La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
712

În mahalaua Bujărăuca din Soroca, într-o căsuță modestă, dar caldă și la propriu și la figurat, locuiesc doi oameni frumoși, care zâmbesc, trăiesc, se bucură, privesc la viață cu înțelepciune și care, dacă ajungem cu sănătate, pe 8 martie, 2022, vor rotungi 55 de ani de căsătorie. Îndemnul de a-i provoca la un „Sfat” a venit din partea colegei mele, Natalia Vrancean. Este vorba de VALENTINA și ION SEROVEȚ, părinții directorului Companiei „Avan-Const” SRL, SERGHEI SEROVEȚ. Pe doamna Valentina, colega mi-a desenat-o în cele mai delicate, calde și expresive culori. (I-a fost dirijintă în anii de școală). Despre domnul Ion avea să-mi spună că este un bun gospodar și un bun familist. Eu m-am bucurat că mi s-a oferit prilejul și plăcerea de a sta la sfat cu ei.

Libertatea este Darul lui Dumnezeu care se împlinește în sfințenie

Nina Neculce: Pentru a vă cunoaște și eu, și cititorii noștri, s-o pornim cu începutul – locul nașterii.

Valentina Seroveț: M-am născut la 25 iunie, 1943 în satul Hrușca, raionul Camenca, RSSM, acum Transnistria. Din părinți profesori –Claudia și Isidor Moiseenco. Părinții au învățat la Institutul Pedagogic din Tirasspol. Acolo au făcut cunoștință. În anii de studii s-au căsătorit. Mama era de lângă Tiraspol, tata din Hrușca.Tata a fost dintr-o familie în care au crescut 5 băieți și o fată. Toți băieții lucrau pentru sora lor să-i facă zestre, știau a toarce, a țese. Bunelul de pe tată era un țăran înstărit. Când tata a adus-o mireasă pe mama în casă, bunelul a chemat-o după el în Casa Mare și i-a spus: „Iată aici e untura, aici jumările, aici uleiul, aici făina. Dar să ai grijă, să ei din toate cu socoteală…”

   Mama a predat limba moldovenească, apoi, dat fiind că cunoștea bine limba rusă și era lipsă de profesori la acest obiect, a predat și limba rusă, iar tata-biologia. Când eu am învățat la școală mama preda ambele obiecte. Copii la școală erau mulți, clasele erau destul de mari. În școală era disciplină, curățenie. Când veneau ploile, glodul era până la genunchi, dar în școală era curat. Elevii veneau cu cuțitașul de lemn în cizmă. Curățeam încălțămintea de glod la poartă, o ștergeam de niște buruieni, apoi o spălam și tocmai după aceeea întram în școală.

    Am fost cea mai mare în familie. Suntem trei surori și un frate, care ne-am născut în vremuri grele. Război, sărăcie. În 1947 a venit foametea. Eram mică și nu prea îmi amintesc de acei ani. Țin minte doar un crâmpei. Mama făcuse crupe din grăunțe de porumb, a pregătit un terci și mi-a dat foarte puțin într-o farfurie. Eu am mâncat repejor, nu mă săturasem și am mai cerut oleacă, dar mama mi-a spus: „Mai mult nu-i.” Am adormit cu gândul la terciul pe care îl mai doream… 

Ion Seroveț: Eu m-am născut pe 24 decembrie, 1941 în  satul Cociulia, raionul Cantemir în familia Melaniei și a lui Nicolae Sâroveț. Eu țin bine minte acei ani. Tot ni se dădea câte puțin și eu îl întrebam pe bunelul: „Da mai este acolo în oală?” Aveam și noi crupe de popușoi. Vaca  o țineam închisă în Casa Mare ca să nu ne-o fure cumva consătenii care nu aveau nimic. Știți că foamea dă pe de-a dreptul. Laptele și crupele ne-au salvat.

   Străbunelul a fost primarul satului la români. Aveam pământ vreo 70 de hectare, fratele mamei avea batoză și au fost duși în Siberia. Mai întâi l-au luat pe tata și l-au închis ca dușman al poporului în Caraganda, apoi pe fratele lui tata, da mama a rămas ca prin minune acasă. Atunci, în noaptea ceea neagră a anului 1949, și eu fiind la fratele mamei în casă am fost luat și dus în Siberia, în regiunea Ircutsc, unde am stat până în 1954.  Am învățat la școală acolo. Când ne-am întors aveam 13 ani.

