La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
295
Ușa se deschide, dorul de cei plecați mă cuprinde

   Printre oamenii frumoși pe care i-am cunoscut în satul Țâra, raionul Florești se numără și jovialul, spiritualul, Ilie Gonța, coborâtor din neamul gonțeștilor, neam stabilit pe aceste locuri cu sute de ani în urmă. Ilie Gonța nu e un subiect de ici-colo, a ocupat funcții de răspundere pe tot parcursul veții, este un împătimit de istoria vie a înaintașilor pe care vrea s-o înalțe deasupra a tot ce rămâne după plecarea lor. Bășcuța buneilor a transformat-o într-un Muzeu al Familiei. Mi s-a aruncat în ochi omul acesta de cum urcase pe scena celei de-a doua ediții a Festivalului „La Bășcuțele din Țâra”. De acolo, de la Festival, împreună cu bibliotecara satului, Eufrosinia Feodorovici, l-am luat „prizonier” și am plecat spre Bășcuța-Muzeu, unde într-o atmosferă degajată de împletire sufletească, am realizat acest Sfat.

„Dacă mi s-ar oferi prilejul s-o iau de la capăt, cred că aș merge pe alt drum ca să mai descopăr și alte lucruri

Nina Neculce: Iată-ne ajunși  în fața bășcuței dumneavoastră, domnule Ilie Gonța. Chiar până a păși pragul ei ne surprind câteva obiecte vechi.

Ilie Gonța: Acest cântar e din 1892. Este un obiect de care s-au folosit înaintașii mei. L-au adus din Austria. Eu sunt de baștină din Țâra și reprezint a IV-a generație Gonța. Undeva vreo 230 de ani locuiesc  gonțeștii aici. Stră-străbunelul meu, Constantin a venit din Pohoarne. Bunelul meu, Gheorghe e născut în 1861, a decedat prin 1960.

N. N.:  A fost longeviv, a trăit aproape 100 de ani! Să-i urmați exemplul! Acum, vă rog, deschideți ușa acesata, încuiată cu un lacăt, cred  tot de vreo 200 de ani. Ard de nerăbdare să văd  cum e în interior.  Așaaa… ușa se deschide… Aaaah! Ce frumos mai miroase fânul așternut pe jos! Sunt emoționată și uluită de tot ce văd aici! Și ce pătucean vechi din metal! Așa ceva văd pentru prima dată. E un pat turnat din metal. Să înțeleg că totul aici e absolut autentic.

I. G.: Da, e așa cum a fost la început. Iată aici e lejanca, soba cu plită, iar de partea astlaltă de sobă e patul care v-a impresionat. Este un pat din timpul războiului ruso-turc. Stră-străbunelul meu a slujit în armata țaristă pe vremea lui Suvorov. În colț e o măsuță, la care încăpeau toți membrii familiei (8-10 câți erau), alături e un sunduc, sau o ladă cum i se mai zice, în care se păstrau hainele de sărbătoare. Și iată și obiectele de care s-au folosit buneii: vârtelniță, pieptene de țesut, pieptene de scărmănat lâna, gavanosul în care strângeau mierea, o icoană foarte veche, obiectele cu care bunelul desfăcea lemnul, dalta cu care cioplea în piatră. Bunelul meu a fost meșter la toate, dar a fost și un bun pietrar. Toate ulucile (treucile)  și colacurile de la fântânile din sat au fost cioplite de dânsul.

N.N.: Dar ce e cu ușa de după lejancă? Mai este o cameră acolo?

I.G.: E ușa de la pivniță. Acolo țineau murăturile, vinul, jumările.

N.N.: Acum ne așezăm pe acest pat vechi și-mi povestiți. Știți de la bunei în ce an a fost construită această bășcuță?

I:G.: Pe cartea gospodăriei de la primărie e fixat anul 1906, dar eu cred că-i mult mai veche, dat fiind că a fost construită de străbunelul meu, venit din Pohoarne. E un bordei, care la noi i se zice bășcuță.

N.N.: Și de când  dumneavoastră aveți grijă de ea și ați transformat-o într-un muzeu al familiei?

