Odiseea pedagogică-Dorina Pahom

0
897

A fi profesor e o vocație. Nu fiecare poate îmbrățișa această profesie. Cere multă jertfire de sine, deoarece părinții își încredințează ce au mai scump. Profesorii la rândul lor, plămădesc din copii o mulțime de alte profesii agronomi, judecători, medici, deaceea aceasta este profesia profesiilor.

Prin tumultul schimbărilor și încercărilor prin care trece un professor, el este omul care se bucură de o tinerețe veșnică și nu în ultimul rând de o amintire veșnică, deoarece discipolii își aduc mereu aminte cu nostalgie de anii de școală, dar mai ales de profesorii care i-au marcat. Pe foaia sufletului fiecărui elev care a cunoscut-o, profesoara Dorina Pahom din satul Slobozia-Vărăncău, a rămas și peste ani profesoara cu blândețe în ochi și cu zâmbet de copil. Pe parcursul activității doamna Dorina Pahom a înțeles că a fi un dascăl bun înseamnă să nu uiţi că ai fost cândva tânăr. Trebuie să ştii să treci frumos peste micile greşeli ale celor ce învaţă, să te bucuri împreună cu ei de succesele lor, să-i încurajezi continuu dându-le mereu aripi spre viitor. Trebuie să ştii să aprinzi în sufletul fiecărui elev şi bucuria cunoaşterii, dar şi bucuria creaţiei.

Baștina mea de suflet

M-am născut în Slobozia-Vărăncău, sat pe malul Nistrului, locuri foarte scumpe sufletului meu. Fiind copil, am cutreierat toate dealurile, asemeni lui Eminescu, pentru că iubesc natura de aici, îmi iubesc satul. Dragostea de carte, cred că vine de la mama, care a făcut studii bune la români. Părinții mei vorbeau foarte frumos și aveau o bunătate compleșitoare, erau credincioși, încât erau numiți în sat sărbători. Am făcut în sat opt clase și am citit toată biblioteca din sat. La început nu știam unde să-mi continui studiile, citisem undeva că, să fii profesor și medic este o pedeapsă cerească, karmă, pe care trebuie să o treci, se vede că pe mine asta m-a ajuns din urmă și am depus documentele la Școala Pedagogică din Orhei. Din tot cursul de 600 de persoane, eu unica am terminat cu diplomă roșie. Un an am lucrat la Scumpia, după care am venit la Racovăț, unde am avut două generații de clase primare. După opt ani m-am transferat la Volovița, activând aici ca profesoară de limba rusă, ulterior după o pauză am activat și în satul de baștină Slobozia-Vărăncău.

Școala, sărbătoare în fiecare zi

Eu m-am dus totdeauna la școală cu atâta bucurie… Școala mi-a fost sărbătoare de suflet, mergeam ca la hram, ca la nuntă. Aici găseam oază de lumină, odihnă, copiii care îmi erau dragi. Când lucram la Racovăț, Andrei Porcescu asista la toți profesorii două, trei lecții, la mine a asistat 40. Directorul, profesorii din școală mă întrebau ce fac, de ce vine domnul Porcescu atâtea lecții, toți se temeau de el, credeau că o să mă dea afară. Iar când l-au întrebat de ce a asitat atâtea lecții, dumnealui le-a răspuns: “În tot acest timp eu nu am scris nimic, am fost impresionat. Eu așteptam să-mi spună și mie ca celorlalți elevi, Andrușa ce bravo ești! Ce bine îți stă cămășuța asta, să înveți bine, că mama nu degeaba ți-a cumpărat cămașă nouă…”. Citeam foarte mult când lucram, pentru că învățătorul nu trebuie să fie același elev care știe lecțiile cu o zi înainte. Eu aveam elevi atât de pregătiți că nu puteam să merg la lecții fără material suplimentar.

