In memoriam, Mihai Poștaru.

0
1240

La Sfat cu oameni frumoși

cu Nina Neculce

(Un an fără fiul nostru drag MIHAI)

Un an greu, țesut cu durere și amintiri, cu drumuri nenumărate la cimitir și cu dialoguri mute.Vorbesc mereu cu el în gând. Când ajung la casa lor la Chișinău, parcă îl aud pășind, parcă îl aud  vorbind. Aștept să-mi dechidă poarta, să mă întâlnească cu zâmbetul lui larg… Cum revin la realitate, mă ia un fel de înfrigurare, simt că-n mine se răstoarnă Cerul. Cerul spre care își îndrepta  rugăciunile și  el, cu nădejdea că miracolul se va produce și Sfântul Nectarie îi va  trimite vindecarea… A plecat luând cu sine desaga lui cu vorbe bune și cu glume, cu mângâierile și povețile părintești, cu vise neîmplinite și alte taine pământești pe care nu le vom afla niciodată.

   Cu o lună înainte de apus, am avut o zi în care și-a deschis sufletul.   Era o zi cu soare și umbre triste – 25 septembrie, 2024. Iată ce am notat la finalul acelei zile:

     Dragul mamei drag, mai trist ca nicodată. El care mă roagă mereu să nu plâng, să le spun și celor de acasă să nu plângă, azi a plâns. Am plâns împreună. După terapie intensivă, apoi perfuzii acasă și alte medicamente pentru revigorare, starea sănătății în loc să se îmbunătățească, se complică. De la o zi la alta Mihăiță, dragul mamei drag, devine tot mai neputincios.  După fiecrae durere chinuitoare îmi spune: „Până aici, mamă, până aici! Așa cred că vrea Dumnezeu. Facă-se Voia LUI! Nădăjduiam și eu că-mi mai dă vreo 5 ani să-mi văd băieții mai mărișori, dar vezi că EL le rânduiește altfel…” Ne-am ținut îmbrățișați îndelung. Lacrimile curgeau șiroaie din ochii noștri. După ce ne-am oprit din plâns am început să-i citesc din mesajele venite de la prieteni și cunoscuți. M-am oprit la mesajul unei colege de facultate, care îmi scrie că o să învingem boala și Mihai o să aibă viață lungă. La care el îmi răspunde răspicat: „Da colega asta a matale a învățat la școală?! Ce ea nu știe ce patologie am?!” I-am răspuns: „Sigur că știe. Dar ea tot luptă cu un cancer, doar că nu pe creier. Din proprie experiență a înțeles că puterea e în noi. O trezim cu dragoste. Ea zice și tu știi, că cea mai mare enigmă a corpului nostru e în creier. Totul de aici pornește. Caută puterea în interior și crede în izbândă…”

 După prânz părea mai optimist. Am pornit acest dialog.

„Tare vreau să mai trăiesc să-mi văd băieții cum cresc”

Nina Neculce: Ce regrete te încearcă acum, dragul  mamei?

Mihai: În general nu am regrete. A fost frumos, chiar foarte frumos! Dumnezeu mi-a dăruit din plin până la 42 de ani. Copilărie frumoasă, ani de școală minunați, atmosferă de carte la facultate, cu prieteni adevărați cu care mă întrețin până în prezent: Mișa Cebotari, care după cum vezi și mata, mă vizitează  foarte des, Marcel Abraș, Octavian Patrașcu… Am o relație de durată cu Cristina, doi copii frumoși care ne-au împlinit ca familie, am călătorit un pic prin lume, vă am pe voi, pe părinții Cristinei. Cum să nu-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru toate?!

N. N.: Chiar și pentru această grea încercare?

Mihai: Îmi sună în urechi cuvintele preotului Mihail de la acea mare și frumoasă Bierică din București „Sfântul Spiridon Nou”, care ai auzit ce mi-a spus  atunci: „Primește suferința nu ca pe o pedeapsă, ci ca pe un dar. Pentru că Dumnezeu știe de ce ți-a trimis-o. A făcut-o  doar spre binele tău.” 

N.N.: Și a mai adăugat: „Credința face posibil miracolul.” Crede cu tot sufletul și vom ajunge la biruință, dragul mamei!