N.N.: Satul copilăriei cum vi-l amintiți?

I.S.: Era un sat mic pe atunci cu câteva căsuțe josuțe. Pe urmă a crescut și s-a făcut mare ca și Racovățul. Revenind din Siberia ca să nu fim persecutați, am schimbat o literă la numele de familie. Din Sâroveț ne-am făcut Seroveț. Am întrat și eu în comsomol ca toți colegii. Tata s-a supărat foarte tare că m-am dat cu comuniștii, dar mai apoi a înțeles că așa erau timpurile și n-aveam încotro.

N.N.:  Sfatul, povața părintească pe care o țineți minte până în ziua de azi.

V.S.: Tatăl meu spunea așa: Copilul ți-i scump ca ochii din cap, dar el nu trebuie să știe despre lucrul acesta. Nu trebuie să-i afișezi dragostea. Părinții nu ne-au bătut niciodată chiar dacă făceam șotii, mai stricam câte ceva. Am înțeles din cuvânt. Așa am procedat și eu cu copiii mei și cu elevii la școală. Am moștenit metoda tatălui de educație. Și azi îmi pare rău că am fost așa. I-am ținut prea din scurt pe ai mei acasă, dar pe de altă parte mă bucur că au ajuns oameni mari, importanți, văzuți, au afacerile lor. Ne bucurăm și de realizările fiului Serghei și ale fiicei Tatiana.

N.N.: Cum vă apare în fața ochilor icoana mamei?

V.S.: O văd pe cuptor, cu fratele mai mic pe picioare, alături de ea o soră, trăgând-o de mânecă, iar mama legănând copilul și controlând clitul de caiete ale elevilor. Și la un moment dat o văd cum ațipește.  Noi ghiontindu-ne unul pe altul să facem liniște, încă mai mare gălăgie făceam și o trezeam. Dormea puțin pe noapte.Controla caietele până târziu. Se scula în fiecare dimineață la orele 4.00. Ne pregătea micul dejun, hăinuțele pentru școală, ne pieptăna, ne aranja. Micul dejun îl serveam pe cuptor dintr-o strachină mărișoară din care luam cu toții cu lingurile. Apoi serveam ceaiuil cu posmagi, preparat din tot felul de ierburi. Și era atât de gustos! Toți patru am crescut sănătoși, fără probleme de pancreatită, stomac și altele de care suferă acum și copiii.

N.N.:În ce culori vă vedeți copilăria?

V.S.: Îmi văd copilăria fericită. Am fost un copil ascultător. N-am ieșit din cuvântul părinților. M-am născut la Hrușca, dar am început școala la Nimereuca. Pe atunci pedagogii erau mutați dintr-un sat în altul. Au lucrat și la Vărăncău, și în Cerlina. Dar copilăria mi-a fost frumoasă cu toate grijile de soră mai mare, maturizată de timpuriu. Nu mi-au lipsit jocurile copilăriei. Am terminat 7 clase la Nimereuca, iar clasele VIII, IX și X le-am făcut la Vărăncău. Atunci erau elevi și actorul Gheorghe Pârlea și scriitoarea Galina Furdui. Și ne duceam noi la școală când pe jos, când cu căruța. În fiecare săptămână mergeam acasă și aduceam în desagi de mâncare: ulei, cartofi, morcovi, ceapă, fasole, făină. La cămin era bucătăreasă care ne pregătea bucate de două ori pe zi. Odată  mi s-a deschis sticla cu ulei și m-am murdărit toată în spate…

I.S.:: Am fost și eu un copil neastâmpărat mai ca toți copiii lumii. Stăteam mai mult la bunelul, la fratele lui tata. Îmi aduc aminte cum îmblam desculț, fără chiloțași, cum ne adunam la unchiul Gheorghe vreo 11 copii, toți în pielea lui Adam și cum ne așezam la masă. Mâncam toți borș cu curechi dintr-o strachină mare de lut cu linguri de lemn. Nu uit cum mâncam agude și ne murdăream pe față de ne sticleau numai ochii…

N.N.: Trecem peste alte momente. Când și cum ați hotărât să vă faceți profesoară, doamnă Valentina?

