Cu soțul mort, mereu în gând,Ea-lebădă albă până la sfârșit

0
1291

Era început de iunie, vremea cireşelor. Liliana stătea pe peronul gării în aşteptarea mamei care urma să sosească de la Moscova. Plimbându-se încolo şi încoace s-a împiedicat de câteva ori. A treia oară a căzut. „Ce-i asta? Un semn, o chemare? Ori poate”… dar n-a reuşit să-şi ducă gândul până la capăt că lângă ea a răsărit un tânăr frumos care s-a aplecat s-o ajute să se ridice.

Marea iubire a găsit-o la 29 de ani

„Cine eşti?”- l-a întrebat. Băiatul în loc de răspuns, a privit-o drept în ochi ca şi când se cunoşteau de mult timp. Din cer a început să cadă o ploaie mare şi flăcăul i-a pus geaca sa pe umerii uzi, trăgând-o sub coroana udă a unui tei înflorit din preajmă. Feriţi de ploaie şi de lume, strâns lipiţi unul de altul, ascultau cum stropii mari şi grei loveau în frunzişul copacului. Aşa a găsit-o pe Liliana Dragostea multaşteptată, multdorită şi mult râvnită, când se credea deja fată bătrână. Avea 29 de ani şi acolo sub teiul încărcat de floare s-a aprins pătimaş şi fierbinte marea ei iubire. Nici nu visase, nici nu gândise că atât de tulburător şi atât de frumos avea să-şi întâlnească sufletul pereche. Băiatul pe nume Ion s-a dovedit a fi un tânăr de o căldură şi o putere spirituală deosebită. O jumătate de an mai târziu erau deja căsătoriţi. Era lucrul cel mai dorit de ea.

Îşi trăiau zilele fără ură şi invidie

Ion, profesor de biologie îşi iubea obiectul şi îi plăcea să-i vorbească Lilianei despre această știință a vieţii. Putea să-i povestească ore în şir despre tot felul de plante şi animale. Duminicile îşi alinau dragostea în sânul naturii. Nimic mai frumos şi mai relaxant, ziceau ei, decât să asculţi glasul pădurii, sau să admiri frumuseţea unui crâng, a unei ape curgătoare. Şi aşa, iubindu-se în armonie cu natura, au adus pe lume doi copii. Creşteau frăţiorii ca în poveste, iar lui Ion îi plăcea nespus să-i privească cum dorm. Ori de câte ori se uita la ei în timpul somnului repeta în gând sau cu voce tare versurile lui Grigore Vieru: „Nimic mai sfânt şi dulce ca un copil ce doarme”. Trăia o revelaţie spirituală uitându-se la ei, la fel ca în timpul rugăciunii. Liniştit, atent la fiecare detaliu din jur, îşi trăia zilele alături de Liliana şi copii fără ură şi invidie. A învăţat-o şi pe Liliana să nu invidieze. Şi Liliana a înţeles că în momentul când invidiezi sau urăşti pe cineva, tu eşti cel care suferi, tu te otrăveşti. Se străduiau amândoi să-şi ocupe spaţiul interior numai cu lucruri frumoase şi aveau sentimentul că nu există nici un obstacol pe care să nu-l poată trece. Le plăcea să meargă pe jos. Uitasem să vă spun, că acest frumos cuplu s-a stabilit cu traiul la ţară, deși aveau serviciul în oraş. În fiecare dimineaţă şi seară parcurgeau distanţă dintre satul lor şi oraş (7km) pe jos. Mersul pe jos, ziceau ei, le făcea bine la trup şi la suflet.

