Nume: Iosif Ciunterei
Activitatea: Etnolog
Născut: 8 martie, 1995
Locul de baștină: loc.Feldru, județul Bistrița Năsăud, România
Stare civilă: Necăsătorit
Zodia: Pești
Culoarea preferată: Albastru
Calitate apreciată: Sinceritatea
Mâncarea preferată: Mămăliga cu brânză
Iosif Ciunterei, cunoscut drept „Iosif de pe Coclauri”, este un etnograf pasionat de satul românesc, de oamenii și tradițiile sale. De ani buni, străbate satele din România și comunitățile românești, adunând povești de viață, graiuri, obiceiuri și meșteșuguri, pe care le păstrează și le duce mai departe prin proiectul său
Iosif de pe coclauri, așa mă cunoaște lumea
„Iosif de pe Coclauri”, așa mă cunoaște lumea. Iosif Ciunterei, din localitatea Feldru, județul Bistrița-Năsăud. Dacă o să veniți la noi, în Țara Năsăudului, acolo, pe Valea Someșului Mare, la orice casă ați bate și ați întreba de Iosif sau de Ion, lumea o să vă întrebe: „Da’ de acui?” Asta-i lumea noastră, cu graiul și cu oamenii ei.
M-am născut într-o familie mare, de doisprezece frați, eu fiind al doisprezecelea. Ne-am ocupat cu treburile gospodărești, cu animale: cai, vaci, oi, capre, de toate am avut. Așa am crescut atunci și așa avem și acum, acolo, în Feldru, județul Bistrița-Năsăud.
Dorința mea, întâi de “tăti”, a fost să-mi depășesc condiția. După terminarea liceului, am ajuns la Liceul de Pădurari din orașul Năsăud, liceu pe care părinții mei și l-au dorit pentru mine. Pentru că, cel puțin la noi, în zonă, era mare cinste să fii pădurar sau șef de post, polițai. Iată că dorința lor nu s-a îndeplinit, pentru că, din clasa a XII-a, am început o colaborare cu un post de radio din județul Bistrița-Năsăud. Colaborarea asta m-a dus, iată, la numele de „Iosif de pe Coclauri”, așa cum sunt cunoscut astăzi la nivel național în România.
Proiectul s-a bazat pe interviuri cu oamenii de la sat, căutând graiul satului, promovând tradițiile, obiceiurile și, mai ales, stilul de viață al oamenilor din satele năsăudene.
Șotii pe ulița din Feldru
Când veneam sara de la munca câmpului, mai ales iarna, ne duceam la săniuș cu copiii. Iar vara, când jucam fotbal pe ulița gării din Feldru, mai spărgeam câte un geam la vreun vecin. Și mama ne mai dădea câte o mamă de bătaie, că trebuia să plătească geamul.
Dar, în realitate, am fost un copil cuminte. Nu prea aveai vreme de șotii. Veneai de la lucrul câmpului, rupt de oboseală, ajungeai acasă, trebuia să pregătești animalele și să te hodinești, că a doua zi o luai de la capăt. Astea erau ieșirile noastre, pe ici, pe colea.
Din sat, spre carte și cultură
Am continuat studiile la secția de Etnologie, în cadrul Facultății de Istorie și Filosofie de la Cluj, urmând ca mai apoi să-mi finalizez studiile masterale la Facultatea de Litere, tot la Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor.
Mi-am dorit întotdeauna, așa cum am mai spus, să-mi depășesc condiția și să aprofundez studiile în domeniul în care deja activam. Făceam emisiuni radio la Bistrița și eram deja apropiat de lumea satului, de oameni, de tradiții.
Am vrut să știu să pun problema și din punctu’ de vedere al unui om cu studii, pentru că, repet, eu vin dintr-o familie simplă, modestă, de la țară, de oameni care au trudit pentru bănuț și pentru bucata de pâine. De acolo vin eu și de acolo mi se trage și dragostea pentru sat, pentru oameni și pentru tot ce-o fost lăsat din bătrâni.
De la Lelea Ioana mi s-o aprins pasiunea
Tot timpul am fost îndrăgostit de bătrânii satului. Mi-aduc aminte de o vecină, Lelea Ioana Știoapa. Încă mai trăiește dumneaei. Era o femeie micuță, născută cu un picior mai lung și unul mai scurt. Parcă și acum o văd în fața porții, cum stătea și făcea șipcă, cum îi spuneam noi în Țara Năsăudului, adică dantelă la cămașa populară.
Cred că femeia asta o făcut kilometri de șipcă și dantelă prin satele năsăudene. Sara, când venea cu urda de la imaș, o așteptam și stăteam lângă ea. Făcea șipcă și-mi povestea tot felu’ de lucruri. Iar în postul Crăciunului, făcea dantelă împreună cu mama și ne învăța colinzi.
