La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
505
Tinerețe –floare nu te scutura...

 S-a zidit în școală 46 de ani. A fost  profesoară de muzică la școala din Racovăţ, Soroca. Cu har și dar de Sus a adus multă emoţie şi adevăr la ore şi la serbările în care îşi punea întotdeauna tot sufletul. Are sentimentul de dreptate înăscut şi nu poate tolera nedreptăţile. S-a logodit pe viaţă cu muzica. Numele ei este LIUBA SECARĂ.

„Prima dragoste nu se uită, aşa cum nu se uită nici prima suferinţă din dragoste”

Nina Neculce: Bine v-am regăsit, stimată doamnă Liuba, printre  animalele și păsările din gospodărie. Ce mai faceți, cum vă rânduiți zilele de când nu mai munciți în școală?

Liuba Secară: De acum cinci ani duc dorul elevilor, dorul mirosului din sălile de clasă. Nopțile mă visezi cântând cu elevii. Dar să știți că nu m-am despărțit de muzică. Le cânt căprițelor, celor patru câini, pisicilor și păsărilor de pe lângă casă. Mângâierea mea acum sunt aceste animale.

N.N.: Despre  dvs. se spune că înţelegeţi limba animalelor.

L.S.: Da, eu probabil trebuia să mă fac dresor de animale, să lucrez la circ. Am avut un căţeluş pe care îl învăţasem să danseze vals după „Valurile Dunării” de Iosif Petrovici. Toate animalele la mine au nume de artiști şi eu le strig pe nume, mă înţeleg când le vorbesc. Le spun că-s frumoase, deștepte și ele îmi dau „noroc” cu laba. Pe Florica, draga mea văcuță, am vândut-o. Am trecut prin COVID și revenisem acasă din spital foarte slăbită, nu puteam să-i port de grijă așa cum se cuvine și am vândut-o. Vreau să vă spun că în lumea animalelor mă simt mai bine decât în mijlocul oamenilor. Ele sunt mai credincioase, mai înţelegătoare decât oamenii, ele nu te trădează niciodată, dar oamenii sunt laşi, trădători.

N.N.: Dar cum  ar trebui să arate cea mai bună lume din toate lumile  posibile?

L.S.: O lume lipsită de nevoi, fără invidioși,  plină de cântec, în care toată lumea ar fi bucuroasă, o lume în care i-am avea pe părinţii noştri alături. Părinții mei odiihnesc demult în cimitirul din Slobozia-Vărăncău, satul copilăriei mele. Acolo, în valea Nistrului mi-am petrecut copilăria, acolo am început să scriu pe foaie primele cântece. Am avut o copilărie grea. M-am născut pe 18 noiembrie, 1949. Am fost  primul copil în familie. După mine, la distanţa de doi ani şi jumătate, a venit pe lume fratele. Erau ani grei de după război. Toate hăinuţele mele, în afară de rochiţe, le purta şi fratele. Îmblam desculţi de la primele cărărăruşe primăvara până la primele îngheţuri toamna. Dar cu toate acestea a fost frumos. Ne consideram împliniţi, bogaţi. Nu ca acuma, n-a reuşit să iasă bine din scutece că părinţii îl îmbracă cu haine scumpe. Vin copiii la şcoală împopoţănaţi de parcă ar merge la nuntă. La carte nu se mai trag, cum se trăgeau pe timpuri, nu mai vor să citească, nu mai vor să cânte. Creşte o generaţie mi se pare  fără suflet, fără  dorul de frumos.

N.N.: În sufletul  dumneavoastră cum a încolțit această mare dragoste de cântec, dorul de frumos și sfânt?