V.S.: Cred că m-am născut cu această dorință. Părinții lucrau în școală, îi vedeam cum muncesc și mi se părea că altă profesie mai potrivită nici nu există. Citeam foarte mult. Biblioteca școlii am citit-o toată. Citeam și multă literatură în limba rusă de mică, deși nu înțelegeam încă tot. Îmi amintesc că primeam ziarul „Pravda”. Încă nu învățam la școală și eu citeam SȘA(США-Соединённые Шта́ты Аме́рики). Crezând că în gazetă s-a făcut greșeală i-am arătat mamei ziarul:  „Mamă aici este o greșeală. S-a scăpat un A. Trebuie să fie scris SAȘA.” Sașa îl chema pe fratele meu. Mi-a plăcut literatura rusă și deaceea am ales filologia rusă. Mi-am făcut studiile  la Universitatea de Stat din Moldova.

N.N.:Cum era școala în acele vremuri?

V.S.: Școlile erau bune peste tot. Cultura generală mi-am făcut-o din manual, din cărțile citite, din emisiunile radiofonice. Ascultam cu multă plăcere „Teatru la microfon”. Când am ajuns profesoară îi îndemnam și pe elevii mei să citească, să asculte anumite emisiuni. Fiecare elev avea caetul în care își nota autorul, denumirea cărții și în câteva cuvinte descria conținutul ei. La orele de clasă discutam cărțile citite. Săptămânal făceam acest lucru. Îmi amintesc că atunci când s-a făcut un concurs pe școală „Cine citește mai mult”, cei mai mulți elevi învingători au fost din clasa mea, bucurându-se de o excursie în Ucraina.

N.N.:Dar când și unde ați făcut cunoștință cu domnul Ion, dvs. fiind de la nord, iar d-lui de la sud?

V.S.: Eram în anul IV de studii. La sud nu se ajungeau profesori și ne-au trimis la practică pedagogică pe un an. Eu am nimerit la școala din satul lui Ion. Acolo ne-am cunoscut.

I.S.: Eu tocmai terminasem tehnicumul agricol și lucram în gospodărie. Mai făceam parte și din echipa de fotbal. Era luna august. Într-o zi mă întorceam cu motocicleta de pe deal. M-am oprit și mă uitam la afișele de la club. Seara era anunțat film, iar a doua zi dansuri. Întorc capul în partea dreaptă și o zăresc pe Valentina alături de învățătorul de educație fizică. M-am apropiat și am făcut cunoștință. A doua zi ne-am întâlnit la dansuri. Și așa a început povestea noastră. Toamna eu am fost luat în armată. Ne-am despărțit fără promisiuni. Dar în toți acei trei ani ne-am întreținut prin scrisori.

V.S.: El mi-a zis: „Vrei așteaptî-mă! Dar cum o fi voia Celui de Sus.” Sigur, mie Ion îmi căzuse cu tronc la inimă și când m-am întors în anul V la studii le-am spus tuturor colegilor că m-am căsătorit ca să nu mai îndrăznească vre-un alt admirator să-mi cucerească inima. După absolvire am fost repartizată în satul Racovăț. Acolo am început să mă întâlnesc cu un flăcău foarte deștept . Unde-i el acuma, nu știu. Cu Ion continuam să ne scriem, dar urmam sfatul mătușii mele care îmi spunea că trebuie să am și un cavaler de rezervă. Dumnezeu a vrut să fiu cu Ion. Și după ce s-a întors din armată ne-am mai întâlnit câteva luni. Pe 8 martie, 1967 ne-am înregistrat căsătoria la Nimereuca. Nunta am făcut-o în mai. A fost atunci o primăvară fără ploaie. În ziua nunții a plouat. Iar colegii părinților și oamenii din sat ziceau: „Isidor Ivanovici, n-ai putut face nunta Valei mai devreme. Poate ne ploua mai de demult.”

N.N.:V-ați îndrăgostit la prima vedere?

I.S.: Da, ne-am plăcut. Pot spune că a fost o dragoste la prima vedere. Eram sinceri, deschiși. Trecuți prin atâtea nevoi, așa eram educați să fim sinceri, să nu ne mințim.

V.S.: Și mie mi-o plăcut de Ion. Era tandru, omenos și pe deasupra fotbalist. În sat toți îi ziceau „Deveatca”, avea nr.9 pe tricou. Elevii vedeau că între noi se țese o poveste de dragoste și când el a plecat în armată, la ora mea de literatură în clasa a VII-a, un elev s-a ridicat și m-a întrebat: „Valentina Isidorovna, o să-l așteptați pe „Deveatca” până va veni din armată?”

N.N.: Ion a fost prima dvs. dragoste?