MIHAI: Da, mamă, cred, dar poate nu știu cum să mă rog dacă „ciupeca” crește.

N.N.: Cred că nu a arătat corect RMN –ul de la Chișinău. Vei merge la București și ai să vezi că acolo o să fie altfel. Iar acum, hai  să vorbim despre copilărie. Ce amintiri frumoase din copilărie îți vin în minte la moment?

Mihai: Stai un pic să mă gândesc… Cred că verile petrecute la mămunea Pășunea și tătuca Anton la Popești. Nu pot uita zilele când mergeam cu Sașa Cobâleanschi, nepotul lui tanti Anastasia Ciolan, la pescuit la Baltă (așa numeau popeștenii râușorul Căinari n.n.). Doamne, ce bucuroși eram când vedeam peștișorii ceea mici prinși în undiță! Într-o zi am prins chiar mulțișori și Mămunea i-a prăjit, a făcut și mămăliguță și au fost tare gustoși! De neuitat rămâne vara când am stat la mămunea aproape toți verișorii: Victorița, Sofiica, Sașa de la Sevastopol, mai venea  Serioja și Iura nanei Dosâica. Diana cu Lenuța nanei Zina nu erau cu noi în acea vară, iar Irinuța încă nu se născuse. Șef pe noi era badea Vichea cu ghidușiile lui… (Badea Vichea e fratele meu mai mic n.n.)

  Frumoase sunt și amintirile din Racovăț. Nu pot uita duminicile  când mergeam cu toții pe malul Nistrului. Îți aduci aminte, mamă, duminica ceea  când am prins cu tata mulți baboi, apoi tata i-a prăjit acolo pe mal? Ce duminică frumoasă a fost! Spre seară tata a trecut Nistrul înnotând și ți-a adus un buchet de flori de câmp din Ucraina… Mi-a rămas pentru totdeauna în memorie vara când s-a filmat la noi filmul despre tata. Urmăream cu interes cum lucrau pe teren nenea Marian Stoica, ajutat de nenea Victor Stașevschi și nenea Gheorghe Gheorghiță de la „Moldova film”. Cum ne uitam noi și cum îl ascultam pe românul Marian Stoica, stabilit în Germania care studia la o școală de film din Anglia!… Frumoase amintiri vin și din anii de școală… Sunt multe și toate îmi îndulcesc sufletul acum.

N. N.: Dacă ar fi s-o iai de la capăt, ai corecta ceva?

MIHAI: În general parcă nu aș corecta nimic. Dar totuși… Dacă m-aș întoarce în timp nu aș mai alege Facultatea de Medicină.

N. N.: Hopa! De ce?!  Nu mi-ai spus niciodată până acum! Dar unde crezi că ar fi fost locul tău?

MIHAI: Aș merge la Universitattea Tehnică, sau la Facultatea de Istorie.

N.N.: Să credem că te vei însănătoși și îți vei împlini acest vis. Dar ca partenereă de viață ai alege-o tot pe Cristina?

MIHAI: Dacă mi-a trimis-o Dumnezeu pe ea, înseamnă că ea trebuia să fie. De Cristina m-am legat sufletește de la prima întâlnire.Ce aș schimba? M-aș duce cu ea departe ca să nu depindem de părinți, să ne construim singuri fericirea, așa cum ați făcut și voi.

N.N.: Îți amintești ce mi-ai spus atunci când ai adus-o mireasă?

Mihai: Numai țin minte. Știu că m-am supărat pe mata că ne-ai presărat patul cu petale de trandafir. Nu am prețuit  gestul, mi se părea că Cristina n-o să-l înțeleagă. Acum îl prețuiesc și-ți mulțumesc!

N.N.: Dar eu n-am uitat vorbele tale. Parcă te văd și acum cum ai venit la bucătărie și mi-ai șoptit fericit la ureche: „Ea este darul lui Dumnezeu pentru mine…”.

