Suntem în săptămâna IUBIRII, săptămâna GRIGORE VIERU. Trimit și în acest număr de ziar gândurile la Cer, spre dragul nostru POET. Revin la un interviu pe care l-am realizat cu Măria SA în ianuarie 2007, când venise la Soroca împreună cu interpretul Vadim Gheorghelaș.
„PENTRU A RĂMÎNE DRAGI LUI DUMNEZEU NU NE TREBUIE MULT: DOAR SĂ ÎNSUŞIM LEGILE DREPTEI CREDINŢE ŞI SĂ TRĂÎM ÎN ÎMPĂCARE CU APROAPELE”- acesta a fost mesajul central cu care POETUL venise atunci.
La fel ca alte dăţi ne-a vorbit despre bucurie şi durere, bine şi rău, lumină şi întuneric, dragoste şi ură, ducându-ne la gândul că acestea toate, oricât de aproape ar fi una de alta nu se contopesc niciodată. La finalul frumoasei întâlniri cu cititorii am stat puțin la sfat cu el.
„La Soroca-mi este locul / La Soroca mi-e norocul/
La Soroca am să mai vin / La mulţi ani cu cer senin!”
Nina Neulce: N-aţi mai fost pe această scenă din 1999, când am marcat 500 de ani de la prima atestare documentară a oraşului Soroca. Cum de aţi hotărât să mai reveniţi pe la noi, drag poet, Grigore Vieru?
Grigore Vieru: Mi-a fost dor de Soroca. Ştiam, că aici sunt oameni deosebiţi, foarte sensibili la cuvântul artistic, la cântec şi voiam să revăd starea lor de spirit.
N.N.: Viaţa curge în alte ritmuri. Nu mai e timp de citit romane, poezie. Nu v-a fost frică că nu veţi avea spectator?
Gr.VIERU: Sincer să vă spun, chiar îmi era frică că sala va fi goală. Dar m-am bucurat enorm, când am văzut atâția oameni, care au venit să mai asculte o poezie şi un cântec cântat pe versurile mele de Vadim Gheorghelaş. Şi-mi zic, că încă nu-i sfârşitul lumii. Poate că lumea de-abia începe. Şi începe cu cei de la Soroca. Pentru că în ultima vreme am şi clipe de durere, de tristeţe, când mă prăbuşesc şi mă duc la fund. Îmi pare că vine sfârşitul lumii şi nu mai are rost să muncesc, să nu dorm. N-am pentru cine să mă zbat. Tinerii îmi pare, că aleargă toţi la discoteci, cei vârstnici – la bufet. Cui mai trebuiesc versurile şi cântecele mele?- mă întreb. Însă atunci când întâlnesc oameni aşa ca la dumneavoastră, trebuie să vă spun, că asta îmi dă tărie şi curaj.
N.N. Prin ce vă mai surprinde Soroca?
Gr.Vieru: Până a ajunge la Palatul Culturii am trecut pe lângă statuia lui Ştefan cel Mare, şi vă rog să mă credeţi, că prima bucurie a mea şi cea mai frumoasă din acest an a fost că am văzut această statuie aici la Soroca. Cred, că este singura statuie pe malul Nistrului. Trebuia să vină un stăpîn aici. Şi uite, că sorocenii l-au adus pe Ştefan cel Mare. Felicit conducerea raionului pentru această idee minunată şi sfântă de a-l aduce pe voievod să păzească Cetatea Sorocii. Pentru că ea mai trebuie păzită. M-am bucurat foarte mult, că aţi ridicat un monument şi lui Ion şi Doinei, marii noştri artişti. Nu am fost de mult la Soroca, aşa cum aţi remarcat, şi sunt fericit că am ajuns. Mă întorc acasă înaripat şi-nvoinicit şi o să-i mulţumesc lui Dumnezeu, că n-a trimis pe pământ sfârșitul lumii.
N.N.: Dar ce le spuneţi celora care încearcă în ultimul timp să vă creeze o imagine puţin distorsionată?
Gr.Vieru: Să le lumineze Dumnezeu sufletele rătăcite…
N.N.: Şi să vă mai citească poezia?
Gr.Vieru: Ei bine, nu neapărat poezia mea. Dar de poezie este nevoie acum pentru a ne păstra vie sensibilitatea şi puterea de înţelegere. E un lucru foarte important să ai tăria să te emoţionezi de lucrurile frumoase. Şi dacă am citi nu în toată ziua câte o poezie, dar măcar din când în când, o poezie pe care chiar am încerca să o înţelegem şi să ne emoţionăm de frumuseţea ei, ne-am putea păstra sensibili, iertători şi credincioşi.
N.N.: Ştim, că sunteţi un creştin cu frică de Dumnezeu. Credeţi în Domnul şi în izbânda Binelui. Îl simțiți pe Domnul în preajmă în momentele grele?