L.S.: Vin  dintr-o familie, îndrăgostită de cântec. Bunelul a cântat, tata a cântat, fratele mamei a cântat, mama cânta doar cu noi, avea voce frumoasă. Am avut nişte părinţi minunaţi, care m-au înţeles şi la bine, şi la rău. Au fost foarte muncitori. O fiinţă puternică a fost mama. De la ea  am moştenit vrednicia. De la tata am moştenit dragostea nebună pentru animale. Ţinea cal, vaci, oi, porci, păsări. N-am suferit de foame ca alte familii. Părinţii mă luau cu ei la şezători, unde învăţam atâtea lucruri frumoase:să cos, să torc, învăţam cântece, cimilituri, bancuri. Eram deprinşi cu munca şi cu frumosul de mici. Tineretul acum nu ştie să muncească. Bunelul mă învăţa şi să lucrez, şi să cânt pe note. Avea nişte caiete îngălbenite de vreme cu note, de pe care învăţam şi eu. Găsisem în pod o armonică cu câteva clape şi la instrumentul cela hârbuit mă învăţam să cânt. Cântam în grădină ca să mă audă toată lumea.

O făcem până a merge la şcoală. Bunelul era un om deosebit. El mă punea să cânt şi să recit atunci când se adunau neamurile în casa noastră, fie la sărbători, fie la clacă, sau la şezători. El adesea îmi repeta: „Să ştii Liubuşoară, că mare avere e cântecul. El îţi aduce alinare şi la bucurie şi la necaz”. Mai târziu aveam să prind sensul acestor vorbe. Dragostea de cântec avea să mă ajute şi pe mine să trec prin ani. Am trăit multe dureri şi suferinţe şi numai cântecul m-a ţinut în picioare. Dintre instrumentele muzicale mi-a plăcut foarte mult acordeonul. De la bunelul am luat unele deprinderi, dar mai profund l-am studiat la şcoala de muzică pentru copii din Soroca. Eram în clasa a VIII-a când am început să studiez la această şcoală. Mama era împotrivă. Nu vroia  să mă apropii foarte tare de muzică. A rămas, sărmana de ea, fără mamă de mică şi a trebuit să le poarte de grijă celor şapte fraţi şi surori mai mici. Bunelul o ţinea tot cu cântatul pe la nunţi şi cumătrii, atât în sat, cât şi peste Nistru, la Coşniţa, iar ea trebuia să aibă grija casei şi n-a vrut ca noi să mergem pe urmele bunelului. Dar tata m-a susţinut, el mi-a cumpărat acordeon, el mă însoţea la şcoala de muzică. Ca să-mi fie mai uşor, după opt clase m-am dus la şcoala medie nr.1 din Soroca. Învăţam la şcoala de cultură generală şi în paralel făceam şcoala de muzică. La şcoala de muzică am fost o elevă foarte bună.Învăţam bine şi la şcoala medie, aveam note mari la toate obiectele în afară de matematică. Nu-mi plăcea acest obiect. Odată la o lucrare de control în loc de rezolvarea problemelor am scris: „ Când în jur pământul geme/ De al cântecului tril/ Uită atunci de teoreme/ Şi de tot acest profil…/ Profesorul, un evreu bătrân, după ce a citit lucrarea, m-a ridicat şi m-a trimis la ungher.

N.N.: Dar facultatea unde aţi făcut-o?  

L.S.: După absolvirea şcolii mi-am continuat studiile la Institutul Pedagogic din Bălţi, Facultatea Pedagogie şi Psihologie Muzicală. Mama nu dorea nici în ruptul capului să îmbrăţişez această profesie. Vroia să mă vadă medic, sau contabil, dar până la urmă a aceptat, n-a avut încotro. Mai târziu chiar îi plăcea ce scriu, îi plăcea cum cânt.

N.N.:Cum  aţi ajuns la şcoala din Racovăţ?

L.S.: După încheierea cursului deplin al facultăţii, am fost repartizată la Rezina. Am lucrat un an acolo. Mamei, care se îmbolnăvise, i se părea că m-am dus în fundul lumii şi mă ruga să fac tot posibulul ca să vin  mai aproape de ea. Şi am venit. De la  Direcţia Raională Învăţământ Soroca mi s-a oferit un loc la Racovăţ. Am muncit aici din 1973 până în 2016.

L.S.: Şi aţi făcut naveta  de la Slobozia-Vărăncău până la Racovăţ câţi ani?