Mihai: Mulțumesc că mi-ai amintit. Da, așa este. Ce să zic? În viața noastră, ca în orice familie, au fost de toate. Dar eu întotdeauna m-am străduit să uit tot ce a fost rău. Așa cum am putut, m-am străduit s-o fac pe Cristina să se simtă prețuită și în siguranță. Cristina are suflet bun, îi trece repede supărarea… După plecarea mea s-o iubești ca pe Viorica. (plânge)

N.N.: Dar eu o iubesc, Mihăiță, nu fac diferența între ea și Viorica. De ce zici „după plecarea mea”?! Eu mai cred într-o minune și o aștept!

Mihai: Și eu vreau să cred, dar nu-i de unde, mamă! Simt că finalul e aproape… Tare vreau să mai trăiesc să-mi văd băieții cum cresc… Mai am încă atâtea planuri! Până la acest final de august credeam că Sfântul Nectarie o să-mi aducă vindecarea. Dar văd că nici el, nici Maica Domnului, nici toți sfinții la care te rogi mata nu ne pot ajuta…

N.N.: Ar fi nedreaptă viața cu tine dacă nu peste mult timp s-ar rupe firul.

Mihai: Așa-i, dar n-avem ce face. Așa vrea Dumnezeu. Alții și mai devreme pleacă. Uite numai câți tineri mor acum în războiul din Ucraina!… Dar știi ceva? Până la urmă Dumnezeu le așează pe toate. Poate încă face minunea cu mine și îmi mai dă răgaz  câțiva ani.

N.N.: Și eu mai cred și aștept acea zi, acel ceas când îți va întoarce sănătatea deplină. Dar te văd mereu dus pe gânduri. Poți să-mi spui la ce te gândești?

Mihai: Multe sunt gândurile, mamă! Chiar azi mă gândeam că dacă Dumnezeu mi-ar trimite vindecarea aș pleca să stau într-o mănăstire un anumit timp ca să cer iertare și să mulțumesc prin rugăciune pentru toate, să înțeleg mai bine esența credinței și să simt, așa cum se simte în Mănăstire, puterea cea mare și dătătoare de viață a lui Dumnezeu. Aș face rugăciuni pentru familia mea, pentru voi toți, pentru prietenii mei, pentru racovițenii mei dragi, pentru rudele noastre – pentru toată lumea care ne-a fost alături și ne-a întins o mână de ajutor la această grea încercare a mea și a noastră.

N.N.: Hai să ne mai amintim de lucruri frumoase. Care a fost cea mai mare bucurie în toți acești ani trăiți până acum?

MIHAI: Nașterea lui Gabi. Am trăit o bucurie imensă atunci!

 Devenisem tată! Dumnezeu mi-a pus mâna pe cap, mi-a oferit multe bucurii, dar aceasta a fost cea mai mare, am trăit adevărata fericire. Bucuros am fost și când a venit pe lume Dănuțu și în alte clipe ale vieții…

N.N.: Dar cea mai mare tristețe?

Mihai: Parcă mata nu o știi?!Când am aflat că m-a lovit această boală necruțătoare.

N.N.: Ce te frământă cel mai mult în aceste zile?

Mihai: Nu știu cum să le spun copiilor că mi-a mai rămas puțin de trăit, că zilele mele sunt numărate.

N.N.: Iar cu aceste gânduri triste! Dar tu chiamă-i lângă tine și dă-le niște povețe. De ce să le spui că zilele îți sunt numărate?

Mihai: Oricum, simt că n-am să pot. O să mă podidească plânsul și nu vreau să-i întristezi. Să le spui mata după ce voi pleca că i-am iubit din toată inima și-i voi iubi mereu, că am toată încrederea și nădejdea că vor fi ascultători și nu o vor supăra pe Cristina.(Plânge. Vorbește printre lacrimi) O să mă rog de unde voi fi să-i aibă Dumnezeu în PAZĂ, să facă o alegere corectă a profesiei când vor fi mari. Să fie reunoscători pentru tot ce fac buneii pentru ei, pentru efortul și dragostea care le-o dăruiește Cristina și să  nu uite că au avut un tată care a fost mândru de ei și i-a iubit cu toată ființa. Dar cel mai  important: SĂ SE FEREASCĂ DE RĂU ȘI SĂ FACĂ MULT BINE. Nici Cristinei nu pot să-i mulțumesc așa cum trebuie pentru tot ce a fost frumos în viața noastră. Îmi vine greu. Să-i mulțumești mata din partea mea atunci când nu voi mai fi aici…

N.N.: Spune, mamă, ți-i frică de moarte?