V.S.: Nu. Mă îndrăgostisem prin clasa a VI-a de un băiat, Anton. El, Dumnezeu să-l ierte, nu mai este, a murit foarte de tânăr. A fost o dragoste copilărească. Era foarte deștept băiatul. Tatăl lui era director la Casa de Cultură și Anton cânta foarte frumos la acordeon. De atunci  acordeonul a devenit instrumentul muzical  preferat. Drumurile noastre s-au despărțit repede. El s-a căsătorit înaintea mea. Dar când eu eram deja căsătorită cu Ion, a trecut pe lângă casa noastră, s-a oprit, am stat puțin de vorbă și la plecare mi-a zis îngândurat: „De ce Dumnezeu nu ne-a ajutat să fim împreună?!”

N.N.: Anton a fost cel care v-a sărutat întâi?

V.S.: Da. A fost un sărut copilăresc care nu se uită, care mi-a făcut atunci inima să bată cu viteza luminii. Dar după aceea sentimentele s-au evaporat, s-au stins.

I.S.: Iar primamea dragoste a rămas la Vulcănești. Plecasem acolo la practică, acolo am cunoscut-o, acolo i-am furat primul sărut. A fost și la mine o dragoste trecătoare. Eu pe Valentina am îndrăgit-o pentru toată viața, am apărat-o de un băiat rău acolo în satul meu. Se găsise un client în sat care se aninase de dânsa. Eu m-am apropiat și i-am zis: „Stai așa, băiete! Ce te-ai legat de capul acestei fete, venită de departe în satul nostru? Ce, nu vezi că ea nu dorește să aibă treabă cu tine?” L-am pus la punct. Iar ca Valentina să se ferească cât mai departe de el, i-am spus că are tuberculoză.

N.N.: Cariera pedagogică ați început-o în Racovăț. Dar când ați ajuns la școala nr.1 Soroca?

V.S.: Până a ajunge la școala nr.1 din Soroca am mai muncit și la Volovița, la Muzeul din Soroca. M-a primit în colectivul școlii nr.1, una dintre cele mai bune școli din republică pe atunci, domnul Serghei Spinei, Dumnezeu să-l ierte! Aici la Soroca am avut trei promoții de elevi, dar vreau să vă spun că mai mult mă cunosc și-mi poartă respectul foștii elevi din Racovăț, Volovița, Alexandru cel Bun decât cei din oraș. Nu zic sunt și la Soroca elevi care nu mă uită, dar nu din rândurile celor mai buni la învățătură. Uneori unii din foștii mei elevi, când mă întâlnesc pe stradă, întorc capul, se prefac a nu mă vedea.

   Ce să vă spun? Mi-a plăcut munca în școală. M-am simțit foarte fericită. Am iubit elevii, obiectul predat. Știam când fac lecție bună și când nu prea reușită din diferite motive. Fie că îmi era bolnav copilul, sau aveam altă problemă. Dar când întram în clasă mă străduiam să uit de probleme, să le las pe toate după ușă. Am lucrat până la ieșirea la pensie. De 20 de ani nu mai muncesc, dar mă visez adesea printre elevi, sau controlând caete. Dacă eu mă molipsisem de la părinți de profesie, copiii mei n-au droit să trăiască modest, ei și-au droit mai mult și au ales alte profesii. Noi n-am avut de unde să le dăm averi materiale și ei au ales calea businessului. Copiii mei nu au avut magnetofon, cum aveau alți copii. O bicicletă i-am cumpărat lui Serghei și pe aceea i-au furat-o niște rău făcători. Cu toate astea, au crescut mintioși, calculați. Mă bucur că sunt pricepuți, conduc atâțea oameni, se descurcă în această sferă complicată, mai ales în aceste timpuri neclare.

N.N.: Convețuiți 55 de ani împreună. Care-i secretul?

V.S.: Răbdarea, respectul reciproc. Dragostea trece cu anii în copii, nepoți, strănepoți, dar între soți trebuie să rămână respectul. Suntem o familie ca multe altele în care au fost de toate. Bucuriile cele mai mari ni le-au adus copiii și tristeți tot de la ei am avut. Avem trei nepoate, un strănepot și o strănepoată, care ne înmulțesc acum bucuriile, ne fac viața mai luminoasă.

N.N.:Pe ce ați pus mai mult preț în viața de familie?