I.G.: De când s-au trecut părinții. O păstrez așa cum a fost, ca o relicvă rămasă de la ai mei. Vedeți, tencuiala a căzut pe alocuri. Poate o s-o restaurez. Aici a crescut tata și unchii mei. În anii celui de-al doilea război mondial bășcuța a servit de adăpost pentru toată mahalaua.

N.N.: Aș vrea să știu când  ați văzut pentru prima oară lumina zilei în acest sat cu un relief neobișnuit și cu atâtea bășcuțe care se păstrează până în prezent?

I.G.: Dar cam ce vârstă îmi dați?

N.N.:Cred că vă apropiați de 60.

I,G.: Cu pași mărunți?! Cu pași mărunți am trecut de 70. La 2 august voi împlini 72 de ani. Mi-au dat numele Ilie, fiindcă m-am născut de Sfântul Ilie. Pe atunci 2 august mai era și Ziua RSSM, ctitorită de Stalin. Am fost al patrulea copil, mezinul în familia Vasilisei și a lui Ion Gonța. Am crescut din dragostea părinților, trei frați și o soră. Sora a decedat, Dumnezeu s-o  ierte! Mama se trăgea din Bobulești, tata de baștină – de aici, din sat.

N.N.: Cum v-a fost copilăria?

I.G.: La țară copilăria-i frumoasă. Grădinița era în mijlocul satului, mai la deal de Casa de Cultură. Și mă ducea mama la grădiniță cu puișorul (pernuța) subsioară și un kilogram de lapte. Din acel lapte adus și de alți copii ne pregăteau de mâncare. Eu mâncam acolo ce ne dădea dimineața și apoi fugeam acasă și luam căruceanul. Aveam un cărucean cu patru roți. Și de la poarta grădiniței, că acolo era pantă, ne urcam copiii în cărucean și ne duceam la vale până în drum. Era o veselie nemaipomenită. Ne zdreleam genunchii, degetele de la picioare, coatele. Dar nu plângeam,  eram cei mai fericiți copii din lume. Apoi au venit anii de școală. Fratele era cu trei ani mai mare. El mergea în clasa a III-a, eu –în clasa I-a. Nu aveam toc(pix, stilou), nu aveam călimară, cărțile și caietele le puneam în traistă. Fratele avea geantă. Eu învățam după masă. Mă întâlneam cu fratele la o răscruce de drum, puneam cărțile mele în geanta lui, el le punea pe ale lui în traistă, luam tocul și călimara lui și plecam  la școală. Îmi era rușine să mă duc cu traista. Anii de școală au fost frumoși. Am fost un elev de mijloc. Nu eram tare ascultător. Prima învățătoare-Brâncoveanu Eugenia Afanasevna  a fost foarte severă. Peste ani când ne- întâlneam, eu fiind deja director de întreprindere, ea zicea: „Ilie a fost cel mai bun elev, a învățat foarte bine și a fost tare ascultător. Era primul sau al doilea din clasă.” Dar nu am mai fost eu cel mai bun elev, și nici ascultător n-am fost, și nici primul sau al doilea, ci chiar al șaselea.

N.N.: Fiind mezinul, bănuiesc că ați fost mai răsfățat ca frații dvs.

I.G. N-aș zice. Am muncit alături de părinți de mic. I-am ajutat  la prășit, la vie, la pus răsărita în băț, cum era atunci, la curățit la popușoi, am păscut vaca până m-am făcut mare. La noi Hramul e pe 28 august.  Eram în clasa a X-a și în ziua de hram îmblam cu vaca pe deal. La 17 ani îmi câștigam banul meu lucrând „prițepcic”. Într-o lună am primit 28 de ruble, da tata lucra căruțaș și primea pe lună 12 ruble.

N.N.: Dar ce vă plăcea cel mai mult în acei ani?