Copiii trebuie să învețe și lucruri practice

Eu observ că manualele sunt tot mai bune, tot mai încărcate, căci le fac trei sau patru doctori în știință și încarcă în manual toată teza lor de licență, dar copilul este unul. Manualele sunt tot mai grele, iar elevii sunt foarte practici, ei scuipă și nu învață nimic. Pentru ce copiii trebuie să învețe compoziția penei, copilul știe că pasărea are pene și cu ele zboară și e deajuns, pentru ce unui asistent social cotangenta unghiului de 30 de grade. La ce bun învățăm scheletul râmei, toți mușchii transversali? Să-i învățăm să prevină bolile omului, să nu consume alcool, că îți afectează ficatul, să nu fumezi că-ți gătești plămânii.

Profesorul trebuie să îndrăgosteasă elevii de obiectul său, așa cum face domnul Ciuvaga la fizică, și Grigore Ciobanu la Vasilcău. Elevul nu are nevoie de 40 de reacții chimice, ci de lucruri practice. Eu m-am convins că 93% din tot ce învață copilul, nu-i trebuie niciodată în viață. Trebuie să știe să calculeze o suprafață, să afle câtă tencuială sau teracotă merge. Fetele trebuie învățate să gătească, să coase, că se mărită și nu știu a face o mâncare, la școală trebuie să învețe, căci acasă mama nu are timp, mamele sunt obosite că stau în telefon. Băieții trebuie învățați să bată un cui, să poată repara un gard și nu e nimic de rușine, dar e util în viață.

Am lucrat și cu ziua

Nu am avut o viață deloc ușoară. Azi, regret doar că am neglijat copiii mei și am acordat o atenție mai mare copiilor de la școală. Fiindcă lucram în alt sat, eram nevoită să o las pe Galea dimineață la 5 cu paznicul la grădiniță, ca eu să reușesc la lucru, și când mă întorceam tot cu paznicul o găseam, deseori plângând, dar nu aveam ce face. Când am lăsat lucrul la Volovița am venit la Slobozia-Vărăncău fără nici o șansă de a mă angaja, am venit să-mi ajut părinții care erau bătrâni și neputincioși, nu i-am putut lăsa. Și aici am lucrat cu ziua, am prășit sfeclă, am crescut purcei și am vândut coacăză. Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a purtat de grijă, am avut ce mânca și ce îmbrăca.

Nu contează cine ești, dar cum ești

Am avut noroc de elevi buni, Ilică Petrașevchi, Galina Cebotari, Larisa Mitrofan, Svetlana Curjueva, Natalia Pșenicinâi, Cornel Pădure, Vica Voronțova, Gicu Găină, Victor Negară, Colesnic Andrian, dar pînă la urmă fiecare elev avea ceva frumos, Dumnezeu în fiecare a pus o scânteie divină. Nu e neapărat elevul să fie eminent, să fie om, unul este tată bun, unul este lemnar bun, altul medic bun, dar unul om de suflet, să vorbești cu un șofer deștept este o plăcere. Nu contează cine ești, dar cum ești. Azi mă bucur de elevii mei, mă sună des, îmi scriu, îmi trimit cadouri, mă întreabă cum o duc, iar eu mă simt fericită. Și la școală mă bucuram de ei, când îi vedeam că nu vor să piardă nici o lecție de-a mea. Aveam un băiețel care venea la școală și se juca trei lecții pe stadion, iar la a patra lecție, la mine, venea toată lecția, după care mergea iar pe stadion. L-am întrebat: Ionică de ce ai mai venit? Du-te și te joacă mai departe… Iar el răspundea: Cum să nu vin la lecția dumneavoastră, că-i interesant!