L.S.: Aproape 30 de ani. Veneam şi pe ploaie, şi pe ninsoare, şi cu bicicleta, şi pe jos. Urcam dealul de acasă spre Racovăţ de dragul cântecului. Mi-a plăcut ani la rând să organizez adevărate spectacole cu copiii la sărbătorile de iarnă. Ne organizam în cete şi cu elevi şi cu maturi şi mergeam cu acordeonul subţioară cu colindatul şi cu uratul prin tot satul. Pentru fiecare gospodar aveam pregătită urătură  aparte. Trăiam cu sufletul sărbătorile de iarnă. Lumea era fericirtă, bucuroasă. De câţiva ani nu mai mergem. Au plecat racoviţenii peste hotare şi încet-încet uită de tradiţii. Nu mai au avântul şi dragostea ceea pentru colind şi urătură, cum o aveau atunci. Cu elevii în toți anii mei de muncă am învăţat şi colinde şi urături şi-i îndemnam să treacă pe la casele  gospodarilor la sărbătorile de iarnă, să ducă vestea cea bună.

 N.N.: Știu că ați avut multe peripeții la aceste sărbători. Prima care vă vine în minte acum.

L.S.: Îmi amintesc de o iarnă frumoasă. Era seara Sfântului Vasile şi eu organizasem o ceată destul de mărişoară din elevi şi părinţi, deghizaţi în tot felul de personaje. Era acolo şi Chiriţa, şi Ivan Turbincă, şi Făt- Frumos, şi Capra, şi Malanca. Mergeam cu o sanie mare trasă de un cal frumos. După aproape o oră de spectacol sub fereastra unui bun gospodar, omul a vrut să ne încălzească puţin şi ne-a servit cu o ţuică preparată din  topinambur (gulii). Avea un gust fin ţuica ceea, dar era şi tare. Şi ce credeţi, „actorii” mei s-au cherchelit repede. Iar cineva a glumit și ne-a deshămat calul de la sanie și l-a dosit într-un grajd. Așa că am fost nevoită să mă târâi singură cu acordeonul în spate prin tot satul fără sanie şi cal. Am ajuns la ora 4.00 dimineaţa acasă. Stăteam deja la Racovăţ,  la marginea satului, unde locuise fostul președinte de colhoz, Vasile Cotoman.

N.N.: Ați făcut adevărate spectacole cu elevii, în care ați fost şi regizor, şi conducător artistic, şi interpret. De la care spectacol vau rămas cele mai plăcute  amintiri?

L.S.: De la cel pe care l-am pregătit împreună cu Iulian Filip pentru emisiunea dânsului „Cinel-Cinel”. Era o emisiune de folclor pentru copii destul de interesantă la unica televiziune de atunci. Elevii mei au rămas foarte satisfăcuţi. M-am ales şi eu cu o Diplomă pentru măiestrie şi creativitate. Am montat într-adevăr multe spectacole: „Angheluşa doftoroaie”, „Ivan Turbincă”, „Nuntă ca la Racovăţ”, după o piesă scrisă de mine. E vorba de o comedie. Mireasa-i din Portugalia, mirele e din Racovăţ. Am avut o relaţie specială cu copiii. M-au iubit, m-au stimat și-mi poartă respectul până în prezent. Mulți din foștii mei elevi nu mă uită. Am investit  foarte mult  în fostul meu elev Nicolae  Andrieş pe care îl vedeam actor la un teatru din Chişinău, dar el a devenit preot. E foarte talentat, are şi voce bună, şi dicţie frumoasă. Nu zic şi un preot are nevoie de toate aceste daruri, dar eu îl vedeam actor. Și ar fi ajuns dacă urma îndemnul meu. El a jucat strălucit în foarte multe piese. E mult de vorbit la acest capitol. Eu cred că Dumnezeu mi-a dat ceva în plus.Am o doză de analiză foarte corectă şi vreau să fie totul frumos. Am pus și pun suflet în tot ce fac. La Institut, pe vremea când am învăţat eu, se mai făcea şi facultatea  profesiilor obşteşti. Eu am ales teatrul. Mergeam la Teatrul „Vasile Alexandri”, unde învăţam arta dramatică. Am jucat chiar într-un rol secundar la scenă deschisă alături de Mihai Volontir, Andrei Moraru. E vorba de spectacolul „Tinereţea părinţilor”, unde eu eram în rolul lui Vanica, un bandit de stradă. Îmi plăcea să recit, am făcut vorbirea expresivă. În copilărie visam să mă fac actriţă. Ascultam cu sufletul la gură emisiunea „Teatru la microfon” de la  Radio Moldova, nu-mi trebuia nici mâncare când venea Teatrul în sat şi se jucau spectacole pe stadion. În anul doi am avut intenţia să mă transfer la Comedii Muzicale, dar prietenul meu cu care mă vedeam împreună atunci pentru toată viaţa, mi-a zis că nu e un lucru serios teatrul şi nu am trecut la acea facultate.