Am fost înconjurat de astfel de oameni în Feldru, oameni care parcă erau desprinsi din tablourile lui Grigorescu. Și am bucuria și astăzi, când mă duc acasă, să-i mai văd pe unii dintre ei.
De acolo am început și primele mele interviuri. Îi țin minte pe Badea George și pe Lelea Anastasie, oameni trecuți de 90 de ani. Am fost acum câteva săptămâni la dânșii și atât de drag mi-o fost de ei, că parcă n-aș mai fi ieșit din casă.
De acolo mi s-o aprins pasiunea pentru tot universul ăsta rural, pentru oamenii satului, pentru poveștile lor și pentru lumea care se păstrează în memoria lor.
Cel mai mare bagaj, cei șapte ani de acasă
Cred că am plecat de acasă cu o pereche de papuci și cu o pălărie. Și, vis-a-vis de pălărie, îmi amintesc că, după ce am plecat la studii, mă vedea bunica pe la televizor, bunica din partea mamei, și zicea: „Păi vezi, tu, o să văd eu pe acolo, pe televizor, cu clopu’ acela negru. Dă-i grijă ca clopu’ acela să nu-l dai jos în fața oricui de pe cap!”
Și mai zicea: „La fel, tă-ți dinții din gură, să nu ți-i arăți în fața oricui!”
Astea au fost povețele pe care le-am învățat în sat. Cum spune Lelea Floare Cosmi, ultima opincăreasă din județul Bistrița-Năsăud, la cei 90 de ani ai ei: „Mama și tata mi-o dat șii șapte ani de-acasă.”
Și mie mama și tata mi-o dat cei șapte ani de-acasă. Cred că ăsta a fost bagajul cel mai mare și facultatea cea mai importantă a vieții, cei șapte ani de-acasă pe care i-am primit de la părinți și, mai ales, respectul.
Tinerii încă au drag de sat
Să nu credeți că, dacă locuiesc în Cluj, în centrul orașului, umblu zi de zi în opinci și ițari. Lumea m-o văzut așa și așa m-o remarcat. Poate la început aveam și eu unele rețineri față de valul ăsta al globalizării, dar am ajuns să-l înțeleg. Nu cred că trebuie să privim trecutul doar cu nostalgie, ci să luăm ce-i bun din el și să adaptăm vremurilor de astăzi.
Iar tinerii încă au drag de portul popular, de sat și, cum spun bătrânii, de Sfânta Biserică. De-a lungul celor 14 ani de când există proiectul „Iosif de pe Coclauri”, am întâlnit mulți tineri, inclusiv plecați în Germania sau Italia, care s-au întors și au investit banii câștigați într-o căsuță la țară. Vin să trăiască „la coada vacii”, cum se spune, în aer curat și în universul ăsta pe care ni-l oferă lumea rurală.
O lecție de dragoste până la capăt
M-a marcat fiecare poveste în parte pe care am descoperit-o în activitatea mea. Badea Leon Mănăstire, de exemplu, din Sângeorz-Băi, care nu mai trăiește. Dar m-o marcat foarte tare și Lelea Sîiuca Fetti, care-i deja o emblemă a locului și, aș putea spune, un adevărat brand al județului Bistrița-Năsăud.
Dacă aș avea puterea să trec „Mironosițele” în calendar, pe Lelea Sîiuca aș trece-o prima. A îndurat extraordinar de multe. S-o măritat de tânără, o avut doi copii, iar la vreo 30 de ani, Badea George, soțul ei, s-o angajat la mină și a avut un accident. A rămas cu un picior amputat și, până la 84 de ani, Lelea Sîiuca i-o fost alături.
Îl văd și acum pe Badea George, cu piciorul lui de lemn, cum încerca să se ridice. Iar ea n-o plecat de lângă el. Bătea drumul până la spitalele din Iași, cu trenul, ca să-l trateze și să-i facă viața mai ușoară.
Pentru mine, Lelea Sîiuca o fost o lecție de dragoste față de omul cu care ai jurat în fața lui Dumnezeu că mergi până la moarte. Putea foarte bine, la 30 de ani, să-și vadă de viață, dar a ales să rămână lângă el.
Și-mi amintesc că, în ultimii ani, când mergeam să-i filmez, Badea George era tot timpul cu Sfânta Carte în mână. Îi ziceam: „Doamne, Bade George, dumneata nici când viu aici la dumneata nu lași Sfânta Carte din mână?” Și-mi răspundea, așa, că se roagă să iasă bine filmările și să putem grăi și noi ce-avem de grăit. Mi se părea incredibil omul ăla. Și la fel, Lelea Sîiuca.
