La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
658

Omul frumos, care a acceptat cu bunăvoință să stăm la Sfat, locuiește la Moscova de aproape 4 decenii. Are realizări excepționale în domeniul cercetării medicale. S-a născut în 1956 în satul Zahorna, comuna Dobrușa, raionul Șoldănești. Este profesor universitar, doctor habilitat în medicină, medic alergolog- imunolog, vaccinolog, Om de Știință Emerit din Federația Rusă, șeful laboratorului de profilaxie a vaccinelor și imunoterapie în alergii al Institutului de Cercetări Știiințifice „I.I.Secenov” din Moscova. Îi zice MIHAIL PETROVICI COSTINOV. Numele lui stă așezat  frumos pe copertele a 22 de cărți, a peste 800 de articole științifice, face parte din colegiul de redacție a câtorva reviste de specialitate. Investește energie creatoare în tot ce face. A pornit pe calea medicinii de la Școala de Medicină din Soroca.

  Îl cunosc de ani buni. Drumurile noastre s-au intersectat datorită soțului meu, care a împărțit cu Mihail, sau Mișa cum îi spunem noi, aceiași cameră la gazdă în impul studiilor la Soroca. De mulți ani îl tot rog să-mi acorde un interviu. Modest din fire, mi-a refuzat frumosde fiecare dată, motivând că nu are timp. Vara aceasta visul meu s-a împlinit. Într-o frumoasă după amiază de august am stat la sfat cu domnul doctor professor pe pragul casei părintești până la căderea amurgului. Din bogatul material înregistrat am închegat acest dialog pe care l-am împărțit în trei părți.

„ȚIN LA RĂDĂCINĂ ȘI LA NEAMUL MEU, LA OAMENII DRAGI DIN ZAHORNA, SAT CARE M-A TRIMIS ÎN LUME”

Casa părintească nu se vinde

Nina Neculce: Suflet drag, Mihail Costinov, ne întâlnim într-o zi absolut superbă. Am făcut drumul de la Soroca la Zahorna, Șoldănești special pentru această întâlnire. Mi-am dorit să simt  atmosfera și energia locului. Un loc sfânt pentru minte și suflet, amenajat și păstrat într-o ordine exemplară. Aici e casa părintească. Ce înseamnă ea pentru dumneata?

Mihail Costinov: Loc sfânt, așa cum ai spus.Vorba cântecului, sau a poeziei lui Grigore Vieru, „casa părintească nu se vinde, nu se vinde pragul părintesc”. Nu pot s-o vând nici eu. Când mă aflu la Moscova numai închid ochii și văd casa, văd dealurile împădurite, tot peisajul, ce ni se deschide chiar de aici, din pragul casei, unde ne aflăm acum.

N.N.: Peisajul într-adevăr e încântător, iar amintirle sunt vii.

M.C.: Altfelnici nu poate fi. Cu gândul sunt mereu aici. Cum să uiți iarba pe care ai făcut primii pași? Eu am renovat curtea într-un stil mai modern, dar atunci când eram acasă, aici creștea troscot. Acolo unde acum e o construcție nouă, era o bucătărie, unde mama făcea  de mâncare. Nu pot să uit serile de vară, când părinții terminau lucrul prin grădină, mama pregătea ceva gustos, iar eu stăteam pe iarbă învelit cu o haină (seara era răcoare), cu un țâncușor la spate și unul în față și așteptam să mă strige la cină. Când ne așezam la masă, pe cer se iveau stelele, în vale cântau broaștele, iar florile răspândeau miresme dulci, îmbătătoare. Ce gustos mai era scrobul cu mămăliguță, tocănițele de legume, sau friptura! Parcă simt și acum când vorbesc acele arome apetisante. Iar atunci când ploua, serveam cina acolo în bucătărie. Nu uit cum după ce mâncam, mama mă lua în brațe și mă trecea fuga prin ploaie până în casă, unde mergeam la culcare.

N.N.: Părinții s-au trecut pe rând. Mai întâi mama, apoi tata. Dumneata locuiești la Moscova. Cum reușești să menții casa într-o ordine perfectă?

