La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
42
Tinerețe-floare. Maria și Iulian Ursu în primul an de căsătorie

La Rădulenii-Vechi, raionul Florești, am cunoscut doi oameni frumoși, care merg  inimă  lângă inimă de 54 de ani. Este vorba de cuplul Maria și Iulian Ursu. Doamna Maria a lucrat o viață învățătoare la clasele primare, iar domnul Iulian -14 ani șofer și 32 de ani șef de deposit în gospodăria agricolă. Cu ei am stat la  sfat într-o frumoasă zi din primăvara aceasta.

„Dragostea, înțelegerea, răbdarea și dorința de a culege frumusețile acestei vieți ne țin împreună

Nina Neculce: Câți ani ați muncit în școală, stimată doamnă învățătoare, Maria Ursu?

Maria Ursu: Nu chiar mulți -45 de ani, zi de zi cu caiete, copii, probleme, bucurii. Dar toate au fost așa parcă un vis. Mi-o plăcut profesia și am muncit cu dăruire în toate: și cu copiii, și cu părinții, și cu sătenii, și cu ferma la care mergeam în primii mei ani de muncă.

N.N.: Ferma?! Cum să înțeleg?

M.Ur.: Dar cum să înțelegeți?La modul directferma de vaci. Ne duceam noi, învățătorii, dimineața și făceam agitație, scoteam „foaie de luptă”. Apoi veneam în școală și făceam lecțiile cu elevii. Aveam un jurnal unde notam tot: cu cine ne-am întâlnit la fermă, ce probleme am descoperit, cum vedem rezolvarea lor.

N.N.: Doamne ce vremuri au mai fost! E și această o pagină de istorie. Dar s-o luăm de la un capăt. Când și unde ați văzut pentru prima oară lumina zilei, doamnă Maria?

M.UR.: M-am născut în satul Țepilova, raionul Soroca într-o familie de țărani cuminți, harnici, buni gospodari, care m-au învățat să știu ce-i omenia, bunătatea, m-au deprins cu munca de mică. Am fost doi copii la părinți – eu și fratele Victor, Dumnezeu să-l ierte, cu trei ani  mai mare decât mine. Am avut o copilărie frumoasă, ușoară, cu toate că am muncit mult. Am păscut vaca până în clasa a X-a și am ajutat la toate muncile din gospodărie. Jocurile  copilăriei „de-a inelușu”, „de-a culorile”, „de-a prinselea” nu le pot uita.

Cu prietenea mea, Marusea Lipa, în timpul liber cutreieram pădurea din preajma satului. Primăvara copilăriei era tare frumoasă, plină de sănătate, de speranță și dragoste de viață.  În anul 1957 am terminat 7 clase. În acel an nimeni din colegii de clasă n-a vrut să miargă mai departe să învețe. Eram o fire sfioasă și nu m-am dus nici eu. Al doilea an o vecină m-a invitat să plecăm împreună la școală la Ocolina și ne-am dus. Am absolvit școala medie din Ocolina cu specializare în ramura viticulturii și pomiculturii. Am învățat să altoiesc vița de vie, să altoiesc copaci. La acest compartiment am avut chiar mai multe ore decât la matematică și istorie. La Soroca era un punct, unde se pregăteau altoiurile și noi ne duceam acolo și ne învățam. Fostul director, Nicolae Buzurniuc, era și pomicultor și voia ca fiecare copil să aibă și aceste deprinderi. Ne pregătea pentru viață. Pentru viață ne pregăteau și părnții. Când eram în clasa a IX-a ei au pornit să construiască casă. Și eu cu fratele eram tare fericiți și mândri că părinții fac casă. Tata a fost unul la părinți și noi trăiam în casa buneilor de pe tată. Tata cu mama și-au dorit o casă mai frumoasă, mai arătoasă. Și au construit-o, iar noi am ajutat. Tata era mândru de noi, nu ieșeam din cuvântul lui. Și cuvintele lui de povață au fost pentru mine ca o busolă pentru toată viața

N.N. Care au fost acele cuvinte?

M.Ur.: Să fii omenoasă, generoasă, să trăiești în împăcare cu toată lumea și să te ferești de vorbe rele

N.N.: Dar mama ce v-a învățat?

M.Ur.: Multe. Să fiu bună gospodină. M-a învățat a broda, a țese la covor, a da cu var pereții. Am țesut împreună cu mama un covor în iarna  când nu m-am dus la școală mai departe. În alt an am brodat perdele pentru noua noastră casă. De dat cu var dau și acuma pereții în casă. După cum vedeți, păstrez tradiția caselor de la țară.

N.N.:Unde ați făcut studiile, doamnă Maria?

M.Ur.: La Școala Pedagogică din Soroca. Am avut profesori foarte buni, care ne însoțeau la fiecare cuvânt, erau cu har și dar de Sus. Unul din ei a fost chiar directorul Școlii, Mihail Garaz.