N.N.: Era prima dragoste acel băiat?

L.S.: Nu, a doua. Prima dragoste nu se uită, aşa cum nu se uită nici prima suferinţă din dragoste. Prima mea dragoste de la 16 ani a fost un băiat foarte deştept. Am ţinut foarte mult la el, n-am mai întâlnit un alt băiat aşa ca el. Dar n-a fost să fie. Despărţirea m-a durut mult. Şi nici de a doua dragoste nu am avut parte. A murit într-un accident de maşină. În general în viaţa personală nu mi-a mers. Am un destin al vieţii foarte complicat. Tatăl fiicei mele, Viorica, a fost un laş. A plecat cu alta când eu am născut fetiţa. Dar să ştiţi, că nu-mi place să-mi răscolesc sufletul. Am decis atunci că voi rămâne eu şi muzica pentru toată viaţa. Nu m-am mai recăsătorit. Viorica, fata mamei, a crescut o fată ascultătoare, harnică şi la carte, şi în gospodărie. A absolvit facultatea, este profesoară de limba şi literatura română la gimnaziul din satul Racovăţ, e bună gospodină. Mi-a adus o nepoţică, Melintina, de care sunt foarte mândră.  Învaţă la Colegiul „Mihai Eminescu” din Soroca. Are reușită foarte bună la carte.

N.N.: Mai scrieți texte pentru cântece, poezii în nopţile de nesomn?

L.S.: Da, mai scriu. Când lucram la școală tot ce scriam noaptea, a doua zi cântam cu eleviii. Acum tot ce scriu noaptea cânt pentru animalele și păsările mele.

N.N.:Dacă ar fi  s-o luaţi acum de la capăt, aţi parcurge acelaşi traseu?

L.S.: Of! Mai întoarce, Doamne, roata vieţii, să miros din crinul tinereţii!  Poate aș face nişte corectări în viaţa personală, dar neapărat  nu m-aş despărţi de muzică, de teatru.

N.N.:Ce vă deranjează  cel mai mult  în societatea noastră?

L.S.: Minciuna. Aproape totul se bazează pe minciună. Ne încărcăm de venin şi ne pierdem speranţa.

N.N.: Dar ce vă înobilează şi vă înaripează?

L.S.: Succesele Melintinei. Dragostea cu care mă tratează fiica Viorica, respectul pe care îl am din partea ginerelui și oamenii din sat care țin la cuvântul dat.

 N.N.: Dacă v-ați întoarce în copilărie și ați întâlni-o pe micuța Liubușoara, ce i-ați spune?

L.S.: Dacă m-aș întoarce în copilărie și aș vedea-o pe Liubușoara ceea micuță care alerga desculță la Nistru ca să prindă pește cu o undiță meșterită de ea, i-aș spune să fie sănătoasă, s-o ferească Dumnezeu de boli și să reverse bunătatea cea plină de iubire peste tot drumul vieții ei.

N.N.: Cred că Dumnezeu v-a avut și vă are în pază.

L.S.:Cred și eu. Dar cum să nu cred, dacă m-a ajutat să ies învingătoare din lupta cu COVID-ul și să mă refac repede după iadul prin care am trecut. Mi-i dragă viața și mă rog Domnului să-mi mai dea lungime de zile și să mă întărească în credință și în dragostea pentru tot ce-i frumos.

N.N.: Vă mulțumesc frumos pentru bunăvoința de a sta la sfat cu mine și vă spun cu drag LA MULȚI ANI de ziua dvs. Multă sănătate și bucurii nenumărate de la cei dragi!

L.S.: Mulțumesc! Să vă audă Domnul!

PUBLICITATE