Toți îmi erau dragi

Niciodată nu am pedepsit elevii care făceau pozne la școală, poate pentru că și eu am fost un copil pus pe șotii, făceam doar trăsnăi. Mama zicea că copilul năzbutnic e ca borșul, de ce umblă mai tare, se face mai bun. Toți îmi erau dragi, nu am avut elevi preferați și nepreferați, pentru că eu nu am fost o preferată la învățătoarea mea de clasele primare. Era dureros pentru mine, pentru că simțeam asta, veneam dintr-o familie cu 5 copii, eram negătită, nechitită. Iată de atunci mi-am zis că nu voi face niciodată diferență între copii. Elevii cu deficiențe au fost totdeauna preferații mei, îi apropiam de mine și mă străduiam să distrug bariera între copii, pentru că elevii deobicei sunt cruzi cu acești copii.

Am avut parte de colegi buni, în mare parte

 La Scumpia ne întâlneam în colectiv totdeauna veseli și frumoși. La Racovăț mi-a fost mai greu, mergeam pe jos de la Alexandru cel Bun, mă trezem la cinci, pe ninsoare și pe viscol mergeam pe jos, prin troiene până la umeri, îmi îngheța șalinca pe față, de mi-am pierdut toți dinții din gură. Și mă durea mult atitudinea șefei de studii, care cerea “vâgavor” dacă întârziam 5 minute. La Volovița și Slobozia-Vărăncău aveam parte de sărbători frumoase în colectiv. Pe când activam la Volovița, la sărbători făceam versuri împreună cu Angela Mușenco, niște versuri minunate, îmi pare rău că nu s-au păstrat. Angela Mușenco, a fost eleva mea, iar mai apoi colegă, ea face lucruri deosebite pentru dezvoltarea prestigiului profesiei de pedagog. Este o mândrie a mea și a întregului raion, ea merită să fie chiar în ministerul învățământului, pentru că vede lucrurile panoramic, este un bun manager.

E necesară implicarea părinților

Părinții ar trebui să se implice mai activ. Mulți cred că dacă i-a dat copilului pantofii cei mai frumoși din școală și rochiță de Barbi, și-a făcut datoria de părinte, nu e nici pe aproape așa. Cam 70% din părinți nu au idee cine-i predă copilului fizica, româna sau germana. Se implică îndată în clasa a IX-a, când vor note și atestate. Și atunci pornesc like-uri pe internet la profesori, felicitări cu zilele de naștere. Sunt părinți buni, dar foarte puțini, majoritatea sunt preocupați să-i dea copilului haină ca la nimeni, bicicletă sau telefon cum nu mai are altcineva, dar asta îi foarte puțin. Așa creștem copii de bani gata, lacrimile tale ți le crești, pentru că un copil bun e o bătrânețe frumoasă, iar un copil răsfățat înseamnă o bătrânețe cu lacrimi.

Mesaj pentru profesori, părinți și elevi

Profesorii trebuie să aibă răbdare și competențe, atunci ei sunt iubiți de elevi. Pentru mine modelul de profesor a fost Mitrofan Grigorevici Sârghi de la Vasilcău. M-a învățat când eram copil, eram îndrăgostită de felul lui de a preda, era vesel, spiritual și foarte deștept, întotdeauna m-am străduit să-i semăn, nu știu în ce măsură mi-a reușit. Părinții ar trebui să se implice în activitatea copilului de la școală, iar elevii trebuie să fie mai interesați. În rest mi-aș dori să fie mai apreciată munca profesorilor, nu ca înainte, nu ni se cuvinea nimic, decât să lucreze destoinic și să zică odată în an că au o profesie grea, dar nobilă de profesor.

Cristina Topală

,,Odiseea pedagogică” este proiectul inițiat de Direcția Învățământ Soroca, realizat în colaborare cu Ziarul Nostru, prin intermediul căruia profesorii veterani povestesc cum s-a schimbat de-a lungul timpului sistemul de învățământ și cum au făcut față tuturor provocărilor. Cum au influențat reformele aplicate procesul de învățământ, urmărind ca tot ce-a fost bun să aibă continuitate.

PUBLICITATE