I.G.: Îmi plăcea să cos în cruciuliță. De la mama am deprins această artă. Prima mea cusătură a fost un peisaj- o pantă de deal cu brazi și luna ivindu-se de după brazi. Se mai păstrează. Trebuie s-o aduc aici în bășcuță. După ce am terminat școala primară din sat, un an am învățat la Ghindești. Eram prea mulți elevi în clasă și pe o parte din elevi ne-au mutat la Cenușa. Clasele a VII-a și a VIII-a am învățat la Cenușa, iar  clasele a IX – X-a- la Ghindești. După absolvirea școlii medii am făcut două tentative de admitere la facultate. Primul an am încercat la Medicină și n-am reușit. Al doilea an, în 1968, m-am dus la Institutul Agricol și tot n-am trecut concursul. Am venit la Soroca la Școala tehnică profesională de șoferi pe care am terminat-o în decembrie, 1968. În februarie, 1969 m-am angajat șofer la Întreprinderea Intergospodărească de creștere a vitelor mari cornute din Ghindești. Am lucrat trei luni și pe 19 mai am fost luat la armată. M-am eliberat pe 14 mai, 1971. Frații mai mari aveau studii superioare și am vrut și eu cu tot dinadinsul să merg la facultate. Și după armată am reușit la Institutul Agricol din Chișinău, Facultatea Zootehnie. Am absolvit-o în 1976 și am fost prima promoție de ingineri zootehnicieni. Erau anii ceea, epopeea ceea, când se constriau complexele de creștere a vitelor și aveau nevoie de specialiști.

N.N.: Unde v-ați început biografia de muncă după absolvirea

 facultății?

I.G. Am venit la Țâra înapoi. Eu am rămas în sat, fiind mezinul ca să le port de grijă părinților la bătrânețe. În 2006 i-am înmormântat pe ambii -88 de ani a trăit mama și 94 a trăit tata, Dumnezeu să-i ierte! Și cum vă spuneam, m-am întors în sat, dar mergeam la muncă la Ghindești, când pe jos, când pe sus, cu soția de mânuță. Am lucrat acolo 10 ani. De la șef de sector am crescut până la director de întreprindere.

N.N.: Iată că am ajuns și la pagina vieții dvs. de familie. Când și unde v-ați cunoscut cu soția?

I.G.: Dar n-o să spuneți la nimeni?

N.N.: Numai la toți cititorii „Ziarului Nostru”.

I.G.: Pe 15 mai,1977 ne-am cunoscut. Lucram împreună. Ea, Lenuța mea, este din Gura Camencii. Eu eram șef de sector, ea era contabilă. M-am îndrăgostit la prima vedere și foarte rapid i-am propus căsătorie. Aveam 27 de ani. Fata era foarte frumoasă, ea și acuma-i frumoasă.  Avea părul lung, îl purta ca Maria Codreanu și avea doar 19 ani!  Atât de fragedă, ca în poezia lui Eminecu! La 29 octombrie, același an, am făcut nunta.

N.N.: Viața de familie cum a fost și cum este?

I.G.: Așa ca la toată lumea. Și cu bune și cu rele. În 45 de ani de viață în comun am avut de toate, dar am știut să punem preț pe lucrurile frumoase. A fost înțelegere în casa noastră, dar asta e puțin spus, a fost armonie. Relația mamă-soacră și noră a fost sinceră, curată, cu respect una față de alta. La fel și cu tata. Am crescut doi băieți și o fată cu care ne mândrim, dar care nu sunt pe lângă noi. Am copii foarte buni, prietenoși, țin unul la altul, se ajută reciproc, se sfătuie. Prețuiesc cuvântul unul altuia, au o relație frățească foarte bine închegată. Eu cu frații mei n-am trăit așa bine cum triesc ei. Fiica e la Cimișlia, a absolvit Facultatea de Istorie. Băieții- unul a făcut Facultatea de Marcheting, mezinul a absolvit  Facultatea de Informatică la Universitatea Tehnică. Amândoi feciorii sunt în Chișinău cu familiile lor. Fiica ne-a bucurat cu doi nepoței, feciorii au câte o fată și de la mezinul mai așteptăm un nepoțel sau nepoțică, ce va da Dumnezeu. Copiii mei au crescut așa ca la țară: au îmblat prin glod, s-au dus pe jos la școală la Ghindești, au prășit, au arat. Dar mai ales mezinul a fost mâna dreaptă a mea, era de mare ajutor. Și când a plecat de acasă a zis: „Da, ardă Țâra, că eu nu mă mai întorc!” Și are loc bun de muncă în Chișinău. Îi place, e responsabil. Călirea prin muncă i-a fost de folos.

