.N.: Când și unde ai văzut pentru prima oară lumina zilei?

C.B.: Vin din partea sudică a Moldovei, r-nul Cimișlia, satul Ialpujeni. M-am născut în familia gospodarilor, Alexei și Larisa Pânzari, doi părinți minunați, îndrăgostiți de frumos, care se bucură de autoritate în localitate. Am venit pe lume în a treia zi a lunii lui cuptor, anul  1987, fiind mezina familiei, dar nu și cea mai răsfățată, deoarece suntem doar doi, o soră și un frate. Părinții nu au făcut diferența, s-au strădiut să ne ofere totul în egală măsură. Fratele, Alexei Pânzari, de asemenea, e îndrăgostit de cântec. Locuiește și el în Drochia. Este interpret de muzică populară și conducătorul ansamblului folcloric de bărbați „Buciumul”.

N.N.: Descrie în puține cuvinte localitatea în care te-ai născut.

C.B.:Satul meu de baștină e ,,o gură de rai pe-un picior de plai ”, situat între două dealuri despărțite de un afluient al râului Ialpug. Peisajul e încântător: păduri, livezi, pășuni și vii, care sunt cartea de vizită a localității.

N.N.:Cum era copilița Cristina Pânzaru?

C.B.: Recunosc că am fost o fire mai ,,băiețoasă”, destul de activă și sociabilă.

N.N.: La școală ai fost o elevă bună?

C.B.: Nu am fost cea mai bună din școală și nici chiar din clasă, însă m-am enumerat printre elevii eminenți, fiind responsabilă și iubind cartea. Îmi plăceau la nebunie limbile străine, limba română și, bineînțeles, educația muzicală.

N.N.:Îți mai amintești care a fost primul cântec fredonat de tine?

C.B.: Cum aș putea să uit cântecul de leagăn ce mi-l cânta mămica și pe care îl repetam după ea:,,Când afară a-noptat/ Eu îmi culc păpușa-n pat/ Și culcându-mă cu ea/O adorm și-i cânt așa: Nani na, nani na. dormi adormi, Păpușica mea!”

N.N.: Ce  cântecel drăguț! Cu siguranță l-ai cântat și îl cânți și fetițelor tale. Dar prima apariție în fața publicului când s-a produs?

C.B.: Așa este, l-am cântat și-l cânt. Mă întrebați când am cântat pentru prima oară în fața publicului? Aveam doar trei ani și jumătate când am urcat pentru prima dată pe scena Casei Raionale de Cultură din Cimișlia și din câte îmi amintesc am interpretat cântecul ,,Mi-o zis mama că mi-a da!”. Era vorba de un festival-concurs, avându-l ca președinte al juriului pe domnul Tudor Colac.

N.N.: Și drumul meu în jurnalism s-a intersectat cu prezența acestui  redutabil om de cultură și știință. Mi-a fost profesor la facultate. În continuare, să aflăm de unde a început drumul tău spre cântecul popular, spre folclor?

C.B.:  Mă trag dintr-o familie unde Folclorul și muzica autentică au fost păstrate cu sfințenie. Primul cântec folcloric l-am învățat de la străbunica mea, Vera, mai apoi am cântat în ansamblul ,,Busuioc Moldovenesc”, condus de mămica mea. Voce frumoasă are și tata. Fiind îndrăgostită de muzica neamului nostru, m-am înscris la studii la Colegiul Republican de muzică ,,Ștefan Neaga” catedra Canto Popular și Folclor. Au urmat studiile la facultate, ca ulterior să pot ,,îmbrățișa” pedagogia în domeniul interpretării vocale. Am avut parte de profesori buni, care au contribuit la formarea mea ca interpretă de folclor. Gândul meu de recunoștință se îndreaptă acum spre Mariana Filipovici, Ion Paulenco, Svetlana Badrajan, în fața cărora îmi plec capul.

N.N.:Din copilărie ți-ai dorit să te logodești cu cântecul?

