(40 de zille fără Sergiu Nenescu și Aurel Coțofană)
Durerile ca și bucuriile nu vin niciodată singure. Un fior necunoscut mă cuprinse în dimineața zilei de marți, 5 noiembrie, când Irinuța, nepoata de la frate, avea să-mi aducă vestea tristă: „Serigiu a nanei Dosâica e la spital accidentat grav. Nu știu dacă are scăpare. Aseară s-a produs accidentul. Se întorcea de la Drochia cu încă doi băieți și a dat peste ei o mașină care le venea în întâmpinare…” Nu voiam să cred. „Nu se poate! Doamne, ce mai e și asta? Cum să explici?” – am strigat… Prea de tot și mult prea dureros! La o săptămână după înmormântarea fiului nostru Mihai, între viață și moarte zăcea la spital verișorul lui, Sergiu, care peste 4 zile s-a stins. Era doar cu un an mai mic decât Mihai. În august împlinise 42 de ani.( S-au bucurat de multe veri frumoase petrecute împreună în anii copilăriei la bunicii lor din Popeștii de Sus, Pășunea și Anton Neculce…)
Împietrit de durere venise la priveghi în seara zilei de vineri, 25 octombrie. Mult prea trist mi s-a părut și sâmbătă, în ziua înmormântării fiului Mihăiță. Să fi presimțit ceva? Nu știu. Una știu, că sora mea mai mare vedea în Serioja, cum îi zicea ea, tot sprijinul și toată nădejdea. Când îl petrecea din casă îl mângâia tot timpul cu o privire duioasă, mângâietoare. Duios și mângâietor l-a privit în ochi și în după amiaza zilei de 4 noiembrie, când fiul i-a spus: „Mă duc, mamă, pe vreo două ore să-l duc pe Aurel Coțofană la cursuri la Școala auto. Să nu te duci mata pe vale, că te dor picioarele. O să mă duc eu să aduc vițeii după ce mă întorc de la Drochia. ” Nu s-a mai întors nici peste două ore, nici peste trei, nici toată noaptea. Sora nu avea nicio bănuială că s-a întâmplat ceva grav. Credea că s-a reținut cu prietenii și ține telefonul închis, cum mai făcea și alte dăți. A doua zi avea să afle că băiatul ei e la spital. S-a dus să-l vadă. Nu credea că e atât de grav. L-a mângâiat, i-a vorbit. În timp ce îi vorbea și îi mângâia picioarele zdrobite, el a ridicat mâna- semn că a auzit-o. Cu rugăciune și nădejdea de mamă s-a întors acasă. Se ruga cu lacrimi fierbinți la Domnul să-l ridice din patul durerii, să-l readucă la viață, să poată vorbi cu el. N-a fost să fie. Vineri, inima nepotului meu a cedat multiplelor traumatisme.
Sergiu, al doilea fiu al surorii mele mai mari, a venit pe lume pe 18 august, 1982. A crescut într-o familie de oameni simpli, care au muncit din greu ca să-și ducă nevoile și grijile. După absolvirea școlii medii nu a mers la studii. A plecat la muncă peste hotare așa cum plecau și cei care absolvise o facultate. A muncit prin Rusia, a muncit prin Germania. Nu se grăbea să se căsătorească. Își procurase mașină și răspundea solicitărilor oamenilor din sat care aveau nevoie să fie duși la spital, aeroport, gară sau alte necesități. Își ajuta părinții la creșterea legumelor, la îngrijirea animalelor. Era foarte atent la drum atunci când urca la volan. Atent era și în ziua aceea neagră, aflându-se la volanul mașinii lui Aurel Coțofană, care a decedat pe loc în urma cumplitului accident.
Aurel, nepotul unui verișor de-al meu, avea doar 23 de ani. Muncise în Germania, își cumpărase mașină marca Audi și mergea la Drochia la cursurile de șofer. Îl ruga pe Sergiu să-l ducă și să-l aducă. Luni, 4 noiembrie se întorceau de la cursuri. Mergeau regulamentar. La un moment dat un automobil Hynday Matrix condus de un bărbat de 43 de ani, instructor auto, a efectuat neregulamentar o depășire, ieșind pe contrasens și lovind frontal mașina lui Aurel, condusă de nepotul meu. Aurel, așa cum am notat, a decedat pe loc, iar inima lui Sergiu, cuprinsă de contuzie, a încetat să bată vineri, 8 noiembrie…
Mare jale, nemăsurată durere. În aceste vremuri când satele noastre sunt cam văduvite de tineret, în Popeștii de Jos am văzut atâțea tineri care au venit să-i petreacă pe drumul fără întoarcere! Tineri care au venit să sprijine și să ajute familiile aflate în durerea cea multă și mare. Un sat întreg i-a petrecut pe rând la cimitir pe acești frumoși flăcăi în sunetele muzicii de fanfară. Cele mai frumoase și mai triste cântece, doine de jale amplificau durerea suletească a patru părinți îndurerați – Silvia și Mișa Coțofană, Feodosia și Ion Nenescu, dar și a rudelor, prietenilor, cunoscuților. Să stai în cimitir și să asculți această muzică răscolitoare când sicriul cu corpul neînsuflețit al celui decedat coboară în mormânt e sfâșietor! Nu pot să redau prin cuvinte sentimentele pe care le încercam atunci când peste mormintele celor adormiți din cimitirul satului Popeștii de Jos răsunau aceste cântece dureros de profunde – cântece ca în viață și viață ca în cântece… A fost nunta lor, căci nici unul nici altul nu era căsătorit. Au plecat subit în veșnicie cu zile, lăsând în sufletele celor dragi răni sângerânde care nu se vor mai închide niciodată. Au plecat luând cu ei emoțiile și frumusețile, bucuriile și tristețile acestei luimi. Cu ele și prin ele vor fi uniți și în ceruri…
De pe cer au căzut două stele. S-a oprit viața și tinerețea a doi fii ai satului Popeștii de Jos, care aveau încă atâtea de făcut în lumea asta haină și plină de nedreptate, atâtea vise le-au rămas neîmplinite! Zilele acestea rudele și prietenii s-au adunat la praznicul de 40 de zile să le cinstească memoria. Cu inimile frânte de durere și-au amintit de ei așa cum au fost: veseli, frumoși, plini de viață. A lipsit Radu Marcoci, un prieten devotat al celor doi dispăruți, care s-a întors la muncă în Italia. Radu s-a implicat cu tot sufletul în organizarea funerariilor. Pe pagina sa de Facebook a scris: „Dumnezeu să vă ierte suflete bune, curate și nevinovate…De azi înainte nu vă vom mai caută la telefon sau acasă. De azi înainte o să vă cautăm doar în inimile noastre, singurul loc de unde nu veți mai plecă niciodată. Odihniți-vă în pace, Aurel și Sergiu!”
Dumnezeu să vă primească în Împărăția Sa alături de tot neamul nostru cel adormit, suflete dragi și nevinovate! Părinților le doresc să primească cu răbdare amarul pahar al acestor grele încercări, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să lumineze peste ei LUMINA FEȚEI SALE și să-i acopere cu MÂNA LUI OCROTITOARE și aici pe pământ și acolo Sus când le va veni rândul să plece! Doamne, preschimbă în bucurie plânsul și suspinele acestor părinți!
Nina Neculce
