Ion Druţă, Furnica şi Violeta din Bucureşti

0
153

„Trei zile a cutreierat culmea dealului — trei zile lungi de vară şi toate trei au fost în zadar, căci de fiecare dată se întorcea fără nimic. A patra zi s-a trezit cu toate cele şase lăbuţe amorţite de oboseală şi poate că n-ar fi fost rău să rămână ziua aceea la furnicar, să-şi mai vie oleacă în fire, dar aşa s-a întâmplat că nu i-a venit gândul ista în cap. S-a sculat dis-de-dimineaţă şi a pornit-o repejor la deal, căci, de, cât îs de mari zilele de vară şi cât îs de mici furnicile, dacă nici lor nu prea le ajunge vreme…”. Cred că ştiţi cu toţii – e “Povestea furnicii” de Ion Druţă. Am citit-o cu toţii la ore, în şcoală. A citit-o, la vremea ei, şi Violeta, originară din satul Corbu, Donduşeni. Zilele trecute, a recitit povestea în glas fiului său, David, care nu adoarme, seara, dacă nu ascultă un basm interesant. În acea seară, fiul a stat mai mult timp cu ochii deschişi, îngrijorat de soarta bietei furnici.

  • Mami, da oare a ajuns Furnicuţa acasă, la furnicar? – Şi-a întrebat David mama care tocmai închidea cartea.
    …La sfârşitul poveştii Ion Druţă a scris că nu poate să ştie despre asta, dar, oricum, a ajuns, nu a ajuns, furnica şi-a avut povestea ei – înseamnă că a trăit. Cum să explici asta unui pici de şase ani? Violeta a zâmbit şi i-a zis fiului:
  • Ştii, David, Ion Druţă nu putea să ştie. Dar eu ştiu precis că l-am văzut pe autorul poveştii în carne şi oase!
  • Ei, ba! – S-a uimit băiatul. – Unde?
  • Noi locuim cu tine şi tati în Bucureşti. Când eram la vârsta ta, de şase ani, locuiam în Corbu, un sat frumos la nordul Republicii Moldova. Da-da, acolo unde stă bunica ta, Natalia, şi încotro mergem, pe ospeţe, în fiecare vară. Într-o bună zi, la noi în sat a fost însăşi Ion Druţă. Sigur, era cu mai mulţi neni şi tanti. Venise, pe ospeţe, direct din Moscova. S-a organizat o sărbătoare adevărată, la care a participat tot satul. Am fost şi eu împreună cu mama mea, Natalia, care acum este bibliotecară în sat. Chiar am şi o fotografie cu mami şi Ion Druţă. Seara, mama mi-a citit “Povestea Furnicii”, căci iubeam şi eu să adorm, serile, cu un basm.
  • Ştii, mami, este frumoasă Povestea furnicii, dar a ta e mai interesantă! – a zis băiatul şi a adormit.
    Noaptea, a visat o furnicuţă. Se făcea că a mers pe pernă până la urechea lui şi i-a şoptit: “Am venit de departe! Aş vrea să scriu o poveste. Dar nu pot! Nu ştiu a scrie… Voi aştepta să creşti mare şi vom scrie împreună Povestea lui David. De acord?
    … Au trecut câteva luni de zile. David a învăţat toate literele. Scrie pe silabe. Citeşte. Şi aşteaptă să vină furnica. Iar sub pernă pune, în fiecare seară, ca să nu ştie nimeni, o coajă de răsărită.
    Elena Spinei
PUBLICITATE