V.S.: Pe pacea și armonia casei. Acolo unde este înțelegere, unde se iau decizii cu mintea curată, liniștea și sporul casei stau în capul mesei. Stima dintre soți crește din dragoste. Și dacă știi cum să ocrotești acest fruct-stima, viața decurge în deplină înțelegere, casa e ferită de ură. Mulțumim Domnului, că ne-a luminat mintea și sufletul ca să putem privi la viață cu înțelepciune. Ion mi-a fost sprijin nu numai acasă, dar și la școală. În lucrul meu pedagogic m-a ajutat foarte mult. Trebuia de făcut fel de fel de rame, material didactic, reparații în clasă venea și mă ajuta. El a lucrat la Uzina de Utilaj Tehnologic.

I.S.: Căsnicia durează acolo unde este stimă. Noi ne-am stimat reciproc. Și Valentina m-a susținut în toate. Mi-a fost alături și atunci când aveam bucurii la lucru, dar și atunci când aveam probleme.

N.N.: Cu ce vă umpleți timpul în acești ani de când sunteți la pensie?

V.S.: Cu de toate: curățenie, bucătărie, citit, televizor. Mi-am crescut nepoții. Acum citesc mai mult din viețile sfinților, citesc BIBLIA. Când putem mergem la biserică. Ne place să mergem în pelerinaje pe la mănăstiri. Încerc să acopăr golul din suflet pe care nu l-am putut acoperi în anii mei de muncă în școală, când trebuia să le spun elevilor că Dumnezeu nu există. Acum suntem liberi. Iar libertatea este Darul lui Dumnezeu care se împlinește în sfințenie.

I.S.:  Eu amgrijă de lotul de lângă casă, de orătănii, fac cumpărăturile de la magazin. Am ținut până nu demult capră. Acum îmi vine mai greu să-i pregătesc nutreț pentru iarnă și am vândut-o. Anii se duc în jos, puterile scad. Îi mulțumim Domnului că am ajuns până aici și îl rugăm să ne mai dăruiască oleacă de sănătate până în ceasul cel de pe urmă.

N.N.:Dacă v-ați îtoarce în copilărie și ați întâlni-o pe micuța Vaentina, ce i-ați spune?

V.S.: Să fie mai activă și nu chiar atât de ascultătoare. De exemplu, surorile mele mai mici nu ascultau de părinți cum ascultam eu. Eram într-atât de ascultătoare că n-am îndrăznit niciodată să mă duc la Nistru la scăldat fără permisiunea mamei. Surorile însă se duceau și fără voia părinților, bucurându-se din plin de farmecul copilăriei. Ele s-au învățat a înota, iar eu nu. Nu făceam un pas fără voia părinților. Eram prea conștientă de ceea ce aveau de făcut ei, vedeam cât le este de greu. M-am maturizat prea devreme și eu singură mi-am furat din copilărie.

 O să amintesc acum de un alt caz. Eram deja domnișoară. De hram, la 28 august, se făcea JOC în sat. Mama ne-a spus: „La JOC pleacă numai Valea. Voi rămâneți acasă să aveți grijă de boboci, rățuște, puișori.” Mama a plecat la Hrușca. N-a reușit să iasă din ogradă că surorile mele au și zbughit-o la Joc. Și am rămas eu acasă cu toate orătăniile. A venit Anton acasă să vadă de ce nu sunt la JOC. Am stat de vorbă cât am stat, dar nu am putut să-l însoțesc la Joc, nu putem să las bobocii și celelalte orătenii.

N.N.:Dar dvs. ce i-ați spune micuțului Ionică dacă v-ați întoarce în copilărie?

I.S.: I-aș spune micuțului Ionică să învețe mai bine, să fie mai amabil și să respecte toate poruncile părinților, dar mai ales ale mamei, căci mama întotdeauna are dreptate și dorește numai bine copilului său.

N.N.:V-ați bucurat în viață de profesia care v-a fost pe plac, ați adus pe lume copii sănătoși și deștepți, aveți nepoți, strănepoți care vă înmulțesc bucuriile. Ce vă mai doriți de la viață?

V.S.: Aș vrea ca în lume să fie pace și între oameni înțelegere.

I.S.: Și eu la fel. Să ne ferească Domnul de Pandemii, de ură și invidie.

Multă sănătate la toți cititorii, împliniri și viață fără primejdii în noul an 2022!!

N.N.: Domnul să facă cât mai multă Lumină în inimile  dumneavoastră, dragi oameni frumoși, Valentina și Ion Seroveț!

PUBLICITATE