Viața unui profesor este o călătorie plină de dăruire, învățătură și sacrificii, în care fiecare lecție devine un pas în formarea unei noi generații. Tatiana Pîslaraș, din satul Cuhureșții de Sus, este cunoscută drept o profesoară dedicată și iubită, care a contribuit la educația și dezvoltarea elevilor săi timp de decenii. De-a lungul carierei sale, a fost învățătoare și profesoară de limba moldovenească, dar și de limba franceză. A activat cu pasiune și responsabilitate până în 1995, când a ieșit la pensie, și nu s-a oprit aici. A continuat să își aducă aportul în educație până în 2015, demonstrând o dăruire neobosită față de învățământ.
Amprenta amintirilor vorbește despre activitatea dumneaei plină de realizări. Doamna Tatiana Pîslaraș a fost delegată din raionul Florești la Congresul al II-lea al învățătorilor, iar munca sa a fost apreciată și răsplătită cu diverse distincții. A primit Diploma de onoare a Comitetului Central al Consomolului și distincția „Eminent al învățământului public”. În plus, a activat patru mandate în funcție de consilier local și un mandat în funcție de deputat în Consiliul Raional Camenca. Păstrându-și spiritul civic și implicarea activă, dumneaei a lucrat timp de șase ani ca inspector în cadrul Direcției Învățământ, contribuind astfel la dezvoltarea sistemului educațional. O recunoaștere pentru munca și dedicarea sa este și Titlul de cetățean de onoare al Primăriei Cuhureștii de Sus.
Astăzi, la cei 85 de ani, îndrăgita profesoara reflectă asupra unei vieți pline de realizări. Deși timpul a trecut, ecoul anilor de școală se aude și acum, iar amintirile legate de elevii pe care i-a ghidat și de munca pe care a depus-o o duce mereu cu gândul la școală.
Primii ani de școală
M-am născut la data de 4 februarie 1940, în satul Unchitești. La acea vreme exista o școală primară în sat. Ulterior, am continuat studiile la școala din Cuhurești. Clădirile care astăzi aparțin taberei de odihnă „Prietenia” au fost, de fapt, școala în care am învățat și pe care am absolvit-o. Părinții mei au fost oameni simpli. Mama a muncit în colhoz, iar tata a lucrat la punctul de recepție a cerealelor din Unchitești. În familie am fost singurul copil, deoarece fratele meu mai mic a murit în timpul războiului, la vârsta de un an și șapte luni. Când am venit la școală în Cuhureștii de Sus, am observat că această localitate avea o cultură mai avansată. Copiii erau mai liberi, în timp ce noi, cei din Unchitești, ne simțeam ca fiind dintr-o categorie inferioară. Îmi amintesc și acum de o prăjină agățată de un stâlp, pe care copiii se dădeau huța înainte și înapoi. Ei se jucau, iar noi așteptam cu răbdare să prindem măcar o recreație, a doua, a treia sau a patra, ca să apucăm și noi să ne dăm măcar o dată.
Tatiana Ivanovna la lecția de istorie
Eram în clasa a X-a, aveam lecție de istorie. Profesorul, care era și director, întârzia și colegii începuseră să facă gălăgie. Așa că m-am așezat la catedră și le-am zis colegilor: „Copii, stați în liniște, se începe lecția!”. În acest timp de clasă se apropia directorul, fără să-mi dau seama, continui: „Eu sunt profesoara voastră de istorie, scoateți manualele! Mă cheamă Tatiana Ivanovna.” Copiii, firește, au început să râdă, aveam 16-17 ani, era o situație comică pentru toți. În acel moment dumnealui apare în ușă. Se oprește în prag, se uită la mine și zice zâmbind: „Tatiana Ivanovna, e cam devreme să stați la catedră.” Atunci m-am pierdut complet. Nu m-am făcut roșie, ci vișinie de emoție. Tot ce am putut să spun a fost: „Mă scuzați…”, și am dispărut din fața clasei cât am putut de repede.
În comsomol
Am fost o elevă bună, în adevăratul sens al cuvântului. Totuși, mi-a lipsit o calitate importantă atunci, iar asta se simte și azi, am fost prea rușinoasă, prea retrasă, prea timidă. Nu am avut curajul să-mi apăr dreptatea, nici măcar atunci când știam clar că era de două-trei ori mai mare decât a celui de alături. Nu am intrat în Comsomol la timpul potrivit, pur și simplu n-am vrut. Am refuzat, cu încăpățânare. Dar în clasa a X-a, pe 4 februarie, 1957, chiar în ziua când am terminat școala medie, am fost nevoite, eu și încă două prietene, să mergem să ne înscriem în Comsomol. Ne-au spus că, dacă nu vom intra, nu vom putea merge mai departe la studii. Așa că, în cele din urmă, am acceptat. Asta era condiția pentru a putea primi biletul de admitere. Apoi, m-am înscris la școala Pedagogică din Soroca. Acolo am învățat timp de doi ani.
Pâine, sare și muștar
N-am făcut niciodată năzbâtii, am fost un copil cuminte. Fiind singură la părinți, mama era puțin egoistă. Îmi zicea des: „Tu n-ai să te duci la învățătură.” Atunci am luat hotărârea: „Mămica, eu totuși o să mă duc. Nu-mi trebuie banii voștri, îmi trebuie doar trei ruble, ca să ajung la Soroca.” Pe atunci, la Soroca, viața era simplă, în cantine pe masă găseai întotdeauna pâine, sare și muștar, care era din belșug și fără plată. Mă gândeam: „Pâinea este, îmi iau un ceai și, cu bursa, am să mă descurc.” Și așa a fost. Am avut bursă în toți cei doi ani de studii. Din ea plăteam masa și tot reușeam să mai pun ceva deoparte. Am învățat mereu să am o rezervă. Țin minte că aveam 18 ruble puse deoparte și le simțeam ca pe o comoară. Visam tare mult să am o vestă și o rochie frumoasă. În schimb, aveam o singură jachetă, cu aceea mergeam zi de zi la lecții, dar tot cu ea mă îmbrăcam și la sărbători. Și totuși, mă simțeam frumoasă!