M.C.: Din respect și neuitare pentru cei care mi-au dat viață o fac. Ei toată viața pentru mine au muncit. Am avut un frate mai mare, care Dumnezeu să-l ierte, a murit la 24 de ani. Boala i s-a tras din timpul războiului. Era micuț atunci, când nemții sau rușii au întrat în ogradă și i-au pus pe toți la perete, amennțându-i cu armele. Din spaimă fratele a căpătat epilepsie. Tot ce fac aici, fac în amintirea părinților mei și a fratelui. Vin de două ori pe an acasă ca să-mi încarc bateriile: vara și la sărbătorile de iarnă. Dar în restul timpului o rudă are grijă de casă, câini și pisici.

N.N.: Deci, aici ai văzut pentru prima oară lumina zilei?

M.C.: Eu m-am născut în casa asta. Punctul medical e peste drum. Felcer acușer era un bărbat de vârsta mămicăi și ea n-a vrut ca el să-i primească nașterea, necătând la aceea că era un specialist foarte bun, decorat cu Ordinul „Lenin”- cea mai înaltă distincție pe timpul Uniunii Sovietice. Îi era rușine de el și m-a născut acasă, moșit de mâca Irina, o moașă a satului cu experiență. Mi-au dat numele Mihail pentru că m-am născut pe 20 noiembrie, în ajunul sărbătorii Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril. Dintr-o eroare, data nașterii în acte e 20 decembrie. M-am bucurat de mare dragoste din partea părinților. Mămica m-a hrănit cu sân până la trei ani jumătate. Eu acuma le spun viitoarelor mămici: „Vreți să aveți copii sănătoși și deștepți, alaptați-i la sân cât mai mult posibil. Odată cu laptele mamei copilul nu numai că-și alimentează creerul, dar primește și bioenergie.

N.N.: Cum s-au numit părinții și cu ce s-au ocupat?

M.C.: Mama-Aristița, născută la Zagorna din părinți moldoveni. Tata –Petru, născut în Transnistria, cu rădăcini bulgărești. Străbuneii mei pe linia tatălui au fost bulgari și au trăit mult. Și buneii Costinov au fost longevivi. Bunelul Corneliu a trăit peste 90 de ani, iar bunica Maria -103 ani. Părinții mei s-au căsătorit în ajunul războiului. Nunta au făcut-o aici nu departe, în curtea boierească. La intrarea în sat a fost curtea boierească. Acolo sunt două beciuri, care se mai păstrează până în prezent. Când s-a început războiul, boierul Iancu a fugit. El era din Odesa. Toate acareturile au fost devastate, așa cum s-a întâmplat și cu alte curți boierești.

   Mama a fost casnică, îngrijea de fratele bolnav, era legată de casă. Tata a ținut cheltuiala gospodăriei. Muncea foarte mult. Până la război a lucrat instructor la Comitetul raional de partid, profesor la școala din Cotiujeni, apoi a fost luat pe front. Întors de la război a lucrat director de școală la Pohoarne, predând biologia și desenul. Mulți ani a fost președinte al Sovietului sătesc, primar cum spunem azi. Leafa era mică. Tata lucra cinstit, un chibrit nu lua de la stat, o duceam foarte greu. Și atunci a revenit la munca lui de pedagog și a lucrat 30 de ani la școala-internat de la Mănăstirea Dobrușa. În 1965 Mănăstirea a fost închisă și sovieticii au deschis școală-internat pentru copii cu nevoi speciale. Tata lucra acolo pe un salariu jumătate. Venea târziu acasă, dimineața pleca devreme. La 4.30 ieșea din casă ca la 6.00 să fie acolo. Mă trezea și pe mine la 4.00 ca să-mi pregătesc lecțiile. Când veneam de la școală ajutam la treburile gospodărești și la orele 21,00 mă culcam. Dimineața cu creerul odihnit îmi pregăteam temele. Așa am procedat în toți anii mei de studii.

N.N.: Cum ți-a fost copilăria?