MIHAI: Nu mi-i frică, dar aș vrea să mai trăiesc, așa cum îți spuneam. Măcar încă vreo 5 ani, cum o duc unii cu o astfel de boală urâtă. Poate între timp i se găsește și leacul. Știința nu stă pe loc. Atâtea studii și cercetări se fac. După prima intervenție aici la Chișinău am văzut moartea cu ochii. În cele două săptămâni cât  am stat la terapie intensivă m-am luptat cu demonii, cu moartea care voia să mă ia, cu niște voci care ziceau: „ E încă tare, nu se dă bătut…” La București am suportat altfel a doua intervenție. A fost mai luminos. M-am ridicat chiar de a doua zi pe picioarele mele, n-am avut coșmaruri. Cred că m-au ajutat rugăciunile voastre, ale preoților, ale prietenilor, dar mai cu seamă, rugăciunile matale și ale Cristinei pe care le făceați la Mănăstirea Radu Vodă…

N.N.: Și a unui suflet  frumos pe care l-am cunoscut în 2018 la Alba Iulia –doamna Georgeta Grumeza care se roagă necontenit pentru  tine… Dar cum au fost cele 45 de zile cât am mers la radioterapie la București? Atunci îmi spuneai mereu: „E bine, mamă, e bine.”

Mihai: Au fost zile pline de speranță. Mergeam cu nădejdea în vindecre și astfel depășeam ușor toate reacțiile adverse provocate de acele proceduri. Drumul făcut zilnic pe jos până la Mănăstirea Radu Vodă, plimbările prin parc, poveștile cu tot felul de întâmplări din copilăria și adolescența mea pe care mi le spuneai, cele două invitații acasă, în  familia soților Nina și Mihai Brădescu, gândurile bune ale coleglor matale, Ludmila Cojocaru și Eugenia Guzun, vizitele Nadiuței și a lui Iulian Țanea, a Corinei Butnaru, a Cristinei și a Vioricăi –toate îmi dădeau o stare de bine cu nădejdea în vindecare.

N.N.: Să rămânem cu nădejdea în vindecare și în continuare! Acum când te văd în suferință, nu știu de ce, dar simt că trebuie să-ți cer iertare. Iartă-ne, Mihăiță, pe noi ca părinți că poate ți-am greșit cu ceva, poate nu ți-am oferit tot de ce ai avut nevoie, poate nu am fost niște părinți buni, poate undeva e și păcatul nostru pentru suferința ta…

Mihai: N-aveți pentru ce să-mi cereți iertare! Ați fost și sunteți cei mai buni părinți! Mi-ați dat viață, studii, m-ați învățat ce înseamnă bunul simț, respectul, demnitatea, dragostea care nu se cerșește, dar care dăruiește, ne-ați ajutat mereu cu ce ați putut. N-am să uit niciodată că atunci când s-a născut Gabi, ți-ai luat concediu și ai venit la noi. Cu mata i-am făcut prima băiță, ai stat cu noi până Cristina își mai revenise după naștere… Ne-ai venit mereu în ajutor când te-am chemat să stai cu băieții, le-ai făcut verile frumoase la Racovăț… Poate eu trebuia să vă ofer mai mult ca un fiu iubit ce sunt, să trec mai des pe  acasă, dar mă lăsam absorbit de grijile familiei mele și țineam legătura cu voi mai mult prin telefon…

N.N.: Dragul mamei, dacă nu ți-am spus-o până acum, dă-mi voie să-ți fac o mărturisire: Și nașterea ta a fost cea mai mare bucurie pentru noi, așa cum a fost nașterea lui Gabi pentru tine.Tu ne-ai înmulțit bucuriile pe parcursul vieții, ne-ai împlinit sufletește. Pentru aceasta îți mulțumesc și mă rog la Domnul, la Preacurata și la sfinții făcători de minuni să te izbăvească de suferință și de această boală greu de vindecat și să-ți întoarcă cât mai curând sănătatea deplină!

Mihai: Să-ți fie auzită rugăciunea, mamă! Și eu vă mulțumesc pentru toate! Vă iubesc!

PUBLICITATE