Tinerețea la Soroca
Îmi amintesc cu drag și cu emoție că întreaga mea tinerețe este legată de orașul Soroca. În vara primului an de studii am mers la recoltarea grânelor în Kazahstan. Călătoria a durat opt zile. Îmi amintesc foarte bine cum am fost duși, 61 de studenți într-un singur vagon, care, de fapt, era destinat transportului de vite. Ne-am întors acasă abia pe 16 octombrie. Am absolvit Școala pedagogică, iar pe 16 iunie am avut serata de absolvire. La doar două zile după, trebuia să mă angajez în satul Flămânzeni, raionul Sângerei. Până la urmă, am reușit să mă angajez aici, la Cuhurești. La început am lucrat ca instructoare de pionieri. Iar mai târziu, am continuat studiile prin corespondență, la Bălți. Când am venit în colectivul de profesori, cel mai în vârstă avea 36-37 de ani. Era un colectiv mare, unit și format din mulți profesori buni. Pe parcursul anilor, am avut ocazia să mă transfer în diferite domenii. Mi s-a propus insistent să intru în partid, dar am refuzat.
Am frământat drumurile satelor
La serviciu am fost mereu foarte responsabilă. Adevărul este că munceam din zori până seara la ora cinci, fără să mai știu de pauză, masă sau odihnă. Din păcate, din cauza devotamentului meu pentru școală, au avut de suferit propriii mei copii. La vârsta de 24 de ani, am trecut printr-o tragedie, mi-a murit soțul într-un accident. Am rămas cu fiul meu, Igor, care avea doar un an și patru luni. În acel timp eram în anul al treilea de facultate, pe care am continuat-o încă trei ani. Am terminat facultatea în 1967, iar în acea zi, când am ajuns acasă, satul tocmai a fost iluminat pentru prima dată. Mi-aduc aminte că băiețelul dormea pe pat, iar eu mă minunam de faptul că satul nostru avea lumină. Trăiam în ritmul școlii, intram cu sunetul și ieșeam cu sunetul. Lucram în două schimburi: schimbul întâi și al doilea, iar după aceea urma și școala de seară. Noi eram aceia care mergeam prin glod, prin ploaie, la școala de seară. Am frământat drumurile satelor, din poartă în poartă. Așa era politica vremii. “Tatiana Ivanovna, le-ați dat studii la toți proștii”, îmi spuneau pe atunci, cu ironie. Dar adevărul e că am făcut tot posibilul să-i aducem pe oameni la școală. Mergeam în grupuri de doi-trei profesori și îi convingeam să vină la studii, să nu rămână fără carte. Pe lângă asta, eram obligați să avem activități și în comunitate, în brigăzile de tractoare, la ferma de porci, la cea de vaci, la moară, la spital… Trebuia să cunoaștem situația din teren și să ținem lecții acolo, se numea Societatea „Oбщество Зна́ние”. Ni se dădea o temă, ne pregăteam, apoi mergeam la fața locului și discutam cu șefii, cu brigadierii, cu conducătorii. Citeam lecții, iar ei ne puneau întrebări. Trebuia să fim în stare să răspundem. Dar să fim sinceri, nu eram noi mari politicieni… însă ne făceam datoria cum știam mai bine.
Îi crescusem de mici
În total, am lucrat în învățământ peste 52-53 de ani. Mi-am început cariera ca învățătoare la clasele primare și am avut două promoții. Pe prima promoție îi știu pe toți, iar pe a doua am dus-o din clasa I-a până în clasa a X-a. Mi-i amintesc cu drag: Antoci, Botnari, Botnari, Budarețchi, Dadu, Dadu, Dadu, Cazacu, Carpovici, Catruc, Crivoi, Gămuraru, Gămuraru, Gămuraru, Crivoi, Crivoi, Crivoi, Macu, Matveev, Olaru, Olaru, Ouș, Poștărencu, Rotundu, Ungureanu, Ungureanu, Usatîi, Ceban, Țurcan… în total 31 de elevi. Din această promoție, 3 sau 4 au devenit învățători, însă mai mulți au ales medicina. Îi crescusem de mici, iar când au terminat clasa a X-a, le-am înmânat atestatele și am organizat o ceremonie solemnă de înmânare a pașapoartelor. A fost ceva deosebit, nu îmi puteam stăpâni emoțiile.
Elevii nu mai sunt cei de odinioară
Copiii de altă dată erau mai ușor de modelat. Astăzi, din păcate, s-au pierdut unele valori fundamentale. Mie mi se pare că respectul, omenia, valorile umane sunt esențiale și, din păcate, uneori lipsesc. Tehnologia actuală este extraordinară, dar elevii sunt ușor distrași de telefoane. Dacă știu că telefonul este acolo, gândurile lor sunt în altă parte. De aceea, eu consider că este important ca telefoanele să fie deconectate în timpul orei. Aceasta este o mare favoare atât pentru elevi, cât și pentru profesori. Poți depune mult efort în predare, dar dacă elevul este distras, rezultatele nu vor fi aceleași.