M.C.: Am avut o copilărie frumoasă. Nu am fost un copil răsfățat. De mic părinții m-au deprins cu munca. Mă jucam cu copiii din mahala. Îmi plăceau foarte mult copiii și aveam bucuria să-i dădăcesc pe cei mai mici ca mine. De exemplu, nu departe de noi locuia o fetiță dolofană, acum soția primarului nostru. (E dolofană și în prezent) Îmi plăcea s-o legăn pe picioare, iar când a crescut  mai mărișoară, o luam la săniuș pe ghiața iazurilor de la noi. La școală m-am dus de aproape 8 ani. Mama și tata au vrut să-mi mai lungeacă copilăria.Tata zicea că anii preșcolari sunt cei mai fericiți. La școală deja întri în „stroi” ca soldatul. Și într-adevăr așa este. Iată școala se vede de aici. Am făcut aici clasele primare, apoi am plecat la școala din satul vecin, Recești. Mergeam pe jos până la școală și pe ploaie, și pe ninsoare. Dar mergeam cu drag. Mi-a plăcut cartea dintotdeauna.

N.N.: Ai avut parte de profesori buni?

M.C.: Da, la toate disciplinele. Am fost o clasă puternică la școala din Recești. Era o concurență sănătoasă în clasă. Mă străduiam să am reușită bună ca să stau în banca leninistă – o bancă nouă din primul rând, împodobită frumos. Era mare onoare atunci să stai zile în șir în această bancă. Mama era cea care mă strunea să nu cedezi întâetatea, dar nu puteam să merg cu nota maximă pe line la toate obiectele anul întreg, mai luam și câte un „4” și atunci cedam locul în acea bancă și altor colegi.

N.N.: După absolvirea a 8 clase la Recești ai hotărât să mergi la Școala de Medicină din Soroca?

M.C.: Nu e chiar așa.Îmi plăcea foarte mult muzica. Am cântat în ansamblul de acordeoniști. Eram 12 la număr. Doream să merg la un colegiu de muzică. Dar mama a zis: „Nu! Mergi mai bine la medicină.” Și am plecat la Soroca la Școala de Medicină.

N.N.: Ce amintiri te leagă de Soroca?

M.C.: Frumoase amintiri. Soroca la vremea ceea era un oraș studențesc. La Soroca erau concentrate cele mai multe școli: Școala Pedagogică, Școala de Medicină, Școala de Iluminare Culturală, Școala Cooperatistă, Tehnicumul Agricol, Școala de Cinema, unica în republică, Școala de Meserii. Când se-ntorceau studenții din vacanță, orașul întra în sărbătoare. Pe străzi, în parcuri, pe malul Nistrului era atâta tinerețe și atâta frumusețe! Eu prelungeam să mă ocup cu sportul, să dau importanță învățăturii. Mă străduiam să am reușită bună la toate obiectele. Latina mi se dădea mai greu, dar depuneam efort ca să am notă bună. Îmi amintesc cum am scris o compunere în limba latină la care am luat „5”. Eram foarte fericit. Atunci profesorul evreu, Simion Nuveliman, mi-a spus așa: „Cu nota „5” la limba latină, îți dau undă verde pentru institut.” Ce să zic, am avut parte de profesori buni și la Soroca. La mulți le-am uitat numele de familie, dar nu pot să uit cursul de terapie predat de Zinaida Vladimirovna Marcoci. În ultimul an de studii la Soroca ea ne-a spus așa: „ În viață o să ajungeți oameni mari, să nu uitați de unde ați pornit pe drumul medicinii.” Și n-am uitat. Eu deja mă apărasem, scriam teza de doctor, dar profesorii care mi-au predat veneau și apărau teza de candidat. Eu îi ajutam. Ei m-au învățat, acum îi ajutam eu. Am ajutat-o și pe Zinaida Vladimirovna.

Peste ani o altă nuntă cu tradiții la Casa Părintească

N.N.:După absolvirea Școlii de Medicină ce a urmat?

M.C.: Am fost luat în armată. Mi-am satisfăcut serviciul militar în Ungaria. În armată am lucrat felcer în Spitalul Militar. După 41 de ani, anul trecut, am fost și am vizitat acel spital. Dar revenind la traseul meu profsional, în 1979 am făcut admiterea la Institutul de Medicină din Chișinău, Facultatea Pediatrie. Studiile le-am făcut cu ușurință. Aveam baza pusă la Școala de Medicină din Soroca. Am fost staroste de curs, stipendiat leninist și am absolvit cu Diplomă Roșie, adică cu Mențiune.