N.N.: Care a fost traseul după absolvire?

M.Ur.: După absolvire am primit îndreptare în raionul Căușeni. Aveam și câteva colege din Căușeni, care povesteau că trăiesc tare greu. Nu m-am dus la Căușeni, m-am dus în raionul Lazo, acum Sângerei. La Secția Raională când au văzut îndreptarea nici n-au vrut să lungească vorba, mi-au zis să mă duc acolo unde am fost repartizată. Atunci o colegă mi-a spus că în raionul Florești sunt mai multe locuri vacante. M-am dus. De la Direcția Învățământ m-au trimis aici, la Răduleni. Și iată așa, imediat  după absolvirea Școlii Pedagogice, în toamna anului 1965 mi-am început cariera pedagogică în acest sat cu oameni buni și harnici.

N.N.: Cum au fost primii ani de muncă?

M.Ur.: Era cam greu. Familii numeroase, sărăcie. În clase erau câte 28-30 de copii și erau tocmai câte trei clase: „a”, „b” și „c”. Dar elevii se trăgeau la carte. Se făcea carte. Lecții deschise, întruniri metodice. Făceam întruniri la Florești cu pedagogii din tot raionul, așa cum făceam cu elevii. O făceam  cu drag, din plăcere. Directorul cerea de la noi disciplină și calitate. Am avut în promoțiile mele copii buni, care  au ajuns și aviatori, și agronomi, și medici, și profesori. Am o plăcere, când mă întâlnesc cu ei. Mă bucur că nu mă uită. Îmi telefonează la Ziua Profesorului și de Anul Nou de peste tot: Italia, Israel, Franța, Rusia…

N.N.: Deci munca în școală v-a adus  satisfacții. Dar să cunoaștem aspecte și din viața dvs. personală. Cum, când și unde l-ați  întâlnit pe domnul Iulian?

M.Ur.: Era anul 1966. Ne-am întâlnit la dansuri la Casa de Cultură. M-a invitat la vals. În timpul dansului am făcut cunoștință. Am început să ne întâlnim. Venea acolo unde stăteam la gazdă și vorbeam. După câteva întrevederi mi-a spus: „Eu am planuri serioase, aș vrea să mă căsătoresc cu tine.”  I-am zis să nu ne grăbim, să mai așteptăm. Voiam să ne cunoaștem mai bine. Și timp de un an ne-am întâlnit. Mergeam la dansuri, mă petrecea până la poartă. Vorbeam, ne despărțeam cu o strângere de mână până la o nouă întâlnire.

N.N.: Primul sărut când i l-ați furat, stimate cavaler?

Iulian Ursu: După mai multe întâlniri,într-o seară la portiță i l-am furat pe neobservate. A fost dulce și plăcut. Era o toamnă frumoasă. Mirosea a gutui, a mere coapte, a struguri…

 Eu atunci lucram șofer. M-am îndrăgostit de ea la prima vedere. Aveam 26 de ani. M-a cucerit prin frumusețea chipului și vorba înțeleaptă. După un an de ibovnicie, când am hotărât să ne căsătorim am mers împreună la părinții ei și am cerut-o de nevastă. Viitorii mei socri au fost de acord și eu i-am poftit pntru duminica următoare la noi acasă. Așa s-a făcut înțelegerea și, pe 14 mai am făcut nunta. Nunta  s-a organizat în orgada casei părintești. A fost o nuntă ca pe vremuri: cu cort, cu doi nuni, cu muzicanți și cu nuntași plini de voie bună. Nănașii s-au trecut, dar nănașele trăiesc. Una-i la Dumitreni și alta la Chișinău. Am pornit în viața de familie cu dreptul. Cu banii câștigați la nuntă ne-am cumpărat o căsuță și încet, încet am construit această casă în care stăm la sfat acum. Într-un an am pus temelia, pereții i-am ridicat în următorul, acoperișul l-am pus în alt an. Era greu, că leafa era mică, dar sufletele ne erau mai împăcate. Ieșeam duminicile la pădure, ne odihneam atât de frumos cu colectivul de la școală! Fiecare lua câte ceva de ale gurii de acasă. Așterneam pe iarbă pături, întindeam masa și stăteam la un pahar de vorbă până seara. Era mai vesel ca acum.

N.N.: Pe 14 mai ați marcat 54 de ani de căsătorie! Adevărată minune! Care e secretul unei căsnicii ca a dumneavoastră?

M.Ur.: Dragostea, înțelegerea, răbdarea și dorința de a culege frumusețile acestei vieți ne țin împreună. Am zis așa atunci când ne-am luat: „ Să ne dea Dumnezeu copii, iar noi să trăim frumos, să-i creștem cu înțelepciune ca să se bucure de noi și noi de ei.”  Primul copil, fiica Lilia, a venit pe lume peste un an de la nuntă. După 4 ani a venit și băiatul, Dorel. În toți acești  ani de viață în comun între noi a existat o atracție reciprocă.