Gr. Vieru: Fără îndoială. Eu am trecut prin multe cumpene în viaţa mea şi fizice şi morale, şi Dumnezeu întotdeauna m-a ajutat. Chiar anul trecut am avut o mare cumpănă – un infarct. Patru luni de zile am stat la spital şi Dumnezeu m-a ajutat. M-a ajutat iată să ajung şi la 72 de ani. Când încă nu împlinisem 50 de ani, de asemenea trecusem printr-o cumpănă şi m-am rugat de Domnul să mă ajute să ajung la 50. M-a ajutat. Ajuns la 50 vedeam, că mai pot face ceva şi voiam să lucrez şi am zis atunci: „Doamne fă să ajung la 60 de ani!” Domnul m-a auzit. Şi când am văzut, că viaţa e frumoasă dincolo de boli şi încercări, invidie, de răutăţile unor oameni, am prins la curaj şi am mai cerut încă 10 ani ca să fac totul ce mi-am programat. Şi Dumnezeu m-a auzit şi am ajuns la 70 de ani. Am zis şi-n 2005, zic şi acuma, că aş mai cere nişte ani, dar parcă mi-i ruşine…
N.N.:Oricum noi vă dorim lungime de zile şi încă multe întâlniri frumoase cu cititorii aici, la Soroca.
Gr.Vieru: Cum o fi voia lui Dumnezeu. Dar ce aş vrea să vă mai spun? Unii duşmani de-ai mei zic, uite Vieru cela a fugit în Romania, la Bucureşti. N-am mai fugit nicăieri. Iată sunt aici cu dumneavoastră. Aici m-am născut, aici am crescut, aici m-am format ca poet, aici vreau să mor şi să fiu înmormântat. După un accident de maşină în 2003 am fost invitat în America pe două luni şi cei din America mi-au propus să rămân acolo. Mă rog, ţară bogată, omul respectă legea, legea-l respectă pe om, munca e răsplătită. Dar n-am putut să rămân. Am spus, că dacă în Chişinău n-am murit călcat de maşină, aici am să mor de dor.
N.N.:Poezia lui Grigore Vieru nu este una oarecare. Aţi călătorit foarte mult cu spectacole de cântec şi poezie. Unde suntem noi de fapt, unde ne vede lumea?
Gr.Vieru: Din punct de vedere economic suntem în fruntea cozii. Dar din punct de vedere spiritual, suntem un popor cu vigoare şi o fantezie creatoare recunoscută, cu nişte resurse, care merită să fie exploatate la nivel european. Cred că vom scăpa şi de sărăcie, că avem un pământ bogat, oameni harnici. Cred, că se vor întoarce şi cei plecaţi peste hotare şi lucrurile vor întra în normalitate şi la noi. Rămâne doar să ne apropiem cu adevărat de Dumnezeu, să nu ne îndepărtăm nici pe o clipă de Credinţă.
N.N.Vă mulţumim pentru clipa de frumuseţe, ce ne-ați ofert-o şi vă mai aşteptăm la Soroca.
GR. VIERU: La Soroca-mi este locul/ La Soroca mi-e norocul/ La Soroca am să mai vin / La mulţi ani cu cer senini!
P.S. Ani în şir îmi plăcea către ziua de naștere a poetului să-i transmit câteva vorbe alese la radio, iar de la 2005 încoace o făceam în presa scrisă. Nu ştiu dacă Poetul a auzit vre-odată la radio vorbele mele. Dar că nu le citea în presa soroceană eram convinsă. Mă rog, de unde avea să ia Măria Sa ziarul la Chişinău, sau Bucureşti? Doream, însă, să ştie că scrisul lui este ca o binecuvântare cerească pentru mine, doream să-i spun că păstrez în suflet ca pe o icoană, neuitate şi dulci amintiri, legate de prima mea întâlnire pe viu cu El. Dar ori de câte ori, ne întâlneam la interviu, nu cutezam să i-o spun. Îmi era teamă să nu creadă cumva, că mă linguşesc.
Dar după acel memorabil spectacol, am avut curajul şi i-am întins ziarul cu eseul „Grigore Vieru şi Soroca”, în care scriam şi despre acea întâlnire de neuitat pentru mine de la 1969. A luat cu bucurie ziarul, mi-a mulţumit, mărturisindu-mi că-l interesează tot ce se scrie despre el, iar după ce a parcurs cu ochii textul, m-a privit cu blândeţea lui măreaţă, s-a întors, a luat toate florile ce-i fusese oferite şi mi le-a dat cu mare drag mie. Dumnezeule! Nu vă imaginaţi ce se făcea în sufletul meu în acele clipe! Învăluită într-o blândă înduioşare aveam senzaţia, că mă desprind de la pământ. M-am considerat cea mai fericită din lume. Eu?! Flori de la Grigore Vieru! De necrezut! A fost cea mai cumplită, cea mai extraordinară minune! Adică ce putea fi mai minunat, decât să primeşti flori de la un mare şi drag poet! Fericită ca şi cum ţineam la piept Florile Învierii, răspundeam mândră tuturor trecătorilor, care mă întrebau cu ce ocazie atâtea flori: „Grigore Vieru mi le-a dat.” Multă vreme au stat acele flori la mine în Casa Mare. Deja uscate nu cutezam să le arunc. Am lăsat doar trei garofiţe, ca simbol al Sfintei Treimi pe care le păstrez în busuiocul de la icoană.