N.N.: Cum s-a născut ideea de a merge la Moscova pentru studii postuniversitare?

M.C.: Gândul meu era să-mi continui studiile la Aspirantură în ChișinăuM-a chemat decanul și mi-a zis: „Aspirantură nu se prevede. La pediatrie nu sunt locuri, la chirurgie- deasemenea. Dacă vrei, du-te la Moscova, că este îndreptare.” Și m-am dus. La căsătorie nu mă gândeam. Scopul meu era să mai studuezi, să ajung om învățat să fac ceva de folos pentru oameni, ce nu pot face toți.

N.N.:Părinții ce-au zis, ți-au salutat decizia?

M.C.: Tata mi-a urat succes, iar mama plângea că mă duc departe. Ea dorea să mă vadă însurat, cu familie, mai aproape de casă. Îmi zicea: „Ai avut atâtea fete la curs și tu nu ți-ai găsit pereche! Chiar din 200 nu ți-a plăcut nici una?!” Am liniștit-o, asigurând-o că n-o să rămân neînsurat.

N.N.: Pornit pe un nou făgaș, cum a fost începutul?

M.C.:Era greu și din punct de vedere financiar, dar și al studiilor. Ca să supravețuiesc, strângeam sticlele goale din căminul în care locuiam și mă duceam și le dădeam la un punct de primire pentru câteva ruble. Am dormit și-n laborator, și-n „ordinatorscaia”. Nu era ușor nici cu studiile. La Chișinău făcusem mai mult teorie, dar acolo trebuia practică. Eu eram de pe băncile Institutului, eram ca elevul din clasa I-a, dar aveam colegi cu experiență cărora le ceream sfatul. Și ei îmi arătau. Mie niciodată nu mi-a fost rușine să întreb, dacă ceva nu știu. Pentru teza de candidat mi s-a dat o temă care o știam cel mai prost la Chișinău-  Vaccinele. Și iată așa am început.

N.N.: Și cum s-a trezit interesul pentru această temă?

M.C.: Lucram la Institut până la orele16.00. Apoi alergam ca calul prin tot orașul și adunam materiale. Adunam material din 5 policlinici. Eu eram în ordinatură, dar făceam știință. În laborator nu-mi permiteau. Li se permitea numai aspiranților. Și aspiranții care mi-au văzurt râvna pentru muncă, îmi dădeau cheile și eu mă duceam noaptea și lucram pe ascuns. Și de la o zi la alta interesul pentru cercetare creștea.

Când am terminat primul capitol conducătorul cu care lucram mi-a zis: „E suficient.”  Eu însă nu m-am oprit, aveam material și am mers mai departe. Astfel în decurs de 5 ani am realizat și teza de candidat și cea de doctorat. Munceam, munceam, munceam. Am lucrat așa cum am fost învățat de acasă – să fac totul la soveste, cu tragere de inimă.

La 28 de ani am absolvit Institutul, peste 3 ani mi-am apărat teza de candidat, iar încă peste  doi – teza de doctor. Și iată așa, la 34 de ani am devenit doctor în științe medicale, sau doctor habiitat cum se spune aici.

N.N.: Un traseu demn de tot respectul și admirația. Foarte frumos! Cred că din acel moment  ai început să te gândești și la căsătorie?

M.C.: La căsătorie încă nu mă gândeam, dar am încceput să mă mai uit și la fete.

N.N.: Cum v-ați cunoscut cu Tatiana?

