( Și-a adus aminte de prima soție și de copii pe patul de moarte)
Viorica a fost unicul copil la părinţi. Nu strălucea prin frumuseţe şi nici prin studii. Dar în schimb avea o lume lăuntrică deosebită şi o capacitate de muncă de invidiat. La absolvirea şcolii profesional tehnice, când încă nu împlinise nici 17 ani, părinţii au măritat-o cu un flăcău din satul vecin. Îi zicea flăcăului Miron şi provinea dintr-o familie de colhoznici cu care părinţii Vioricăi se întâlneau pe la hramuri şi alte sărbători.
Miron lucra agronom în gospodăria agricolă. L-a tras la carte preşedintele colhozului, care l-a ajutat să termine Institutul Agricol din Chişinău. Era sfios din fire şi crea impresia la acea vreme, că fetele nici nu-l interesează. Aşa că mireasa adusă de părinţi îi plăcu, după cum îi plăcu şi averea ei. Adică s-a făcut o căsătorie cu socoteală, dar care părea să fie reuşită. Chiar din primele zile de căsătorie, Miron s-a dovedit a fi un soţ ideal. Era un bun gospodar şi în colhoz şi în propria lui gospodărie. Dar nici Viorica nu rămânea mai prejos. Pe lângă faptul, că ştia să pregătească bucate gustoase, se mai pricepea şi la amenajarea interiorului casei. Toate se derulau într-o înţelegere de invidiat în casa lor. Şi pentru ca viaţa să le fie şi mai plină de sens, Dumnezeu le-a dăruit şi doi copii frumoşi.
Despărţirea nu a distrus familia
Când băiatul cel mare a împlinit 10 ani, Viorica a plecat în Grecia la invitaţia Raisei, o vecină de peste drum, care se afla deja de câţiva ani acolo. S-a angajat chiar de a doua zi la o miniîntreprindere de prelucrare a laptelui de oaie, unde o ajuta pe vecină la prepararea brânzeturilor. Tot acolo lucra şi soţul acesteia. Lucrul nu era greu, chiar dacă începea de la 8.00 dimineaţa şi se termina pe la 22.00 seara. Vă spuneam, că Viorica avea o capacitate de muncă de invidiat, fapt care o înălţa în ochii patronului. Şi salariul era destul de bun. Şi de locuit locuia într-o vilă nespus de frumoasă. Numai dorul de casă o măcina. În primele luni nopţile treceau foarte greu. Până o prindea somnul scălda perna cu lacrimi. Pe urmă după ce a mai deprins limba, au început să-i placă şi locurile, şi lumea de acolo, care evident se deosebea de cea din care venea. Dar timpul oricum trecea greu. Dorul de copii, mai cu seamă, o chinuia. Credea că n-o să mai ajungă să-i îmbrăţişeze. Revenită după cinci ani s-a bucurat, văzându-i mari şi sănătoşi. Era mândră de bărbatul său, că l-a dus mintea şi capul să investească banii trimişi într-o adevărată fermă de nutrii. A mulţumit Domnului, că le-a purtat la toţi de grijă în aceşti ani şi a zis că nu mai pleacă de acasă.
O nouă plecare peste hotare i-a despărţit
Trecuse o jumătate de an de când Viorica revenise acasă. Se întorsese şi vecina cu vecinul, care după ce au făcut reparaţii capitale în casă, s-au pornit într-o duminică de august în ospeţie la nişte prieteni din Cricova. Aproape de Chişinău a început o ploaie torenţială de nu se vedea aproape nimic înaintea ochilor. Încercând să depăşească un „TIR”, maşina lor s-a izbit de un copac. În rezultat bărbatul a decedat pe loc, iar femeia s-a ales cu câteva lovituri la cap şi un picior fracturat. După o lună de tratament Raisa şi-a revenit. Ca să uite de drama care s-a abătut pe capul ei, s-a întors în Grecia la acelaş proprietar. Iar peste câteva luni i-a anunţat pe Viorica şi Miron, că proprietarul are de lucru pentru amândoi şi dacă vor să câştige bani mai buni, să nu stea mult pe gânduri.