Iulian Ursu: Atracție reciprocă și respect unul față de altul  avem până în prezent și ne rugăm Domnului să ne mai dea câțiva ani ca să ne bucurăm de acest dar frumos, care este viața.

M.Ur.: Mai mergem pe la medici, ne mai reparăm că tare ni-i dragă viața, vrem să mai trăim câțiva ani, să ne mai bucurăm de copii, nepoți și strănepoți.

N.N.: Domnul să vă întărească și să vă ajute! Ce vă fac copiii?

M.Ur.: Mulțumim Domnului, sunt sănătoși! Fiica muncește la Biroul de pașapoarte din Florești. Fiul este director la Casa Comunitară.

N.N.: Relația cu copiii cum este?

M.Ur.: Foarte bună. Noi i-am crescut cu căldură, prin convingere. O dată n-am ridicat vocea la ei. Și ei au înțeles ce se poate și ce nu se poate, ne-au tratat și ne tratează cu dragoste și respect. Acasă le-am fost părinte, iar la școală – învățătoare în clasele primare. Au fost amândoi la mine în clasă, au învățat bine. Am investit în copiii mei cu tot sufletul. La școală am făcut la fel și pentru copiii satului pe care i-am învățat. Mă bucur de copii. Au crescut buni, prietenoși. Le-am făcut nunți frumoase la amândoi, nunți moldovenești, după obicei, cu vornicei, cu cai, cu conocării. Fiica are două fete, amândouă au făcut studii la București și acolo au rămas să munceacă, încă nu sunt căsătorite. Fiul are o fetiță de 26 de ani, care deja s-a căsătorit și așteptăm să treacă pandemia ca să facem nuntă.

N.N.: Dacă vă rog să vă amintiți de cel mai frumos moment pe care l-ați trăit împreună, care vă vine primul în minte?

M.Ur.: Frumoase au fost multe. Mi-au plăcut petrecerile și am avut parte de ele. Am jucat la nunți și cumătrii de-mi sfârâiau călcâiile. Dar cele mai frumoase momente care îmi vin în minte acum sunt nunțile copiilor. Cu toate că a fost greu, că eu nu sunt din sat, dar colectivul pedagogic, vecinele m-au ajutat. Am făcut două nunți mari aici, acasă, cu câte 400 de nuntași. Am organizat și înregistrarea căsătoriilor aici, pe loc, în cort. Au venit la nuntă până și elevii mei. Acestea au fost clipe de fericire de neuitat pentru amândoi.

Iulian Ursu: Mie îmi vin în minte acum întâlnirile cu rudele la diferite sărbători, mai cu seamă la zilele de naștere. Acestea au fost momente de bucurie. Păstrăm tradiția până în prezent. La aceste întâlniri ne deschidem sufletele, spunem glume, ne bucurăm.

N.N.: Și despre un moment de supărare vă amintiți?

M.Ur.: Au fost și supărări. Cred că în orice familie vin și supărările. Mă supăram atunci, când Iulian lua câte un pahar mai mult decât trebuia. Dar nu țineam mult supărarea. El întotdeauna găsea o glumă ca să mă înveselească și n-aveam cum să stau supărată.Își cerea scuze, iar a doua zi repeta povestea ( râd în hohote).

Iulian Ursu: Eu nu țin minte supărările.

N.N.: Domnule Iulian, și despre dvs. câteva cuvinte, vă rog.

Iulian Ursu:  Sunt născut în anul 1940, aici la Răduleni, în familia de țărani a Anastasiei și și a lui Ilie Ursu, în care au crescut 6 băieți și două fete. Eu am fost al treilea. Ca prin ceață țin minte războiul, iar foametea nu pot s-o uit. Umflat de foame am stat în spital. Am muncit de mic copil. Mergeam la udat grădina de legume a colhozului, la clădit paie. Duminica când puteam, mergeam la biserică. Casa noastră era gard în gard cu biserica. Uneori și de acasă ascultam sfintele slujbe. Biserica noastră nu a fost închisă și eu am crescut cu rugăciunele și slujbele ținute la biserică. Am absolvit școala medie din sat, am făcut armata 3 ani și 3 luni în Azerbaijan. În armată am învățat șoferia. M-am căsătorit cu Maria și, împreună ne rânduim zilele până în ziua de azi.

N.N.: Ce vă mai doriți de la viață, dragi oameni buni și frumoși?

Amândoi: Să ne mai lungească Dumnezeu zilele, cum ziceam adineaori.Sănătate și iar Sănătate, nouă și la toată lumea!

N.N.: Așa să fie! Doamne ajută!

PUBLICITATE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Vă rugăm să introduceți numele dvs.