M.C.: La o ședință de lucru, am observat-o. Stătea în primul rând. Mi s-a aruncat în ochi: Suplă, elegantă, sâni frumoși. Inima a avut o tresărire. Am făcut cunoștință, am ieșit cu ea în oraș și așa a început povestea noastră de dragoste. Ne-am tot întâlnit un an până când într-o zi ea îmi zice: „Tu mult o să mai vii la mine în rol de cavaler? Nu crezi că a sosit timpul să ne căsătorim?”. Eu încă nu mă grăbeam, dar i-am răspuns: „Dacă tu vrei, hai s-o facem și pe asta.” Înainte de nuntă am adus-o acasă s-o vadă mama.Tanea, fată de oraș, cu pielea albă-albă, subțirică, cum îți spuneam, a lăsat-o pe mama fără cuvinte la prima vedere. Apoi a întrat în vorbă cu ea. Mama o întreaba, ea răspundea, mama tăcea, tacea și ea. Și mama a venit lângă mine și mi-a zis:„Ei, dragul mamei, nu ți-au plăcut oamenii care grăiesc mult și ți-ai luat și nevastă tăcută. Eu vreau să mai stau de vorbă cu dânsa, dar ea tace…” După aceasta am făcut înțelegerea. Am convenit ca să facem nuntă moldovenească și am dat petrecerea aici, în curtea casei, cu cort, așa ca pe timpuri.

N.N.: După 30 de ani o altă nuntă cu cort a avut loc aici –nunta fiicei, Aristița, care s-a căsătorit cu Iaroslav, un tânăr medic din Moscova. Ați avut nuntași din Rusia, SUA, Slovenia, Moldova. A cui a fost ideea de a organiza marele eveniment la Zahorna?

M.C.: AAristiței. Și eu am susținut-o. În decurs de 40 de ani am fost numai la 3 nunți în Moldova, dar când am văzut cum se fac nunțile prin localuri, am zis că s-au șters tradițiile noastre și am dorit să fac o nuntă așa cum țin eu minte: cu druște, cu vornicei,  cu căruța la cununie, cu muzica care cânta până când nuntașii nu mai pot de picioare. Înregistrarea căsătoriei trebuia s-o facem la Stejarul lui Ștefan cel Mare de la Cobâlea, dar din motiv că tocmai plouase și era noroi, am organizat-o aici, în curte, pe fundalul hlujanilor pe care i-am tăiat pentru a face loc de cort și teren de dans. Dar la Stejar am mers după amiază cu alai. Cununia am hotărât s-o facem la Mănăstirea Dobrușa, unde cunosc fiecare colțișor. Am înămit 4 căruțe cu care am plecat la cununie. Căruțele au fost împodobite frumos, caii – deasemenea. Și iată așa am mers în văzul tuturor 8 chilometri până la Mănăstire. Oamenii se adunau pe la garduri și ne priveau, stropeau cu apă înaintea mirelui și miresei și noi le aruncam bani, ca odinioară. Petrecerea de nuntă s-a dat aici, în curtea casei. Aici plutește energia bună. Lucrurile de acasă s-au păstrat. Tandrețea mamei, simplitatea tatălui e prezentă peste tot. Sigur că nu a fost cortul de cândva. Am avut cort modern, am făcut pavaj, ca să nu se îngroape în glod tocurile celor poftiți în caz de plouă. (La nunta mea a plouat și a doua zi tot pământul era numai urme de  tocuri).

N.N.:Cred că părinții s-au bucurat de acolo de Sus.

M.C.:Vreau să-ți mărturisesc că pe tot parcursul pregătirilor de nuntă am observat un fluture deosebit, care venea și se rotea în jurul nostru, apoi se așeza pe peretele casei și stătea ore în șir. Eu am zis că e sufletul părinților mei care ne ajută în realizarea planului de nuntă. Le-am simțit prezența și totul a mers ca la carte. Și masa de sărbătoare, și nuntașii, și muzica au fost pe măsură. Ne-au cântat de joc și voie bună ansamblul „Ștefan Vodă” condus de Tudor Ungureanu cu cântecle lor de neam și țară, frumoasa fanfară de la Vertiujeni, raionul Florești, muzicanți de la Colegiul de Arte din Soroca. Invitații mei de peste hotare n-au văzut așa ceva niciodată. Nunta a fost ca un vis frumos pentru mire și mireasă, pentru noi, părinții, dar cred și pentru nuntași.

N.N.: Așa este, și pentru nuntași. A fost o nuntă puțin spus, frumoasă, o nuntă deosebită, cu închinare către cei plecați, către părinții care ți-au dat viață. Casă de piatră tinerilor și cât mai multe bucurii să aveți de la ei!