C.B.: Nu m- am văzut niciodată altcineva, decât cântăreață și chiar am devenit ceea ce mi-am dorit. La evenimente de familie,sărbători,concrte în școală, peste tot cântam, pentru că asta știam să fac cel mai bine.

N.N.: Am ascultat câteva cântece pe care le-ai înregistrat cu Orchestra „Lăutarii”: „Tare-i bine cu copii”, „Pădure, verde pădure”, „Foaie verde pănușiță”. Ai o voce caldă, plină de armonie, reușești să transmiți emoții ascultătorului. Cum ai ajuns să colaborezi cu această minunată orchestră?

C.B.: Marele meu vis s-a împlinit atunci când am luat legătura telefonică cu maestrul Corneliu Botgros, care a fost receptiv și căruia îi mulțumesc și pe acestă cale. S-a muncit un an la cele patru piese lansate cu faimoasa orchestră ,,Lăutarii” și nu a fost deloc ușor, dar pe cât de greu pe atât și de frumos. Sper să mai înregistrez și alte piese cu inegalabila orchestră.

N.N.:Doamne ajută! Cânți și iubești lumea prin cântec. Că ești îndrăgostită de mică de cântec am înțeles, dar când te-ai îndrăgostit prima oară de un băiat?

C.B.: Nici astăzi nu pot spune cu certitudine că a fost dragoste, dar țin minte bine că aveam 14 ani când am simțit un sentiment pentru cineva.

N.N.: Cum s-a înfiripat povestea de dragoste cu soțul tău cu care aveți două fetițe minunate?

C.B.: Cu soțul meu, drochianul Stanislav Bațura, conducător al ansamblului „Crăișorii” și profesor de chitară la școala de muzică, ne cunoaștem încă din anii de studenție. Ambii am studiat la Colegiul ,,Ștefan Neaga”. Ne-am îndrăgostit repede, a urmat o relație frumoasă timp de trei ani, după care ne-am căsătorit. Rodul dragostei noastre sunt cele două prințese, două floricele, Loreta și Mihaela, pe care le iubim enorm.

N.N.:  Nunta, dacă ați făcut-o, ați organizat-o după tradițiiile și obiceiurile specifice neamului nostru? Ați făcut o nuntă tipic tradițională?

C.B.: Noi am fost unii din cei mai norocoși miri. Am avut parte de două nunți, una la Drochia și alta la Cimișlia. Bineînțeles că am ținut cont de toate obiceiurile și tradițiile specifice atât pentru zona de nord cât și pentru cea de sud.

N.N.: Cum te-au primit Drochia și drochienii?

C.B.: Trebuie să recunosc că la Drochia mă simt cel mai bine, mă simt acasă, or aici este casa și Familia mea. Și când zic „Familie”, mă refer nu doar la rude, ci și la colegii mei care m-au primit cu brațele deschise, întotdeauna receptivi fiind. Mi-s dragi drochienii pentru că sunt oameni onești, harnici, buni gospodari și au sufletele largi.

N.N.: În această lume zbuciumată, grăbită, nesigură în ziua de mâine, reușești să menții liniștea și pacea căminului?

C.B.: Căldura căminului o menținem în doi și nu-i deloc greu, deoarece împreună,  privim în aeeași direcție, avem aceleași vise și aceleași idealuri, căci acolo unde părerile sunt unanime, sentimentele reciproce, unde  respectul stă în cap de masă, atmosfera căminului familial nu se va răci și nici un val zbuciumat al vieții nu va stinge focul din vatră.

N.N.: Privindu-te în oglinda timpului, cum te vezi în viitorul apropiat?

C.B.: Privind în oglinda vieții așa mă văd și peste ani, neschimbată, cel puțin sufletește, cu valorile spirituale moștenite de la părinți.

N.N.: Așa să fie! Cu Lumină pe frunte și cu cântecul în inimă până la  apus!

C.B.: Vă mulțumesc frumos!

PUBLICITATE