N.N.: Ați fost un soț cuminte, un soț fidel?

I.G.: Știți, cum să vă spun, am auzit odată un bărbat, care la întrebarea ce-l preocupă mai mult în viață, a răspuns: „Numai să nu mă prindă soția pe la mândruțe.” Eu nu fac parte din această categorie. La noi a fost o familie cu răspundere unul față de altul, cu stimă unul față de altul, cu încredere unul în altul. Recunosc, mi-a plăcut să glumesc cu femeile, să le ascult, să le admir frumusețea.

N.N.: Lăsăm femeile frumoase și revenim la traseul profesional. După 10 ani de muncă la Întreprinderea din Ghindești pe unde ați mai muncit?

I.G.: Am schimbat multe locuri de muncă.Din 1986 m-am mutat în veriga raională –zootehnician principal, pe urmă am fost șeful Stației pe Selecție și Prăsilă din raionul Florești. Am lucrat până în 1997. Din 1999 până în 2003 am lucrat la primăria Ghindești pe protecția civilă. După aceea am lucrat la Orhei la un complex de porcine, apoi la Mărculești-Combi și-n 2007 m-am aranjat paznic la Banca de Economii din Florești, unde am lucrat până la 1 octombrie, 2013, când am ieșit la pensia binemeritată și am pus punct activității mele după aproape 41 de ani de muncă.

N.N. Și de atunci unde vă găsiți satisfacția, aleanul?

I.G.: Mă ocup de propria gospodărie. Duc soția la serviciu, o aduc de la serviciu. Ea muncește tot la Complexul de creștere a porcilor, unde ne-am cunoscut. Anul acesta pe 1 iunie a ieșit la pensie după 46 de ani de muncă, dar mai muncește.

N.N.: Cea mai mare bucurie în viață care a fost?

I.G.: Au fost mai multe. Am trăit o bucurie imensă când am întrat la  facultate. La noi în sat atunci era o modă, toți din familie să facă studii superioare. Și au facut, dar toți au plecat din sat. Și era un prestigiu, mama se bucura că patru copii și toți au mers la facultate. Altă bucurie a fost când m-am căsătorit, tare mare bucurie că am dat peste un suflet cumsecade, frumos. Bucurie mare a fost când a venit pe lume primul copil, băiat. Bucurie când al doilea copil a fost fată și încă multe altele.

N.N.: Aveți un traseu al veții  cu multe realizări. Dacă ar fi s-o luați de la capăt, ați parcurge același drum?

I.G.: Eu de felul meu sunt băiat curios și vreau să cunosc cât mai multe. Sunt mulțumit de tot ce am realizat până acum, păcat să zic, nu. Tot ce am făcut până în prezent am făcut cu plăcere și din plăcere.  Ce nu mi-o plăcut n-am făcut niciodată. Dacă nu mi-o plăcut la lucru și m-am simțit insultat, neprețuit, am lăsat și am plecat în altă parte. Peste tot am ținut la imaginea mea. Chiar și atunci când am plecat paznic la bancă, am umblat în cămașă albă, cu pantalonii călțați la dungă, cu fete frumoase în jurul meu, doamne înțelepte. La Bancă, vreau să vă spun, eu eram primul după director, cu studii superioare. Dacă mi s-ar oferi prilejul s-o iau de la capăt, cred că aș merge pe alt drum ca să mai descopăr alte lucruri, să însușesc noi metode de lucru, să călătoresc, să descopăr alte culturi.

N.N.: Domnule, Ilie Gonța, mi-a părut bine să vă cunosc, să stau la sfat cu dumneavoastră în bordeiul cu istoria lui vie. Vă mulțumesc pentru bunăvoință! Îi mulțumesc și doamnei bibliotecare, Eufrosinia Feodorovici, pentru că m-a îndemnat să stau la sfat cu dumneavoastră. Multă sănătate la toată lumea bună din Țâra!

PUBLICITATE