M.C.: Mulțumim frumos! Să te audă Dumnezeu!

N.N.: La nuntă cineva dintre invitați a vorbit foarte frumos despre grija care ți-au purtat-o părinții. Despre aceea cum mama împlea gențile cu de-ale gurii și lua calea spre Moscova. Învelea bine ceaunelul cu sarmale, plăcintele, așa încât să ajungă calde la fiu.

M.C.: Așa a fost mama mea. Ea și la Soroca venea cu gențile, și la Chișinău. Iar la Moscova venea cu vreo patru genți. Ducea două, apoi se întorcea și le lua și pe celelalte două. Tot satul știe câtă grijă îmi purta. Consătenii o ajutau până la autobus. La Chișinău se descurca ea cum putea până la tren, iar la Moscova o întâmpinam eu.

N.N.: Ai făcut-o fericită, că te-ai realizat frumos. Te-a văzut pornit pe drumul cel bun.

M.C.: Da. Dar toată viața a sperat că voi veni mai aproape, să-i fiu alături în clipele grele de bătrânețe. Tot timpul îmi repeta: „Te-am crescut pentru alții!”. Iar eu îi reproșam: „Ai vrut să fiu învățat. Eu nu-s vinovat, ți-am îndeplinit dorința. Mi-ai repetat mereu să nu vă fac de rușine, să muncesc cinstit, să fiu corect.”

Cufundat în știință până la uitare de sine

N.N.: Mama și-a cunoscut nepoții, i-a ținut în brațe?

M.C.: Da! Pe Aristița a mângâiat-o mai mult. Era bucuroasă că îi poartă numele.Țin minte că Anton avea doi ani, iar ea de abia își târa picioarele, dar așa a venit la Moscova să ne mai vadă. S-a jucat cu nepoțelul, l-a ținut în brațe, iar după ce s-a întors acasă a căzut la pat și peste un an a decedat.

N.N.: De ce nu te-ai întors la Chișinău, dar ai rămas la Moscova?

M.C.: Cu acest gând am plecat. Când am terminat ordinatura, conducătorul mi-a zis: „Du-te la Chișinău și cere îndreptare pentru Aspirantură. Am venit la Chișinău peste un an. Am fost întâmpinat cu întrebarea „Dar de ce așa degrabă ai venit?” Era vară, am revenit toamna: „ Ai venit prea târziu”. Am înțeles că aveau neamurile lor și nu era loc pentru mine. Atunci profesorul de la Moscova mi-a zis: „Dacă-i așa, lucrează aici mai departe. Scire disertația!” Și am rămas să înfrunt greutățile. Pe vremea aceea dacă nu aveai buletin de oraș, mai mult de două luni nu te mențineai la un loc de muncă. Ce făceam eu? Lucran câte două luni într-un spital, apoi treceam în altul. Și așa m-am menținut până când m-au primit la doctorantură.Tocmai se destrămase URSS și deja cu locul de trai era problemă. Înblam cu lucrurile după mine. Am locuit într-o suburbie a Moscovei, pe la cunoscuți. Din contingentul cela, am rămas la Moscova numai doi, ceilalți au plecat toți după graniță. Erau deștepți băieții, dar și-au găsit rostul în America, Anglia, Franța. Ne mai întâlnim pe la Conferințele Internaționale.

N.N.:Și de atunci muncă, muncă, muncă. Cufundat în știință până la uitare de sine. De unde atâta energie și câte ore are o zi pentru Mihail Costinov?