O femeie luptătoare și cuminte
Vorbind de viitoarea soție, mi-aș dori, uite, dacă tot vorbeam de Lelea Sîiuca, să fie o femeie luptătoare, cum îi ea. O femeie care să semene cu țăranca noastră, cuminte. Când te-nveselești, te-nveselești, dar când îi să fii cuminte, să fii cuminte. Cred că asta ar trebui să-și dorească fiecare.
Am întrebat odată un copil foarte isteț, care participase la o emisiune de talente din România, din Bucovina, cum și-ar dori să fie viitoarea lui soție. Și mi-o răspuns că și-ar dori să fie după chipul, asemănarea și vrednicia Maicii Maria. M-o uimit răspunsul. Era un copil de cinci-șase ani și să auzi de la el asemenea lucru mi s-o părut extraordinar.
Se poate și la țară, dacă știi să faci cu cap
Am fost două săptămâni în județul Neamț, la un cioban, la nea Vasile, care are aproape o mie de oi. Și l-am întrebat: „Bine, nea Vasile, da’ se merită sau nu se merită?”
Se merită, dacă știi să o faci și o faci cu cap. Într-adevăr, poți să te întorci și la țară, dar trebuie să știi cum s-o faci.
Fiecare om are o poveste
Eu am plecat din nordul Ardealului, din județul Bistrița-Năsăud, apoi am mers la studii la Cluj. De acolo am început să mă duc tot mai mult prin sate, prin zona de munte și de câmpie a Clujului, prin Maramureș, Sălaj, apoi spre Brașov, Argeș, Oltenia și în alte zone.
Am încercat, pe cât posibil, să merg prin nordul Ardealului, pentru că mi se pare că acolo-s oamenii mai, cu esență. Dar să nu mă înțelegeți greșit, fiecare om are o poveste. Fiecare om de la țară, zic eu, are ceva de spus atunci când stai de vorbă cu dumnealui.
Încă mă așteaptă oamenii din sat
Foarte rar, din păcate merg acasă. N-am mai fost acasă de aproape o lună și cred că ăsta-i unul dintre regretele care mă apasă în suflet. Dar încă mă mai duc, pentru că mama încă mă așteaptă. Tata mă așteaptă și el acolo, în cimitir, când îi aprind o lumânare.
Și mă mai așteaptă oamenii din Feldru, să mă întâlnească pe ulița satului. Când mă duc, șed până sara, până se-nserează. La noi încă se mai iese pe banca din fața porții și se stă la povești. Și tare-mi drag să stau cu dânșii.
Deși am plecat la studii, trebuie să recunosc că nu m-am îndepărtat niciodată de lumea satului. Din contră, tânjesc nebun după ea. Mi-i dor de oamenii care m-au învățat să zic „bună ziua”, de oamenii alături de care am lucrat la câmp și care au făcut parte din copilăria mea.
Cred că veșnicia s-o născut la sat
Peste ani, mă văd revenind la țară. Mi-aș dori tare mult. Asta-i dorința mea, ca la un moment dat să revin la țară. Încă cred că veșnicia s-o născut la sat, că acolo-i esența neamului românesc, acolo-i omenia, respectul și cei șapte ani de-acasă pe care i-am învățat când am fost copil. Încă mai cred în lucrurile astea.
Să pot întreține ceea ce am construit
Împlinit nu ești niciodată. Acum depinde și cum înțelege fiecare mulțumirea. Dar, pe plan profesional, Doamne, multe am și multe am făcut până astăzi și mă rog Bunului Dumnezeu să reușesc doar să întrețin ceea ce am construit. Iar dacă se mai poate să creștem, Doamne ajută!
Iubiți satul și poveștile lui
Îi îndemn pe cititorii și urmăritorii „Ziarului Nostru” să urmărească ziarul, să citească și, mai ales, să iubească satul. Dacă stați la sat, să știți că și la dumneavoastră sunt dealuri și coclauri frumoase și povești care merită spuse.
Iubiți satul și țineți la tradiții, acolo unde încă se mai păstrează. De Paște, de Crăciun, dacă puteți, puneți pe voi o cămeșă țărănească, mergeți la Sfânta Biserică și bucurați-vă de tot ce ne mai oferă astăzi satul românesc.
Notă: Interviul a fost redactat pentru fluența lecturii, păstrând în același timp particularitățile de grai și expresiile regionale ale interlocutorului. Formulările dialectale au fost menținute intenționat, pentru a reda cât mai fidel autenticitatea și felul de a vorbi al lui Iosif Ciunterei.
