Anisia a văzut lumina zilei acasă, într-o mare casă de la ţară cu câteva dormitoare la nivelul doi şi vre-o 5 camere la primul nivel. A fost moşită de Vasilca, moaşa satului. Părinţii, care îşi agoniseau averea din creşterea şi comercializarea legumelor îşi doreau foarte mult un fiu, dar şi cel de-al patrulea copil s-a dovedit a fi tot fată. Întâmpinată nu cu prea multă bucurie la început, Anisia le-a devenit apoi fiica cea mai dragă. A fost alaptată doi ani şi poate deaceea creştea un copil bine dispus şi ager la minte.
Şi zilele treceau pline de sens…
În copilărie se ţinea mereu de bunica care-i tălmăcea din înţelepciunea Scripturii. Iar atunci când se plictisea se juca cu surorile pe toloacă, se căţăra prin copaci, călărea oile prin ocol. Fire băieţoasă, cu o tărie de caracter înăscută a fost cea mai bună elevă din şcoală, absolvind-o cu medalie de aur. A susţinut admiterea dintr-un examen, devenind studentă la facultatea de filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Îndrăgostită la anul I când împlinise 18 ani, măritată la 21, Anisia după absolvirea facultăţii l-a urmat pe soţ la baştina acestuia, într-un orăşel de la nordul republicii. Soţul pe nume Alexei, lucra medic, iar ea profesoară. Uitasem să vă spun, Anisia se trăgea dintr-un sat din fostul judeţ Chişinău. Când li s-a născut primul copil bucuria a fost pe măsura aşteptărilor, căci amândoi şi-au dorit băiat. Dar mai mult s-a bucurat Anisia. Considera, că îşi îndeplinise datoria tradiţională faţă de bărbat, dăruindu-i un moştenitor al numelui de familie. Pe atunci era mare cinste pentru soţ, când primul copil se năştea băiat. Deci, Alexei avea tot ce-şi dorise – o familie bună pe care o trata cu dragoste şi căldură. O ajuta pe soţie la îngrijirea micuţului. Cu cât creştea, seara când se întorcea acasă, inventa pentru fiu tot felul de jocuri cum ar fi de-a Căluţul, de-a Ursul, care-l făceau pe copil să râdă în hohote şi să crească la fel ca maică-sa, bine dispus mereu. Şi zilele treceau pline de sens.
Nori peste căminul lor liniştit
Trecuseră aşa vre-o 7 ani de viaţă fericită. Între timp Anisia a fost avansată în funcţie, fiind invitată să lucreze la Direcţia raională învăţământ. Alte responsabilităţi, multe întruniri, controale prin şcoli, nenumărate alte activităţi. Pentu familie îi rămânea foarte puţin timp. Lui Alexei, însă nu-i prea convenea noua activiate a soţiei. A încercat s-o convingă de mai multe ori să se întoarcă înapoi în şcoală, dar ea nici nu vroia să audă, se simţea destul de bine în noua sa postură. De fapt, în familie cuvântul hotărâtor în orice decizie îi aparţinea ei. Acum, însă bărbatul de necaz că nu a avut trecere la cuvânt, a început să bea. Familia devenise pentru el o corvoadă greu de suportat. Nu mai simţea nicio tragere de inimă faţă de soţie şi copil. De cum îşi termina orele de primire la clinică, se întâlnea încă cu câţiva „confraţi de suferinţă” şi mergeau de-şi înecau amarul în alcool. Copilul habar n-avea de starea de tensiune în care se aflau părinţii şi tot îi sâcâia cu dorinţa lui de a avea un frăţior ori o surioară.