M.C.: N-are ore. Mulți mă întreabă cum pot și eu le răspund: „Dacă vrei să faci știință, trebuie să trăiești în știință.” Eu trăiesc cu asta. Mă conduc de principiul: „Ori totul,ori nimic!” Așa am fost învățat de acasă. Muncesc până târziu. Mă întorc acasă aproape de miezul nopții, iar uneori și mai târziu. Mănânc, pentru că toată ziua nu am timp. Așa pe apucate pun câte ceva în gură – un ceai, o cafea. Și așa toată viața. Dimineața mă scol la 6.00 și din nou la muncă. Sâmbătă, duminică, zi de sărbătoare noi nu avem. Mi-am antrenat și familia în munca mea științifică. La mine în familie toți scriu. Iată eu scriam-scriam și deacum ochii nu vedeau. A doua zi băiatul scria, a treia zi-fata și apoi soția. Chiar acum ultima carte când am scris-o, trebuia să vin încoace pentru pregătirile de nuntă și în două săptămâni am finalizat-o și am dat-o la editură. Am lucrat toți.

   În vacanțe ne mai relaxăm, încerc să uit de toate, să stau cu familia. Vara venim întâi acasă, apoi ne ducem la mare. După mare venim iar acasă, mai stăm 3-4 zile și apoi plecăm la Moscova. Le place la toți ai mei această căsuță la țară. La oraș stăm ca în hulubărie, dar aici e casa adevărată.

N.N.: Ai o familie frumoasă în care au crescut doi copii minunați. Dacă ești atât de consacrat activității științifice, atât de ocupat, cum ți-ai croit timp pentru educația copiilor?

M.C.:Mi-e rușine, dar atunci când sânt întrebat ce este mai important pentru mine, familia sau munca, eu răspund așa cum este – munca. Copiii au fost mai mult în grija soției. Dar s-au educat prin muncă. Ei vedeau că eu lucrez și așa și ei lucrează și zi și noapte. Copiii foarte mult m-au ajutat. Eu îi puneam să mă ajute să-mi scrie textele la calculator. Și ei din anii de școală au înțeles cum se scriu lucrările științifice. La început se supărau că le dau lor să scrie și nu subalternilor mei, dar acum le prinde bine. Fiica, de exemplu, are publicații și după graniță. Ea pășește pe urmele mele, studiază imunitatea țesuturilor, arată cum imunitatea țesuturilor apără organizmul. A terminat ordinatura, acuma termină aspirantura. Iar fiul Anton a ales domeniul biotehnologie, direcția bioeconomică. El vrea să ne învețe cum să facem așa ca să nu se piardă nimic în natură. Face și el știință. Acum e la aspirantură. A absolvit Universitatea „ M.V.Lomonosov” cu Mențiune. Maghistratura tot cu eminență a încheiat-o. Lucrează în două direcții –biotehnologie și imunologie moleculară.

N.N.: Cred că de-a lungul anilor ai făcut multe lecturi. Din literatura artistică ce citești?

M.C.: Citesc tare mult și doar literatură din domeniul științific. Nu am timp pentru alt gen de literatură. Când s-a început Pandemia am devenit șef de catedră la Institutul de Cercetări Știiințifice„I.I.Secenov” și trebuie să citesc și mai mult. Ca să înțeleagă cititorii cât de mare este Institutul nostru e de ajuns să spun că în cadrul lui muncesc peste 11 mii de doctori, dintre care 9500 au trecut prin catedra noastră. De la sfârșitul anilor ”90, când s-a început Perestroica, eu predau și la cursurile de educație medicală continuă (повышение квалификации врачей) pe toată Rusia. Dar eu toată viața prezint lecții în fața mai multor auditorii. Câte o jumătate de lună nu-s acasă, citesc lecții și peste hotare. Peste hotare merg în multe țări la Congresele Internaționale. Acum la Congresul ce ține de bolile respiratorii, aspiranta mea a pregătit referat. Sânt invitat în Japonia. Ei îți achită drumul, cazarea, plata pentru lecții-absolut tot. Numai să te duci să citești. Și când citesc nu-mi place să le spun ce-a scris altul. Caut să trezesc interesul  auditoriului cu ceva nou. Cercetarea cere gândire analitică, să mergi în pas cu timpul.

N.N.: Îmi spuneai zilele trecute că mai faci parte și din colegiul de redacție a câtorva reviste de specialitate. Cum reușești?