S-au gândit oamenii, au chibzuit şi în final au hotărât să plece, lăsând copiii şi gospodăria în grija bunicilor. Viorica ştia că Raisa nu e tocmai sfântă. De mai multe ori îşi înşelase soţul. Iar odată, când acela fusese luat la nişte aplicaţii militare pe două luni, s-a dat în dragoste cu un tânăr profesor de la şcoală şi întrase rău de tot în gura satului. Dar după aceia a fost femeie la locul ei, i-a născut trei copii lui Alic şi au trăit fericiţi până la tragicul accident. Niciodată, însă Viorica nu şi-ar fi putut imagina, că Miron ar fi capabil s-o înşele cu vre-o fetişcană. Cu atât mai mult, cu Raisa, care e cu 10 ani mai mare ca el. Şi nici prin gând să-i treacă, că beţia acelei primăveri i-a furat minţile soţiorului ei şi-l purta în nopţile cu lună pe la patul Raisei, care locuia în aceiaşi vilă. Într-o seară, îmbătată de dor Viorica îşi aştepta soţul fremătând de emoţie. Timpul i se părea că trece greu şi a coborât să vadă de nu vine cumva Miron. Scara trecea pe lângă camera Raisei. În timp ce s-a apropiat de uşă, ce i-a fost dat să audă?! Miron o dezmierda pe Raisa cu aceleaşi vorbe dulci, ce i le rostise şi ei de atâtea ori! Alta în locul ei s-ar fi năpustit în odaie şi ar fi flocăit-o bine pe vecină, dar ea a stat aşa împietrită preţ de câteva minute, apoi s-a ridicat în odaia lor. Cu toate că fierbea sângele în ea, şi-a adunat trăirile lăuntrice şi i-a sunat pe părinţi, a vorbit cu copiii de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa necăjită cum era, nu i-a zis un cuvânt lui Miron, când acela a venit şi s-a culcat lângă ea. Jocul s-a tot repetat vre-o şase săptămâni, după care Miron a început a nu mai veni nopţi întregi în patul Vioricăi. Într-o zi Raisa a surprins-o pe Viorica, i s-a uitat drept în ochi şi i-a zis: „Viorico, nu ştiu te prefaci, ori chiar nu înţelegi nimic? Oare nu ţi-i clar, că Miron nu te mai iubeşte?! Te rog nu te supăra. Nu port nicio vină, că s-a îndrăgostit de mine şi eu de el…” Cu un regret sincer, că n-a avut Miron curajul să-i spună aceste gânduri, Viorica s-a întors şi n-a spus niciun cuvânt. Peste câteva zile a plecat în Atena, lăsându-i pe cei doi ”îndrăgostiţi” pe insula Creta.
Orbit de mâhgâierile vecinei,
a uitat până şi de copii
Sunt aproape şapte ani de când Viorica munceşte în Atena. Doi ani după acea paşnică despărţire nu le-a spus nimic părinţilor şi nici copiilor. Mai credea, că lui Miron îi vor veni minţile la loc şi se va întoarce la nevastă şi la copii. Dar n-a fost să fie. Mai mult, în şapte ani nu s-a interesat măcar o singură dată ce fac feciorii lui, care de trei ani sunt şi ei în Grecia. Iar vara trecută, când cel mare s-a dus la el pe Creta şi l-a rugat frumos să se întoarcă la mama, el i-a spus aşa: „Ce a fost între mine şi maică-ta n-a fost iubire, a fost o amăgire. Iată pe tanti Raisa o iubesc cu adevărat.” „Dar de noi de ce ai uitat?” Aici Miron a lăsat ochii în jos şi a tăcut. Şi nici n-a încercat să-i propună vre-un ban feciorului, sau să se intereseze de fratele mai mic, sau cel puţin să-l întrebe unde munceşte şi de nu-i este greu. Iar băiatul l-a apucat de barbă, l-a scuipat în faţă şi s-a întors la Atena mai trist decât plecase.
P.S. Au trecut 14 ani de când am scris această istorie din viața celor două cupluri. Cu 7 ani în urmă Miron s-a îmbolnăvit grav. Atunci și-a adus aminte de copii și de fosta soție. A rugat-o pe Raisa să le afle adresa și să-i roage să vină să-l vadă. I-a găsit, i-a rugat și ei au venit până la spital. Copiii au mers în salonul unde stătea tatăl lor care era foarte slăbit. Viorica n-a vrut să între. „Dar de ce nu a venit și mama?” – i-a întrebat. Cel mare i-a răspuns: „Dumneata știi mai bine.” Lui Miron i-au ieșit lacrimile și printre lacrimi le-a vorbit: „Iertați-mă, dragii mei, că nu am putut să fiu un tată bun! Să-i transmiteți și mamei că am fost un prost când am scuipat pe traiul nostru frumos și m-am legat cu tanti Raisa… Îmi pare rău că mama n-a dorit să mă vadă. Cine știe când ne vom mai putea vedea pe lumea asta. Poate doar acolo Sus dacă ne vom revedea, voi fi mai înțelept…” Peste două săptămâni Miron și-a dat obștescul sfârșit. Copiii au fost să-l petreacă pe ultimul drum, Viorica-nu.
Nina Neculce