Se dă în dragoste cu cel mai bun
director de şcoală din raion
La cei 30 de ani ai săi, Anisia era o femeie atrăgătoare. Nu-i scăpa niciun eveniment monden, fie că era vorba de tot felul de recepţii sau de spectacole de teatru, concerte. Îi plăcea să organizeze acasă petreceri. La vremea ceea se îndrăgostise de cel mai bun director de şcoală din raion. Au început să se întâlnească cu familiile. Se întâmpla aceasta prin anii 70. Directorul era căsătorit cu profesoara de geografie din acea şcoală şi avea doi copii. Odată la o întrunire a directorilor, după „întrebarea a şasea”, cum erau numite pe atunci recepţiile, Anisia, foarte amical i-a furat un sărut acelui director. Gestul a alimentat bârfele mai multor colegi, care au dat frâu liber presupunirilor, cum că între tovarăşa inspectoare şi director s-ar fi ţesut un roman de dragoste. Tocmai în acea perioadă băiatul Anisiei şi al lui Alexei tot mai insistent le cerea părinţilor să-i cumpere un frate sau o soră. Şi Anisia îşi mai dorea un copil, dar se temea să-l facă cu un soţ alcoolic. S-a gândit, a analizat, a meditat, şi în final şi-a zis, că nu se va întâmpla nimic grav dacă îi va cere directorului de care era îndrăgostită să-i facă un copil. Căci, la urma urmelor, colegii oricum o bârfesc. Zis şi făcut. Dar cu toate acestea, nefăcuta s-a făcut în mare taină. Pentru că dacă se afla de legătura ei cu un bărbat însurat, tată a doi copii, aşteptându-l pe al treilea, s-ar fi stârnit mare scandal atât la serviciu, cât şi în familiile lor. Dar să vedeţi cum le mai rânduieşte Dumnezeu pe toate! Alexei a devenit alt om după ce li s-a născut al doilea fiu, căruia i-au dat numele Victor. S-a lăsat de pahar, se simţea în largul său, redevenise el însuşi. La fel ca în primii ani de căsătorie îi oferea soţiei cele mai delicate atenţii, cu mare dragoste îşi educa copiii. Chiar dacă fiul mai mic nu-i semăna lui, îl iubea nespus de mult. De la venirea lui pe lume s-a înseninat pentru totdeauna cerul familiei lor.
S-au perindat anii. Copiii au crescut. Cei trei copii ai directorului s-au stabilit în SUA. Feciorul mai mare al Anisiei şi al lui Alexei e la Paris. Cel mic, adică Victor e medic la Chişinău. Rând pe rând au plecat din viaţă mai întâi soţia directorului, apoi soţul Anisiei. Se simţeau ambii îngrozitor de singuri. Alinarea şi echilibrul emoţional de care aveau nevoie, le-au găsit unindu-şi destinele acum cinci ani. Cei doi manifestau un respect deosebit unul faţă de altul. Dar această relaţie specială n-a durat mult. Începând din primăvara trecută bărbatul s-a îmbolnăvit de o boală incurabilă. Pe patul de spital, Victor a fost medicul care i-a acordat asistenţă. Chiar din primele clipe tânărul medic s-a simţit cucerit de căldura pe care o degaja bolnavul. Făcea tot ce-i stătea în puteri ca să-i uşureze suferinţele. Într-o zi bolnavul era gata să-i dezvăluie taina. Dar s-a răzgândit. Nu se sfătuise cu Anisia. Înainte de a închide ochii, l-a rugat pe Victor să se aşeze lângă el, i-a apucat mâna într-ale sale şi i-a zis: „Iartă-mă!” şi zâmbind, cu chipul scăldat de lumină şi bucurie s-a lăsat pe spate şi a închis ochii pentru totdeauna, luând cu el în pământ taina pe care nici Anisia nu e dispusă s-o spună.
P.S. Am scris această istorie în anul 2012. În acest an, cu două luni în urmă, Anisia, ajunsă la onorabila vârstă de 83 de ani, m-a invitat în ospeție. M-am dus cu bucurie. Eram nerăbdătoare s-o revăd și să aflu dacă mai ține în taină acel adevăr despre cine a fost tatăl lui Victor. „De multe ori eram gata să-i spun, dar ceva mă oprea. Cuvintele nu se lăsau rostite, se ascundeau în gânduri așa ca o lacrimă înăbușită. Am analizat, am chibzuit și nu știu ce adevăr al vieți, ce zbucium sufletesc m-a îndemnat să tac, să las lucrurile așa cum sunt. Nu mi-a mai rămas mult de trăit pe acest pământ. Puterile mi-au slăbit, bolile s-au înmulțit. Mâine-poimâine vine și veșnica pomenire. Deaceea te-am invitat astăzi la mine ca să te rog să nu-i dezvălui lui Victor această taină. Dacă o fi să ne vedem în viața de apoi, o va afla atunci…” După o bună bucată de zi de sfat, am asigurat-o să stea linștită și m-am întors acasă cu gândul la o altă întâlnire cu eroina mea, unde urma să-mi istoriseaacă o poveste tulburătoare a unor preteni de-ai dumneaei. Dar n-a fost să fie. Cu două săptămâni în urmă, Anisia a plecat la Domnul…
Nina Neculce