M.C.: Da, fac parte din colegiul de redacție a 4 reviste, iar la una din ele sunt redactor științific. Sigur, găsesc timp pentru că îmi place. Consum foarte multă cafea. Cu aspiranții mei lucrez cu 3-4 odată. Ei scriu la calculator, iar eu le citesc „opera” avându-i în față.  Le spun unde e bine, unde mai puțin bine, ce trebuie să facă. Ca să stai cu fiecare în parte îți ia mult timp. Lucrez ca șahmatistul. Eu am mulți aspiranți și doctoranți. La toți le corectez lucrările. Am fost conducător, dacă nu greșesc, la vreo 30 de candidați în științe medicale și la 4 disertanți care au obțiut  titlul de doctor habilitat.

N.N.:Profesor, doctor habilitat, șef de catedră, autorul multor cărți, articole științifice, a patru patente de invenție etc, etc… ce mai e în perspectivă?

M.C.:Am multe planuri, multe idei, numai sănătate să fie. Dar mie nu-mi place să vorbesc despre ele până nu le văd realizate. Mă conduc de proverbul: „Nu zi hop până nu ai sărit”. Să faci planuri e una, să le pui în aplicare e alta.

 N.N.: Cu toate că ai ieșit deja la pensie, nu te oprești?

M.C.: Care pensie?! Nici nu vreau să mă gândesc la ea. Simt că am energie și potențial și continui să muncesc. Îți repet: eu trăiesc cu asta, asta-i viața mea.

N.N.: Nu ai pus gând când vei ajunge spre apus să vii aici să stai?

M.C.: Nu știe nimeni. Eu vreau să-mi trăiesc în liniște bătrânețile, dar unul Dumnezeu știe cum o să fie. Deocamdată cotinui să muncesc. Lucrez și în știință și-n paralel și cu pacienții. Ei vin la tine ca la un Dumnezeu, ca la o ultimă speranță, ultimă șansă. Cu ce pot ajut. Ajut tinerii care vor să pornească pe calea științei. Sunt gata să dau tot pentru cei care au capacități și dorința de a merge pe acest drum deloc ușor. În domeniul științei mereu trebuie să gândești. Eu le spun aspiranților mei: „Tu nu ești computer cu programă, tu trebuie să muncești mult, să gândești și să faci ceea ce nu poate face computerul. Gândește în felul tău, nu ca ceilalți.”

N.N.: Dar cu credința în Dumnezeu cum stai?

M.C.: Cred. Știință fără Dumnezeu nu se face. Întotdeauna i-am simțit ajutorul. Orice i-am cerut prin rugăciune, mi-a dat. Și mama s-a rugat pentru mine. La biserică mă duc. Merg în diferite regiuni ale Rusiei.  Admir cu o trăire interioară frumusețea lăcașelor sfinte. Am cutreerat Rusia în lung și-n lat și peste tot am întrat în biserică și m-am închinat.

N.N.:Ce consideri mai important în viață?

M.C.: Omul să fie sănătos, să aibă lucru după plac, familie bună și prieteni devotați. Mai mare avere nu-ți trebuie.

N.N.: Ai mulți prieteni adevărați?

M.C.: Tare puțini. În viață îți oferă prietenia mai mulți, dar până la urmă rămân câțiva. Vorba ceea, prietenul adevărat la nevoie se cunoaște.

N.N.: Calitatea pe care o apreciezi cel mai mult la cei din jur.

M.C.: Munca cu dăruire.

N.N.: Mâncarea preferată.

M.C.: Zeama cu tăiței de casă, fasole făcăluite și mămăligă cu scrob.

N.N.: Băutura preferată.

M.C.: Vin de casă moldovenesc.

N.N.: Dacă te-ai întoarce în timp și l-ai întâlni pe micuțul Mișulică Costinov, ce i-ai spune?

M.C.: Să fie cinstit, corect și să nu uite niciodată de casa părintească.

N.N.: Respect și admirație pentru tot ce faci și pentru că n-ai uitat nici pentru o clipă de unde ai plecat, de pragul părintesc.

M.C.: Cum să uit, dragă Nina! Casa părintească cu toate lucrurile părinților mei e sfântă icoană pentru mine.Țin la rădîcină și la neamul meu, la oamenii dragi din Zahorna – sat mic și frumos, care m-a trimis în lume.

Nina Neculce

PUBLICITATE