Fetiţa s-a născut cu probleme de sănătate, iar femeia a ajuns la nebunie

Dar într-o zi fericirea Lilianei s-a sfârşit. Atât de repede şi atât de neaşteptat. Era o vară fierbinte, care i-a ars sufletul aşa cum arşiţa frigea pământul. Liliana aştepta al treilea copil. Ion plecase în oraş să cumpere maşina pe care o aleseseră împreună şi dus a fost. I-au găsit peste o săptămână hainele şi buletinul de identitate pe malul unui iaz, iar pe el nu l-au mai găsit nici viu nici mort. Toate căutările poliţiei au fost fără rost. A rămas Liliana văduvă la 39 de ani, într-o aşteptare fibrilă, cu doi copii minori şi cu al treilea care urma să vină pe lume. Peste şase luni fetiţa s-a născut cu probleme de sănătate, iar femeia a ajuns la nebunie. Micuţa şi cei doi fraţi au rămas în grija buneilor, doi bătrâni cuminţi şi miloşi. Izolată într-un spital de psihiatrie, apoi într-o mănăstire, încet-încet femeia a revenit la luciditate şi peste un an şi ceva s-a întors la copii. Continua să fie atrasă de tot ce e pur şi frumos în viaţă. Grija cea mare era fetiţa Ionela, care avea probleme cardiace. Nu avea voie să alerge, să sară, să se cațere în copaci ca alţi copii. Obosea repede, buzele i se învineţeau, ochii i se tulburau şi inimioara începea să-i bată cu putere atunci când încerca şi ea să se prindă în joacă cu copiii. Moştenise copila sufletul cald şi blând al tatălui. Împărţea la toţi copiii zâmbete, le oferea cu ochii strălucitori de emoţie din biscuiţii şi bomboanele pe care i le dădea mama. La şcoală Ionela a mers cu bucurie. Toată numai zâmbet, privea la recreaţie jocurile copiilor, jucându-se şi ea alături de ei doar cu ochii şi cu gândul. La carte avea reuşită bună. Prindea uşor orice le spunea învăţătoarea. Avea glăscior de clopoţel. Cânta şi recita frumos. Şi scrisul caligrafic o deosebea de ceilalţi copii din clasă.

Moartea copilei şi renașterea din cenuşă

În clasa a III, înainte de vacanţa de vară, atunci când învăţătoarea le-a dat de scris eseul „Un vis pentru o vacanţă mare”, Ionela a scris: „În noaptea asta l-am visat pe tata. Exact aşa cum îl ştiu din fotografie, frumos, cu faţa blândă şi luminoasă. Am urcat cu el în cireşul de la poartă de unde ajungeam cu mâna cerul. Visul meu e să mă întâlnesc cu tata și să urcăm amândoi în cireșul de la poartă…”
În ziua următoare Ionela n-a mai venit la şcoală. Toţi credeau că fetiţa întârzie, aşa cum se mai întâmpla şi alte dăţi, dar ea n-a mai ajuns nici la a doua, nici la a treia, nici la ultima lecţie. O luase tata cu el la cer…
Şi iarăşi a venit noaptea peste sufletul Lilianei. O noapte neagră şi cumplită, care părea s-o ducă din nou la casa de nebuni. Şi ar fi ajuns la nebunie dacă nu ar fi auzit glasul lui Ion, aşa cum îl auzise la mănăstire: „Fii tare! Nu te lăsa răpusă! Fii lebădă albă până la sfârşit! E crucea pe care trebuie s-o duci. Eu voi fi alături de tine mereu”. Liliana s-a trezit un pic tulburată, dar fericită. Din ziua aceea și-a luat destinul în mâini. Ion și Dumnezeu au ajutat-o să-și găsească forţa interioară ca să renască din cenuşă şi să se consacre în continuare copiilor, muncii de croitoreasă care-i place foarte mult.
Emoționată, îi ascultam povestea fără să intervin. Îi sorbeam fiecare cuvânt, admirându-i chipul luminos. Și cuvintele ei pline de înțelepciune se așezau peste sufletul meu. În concluzie Liliana a subliniat: „Există multe taine pe care noi nu le putem descifra. Mi se părea că viaţa s-a rupt în momentul când s-a pierdut Ion. Am nădăjduit, am așteptat până în clipa când mi s-a arătat în vis după o bucată de noapte de rugăciune la mănăstire. Atunci am înțeles că Ion al meu nu mai este printre cei vii, că i-au luat zilele și banii niște nemernici la care urcase în mașină. Mi-a descris cum arătau, ce culoare avea mașina, cum l-au dus departe într-un loc necunoscut, unde l-au omorât și i-au dat foc. Peste vreo lună după acel vis, o mașină ca cea descrisă de Ion cu trei bărbați în ea a fost făcută zob după ce s-a lovit violent de un TIR. Toți cei trei inși au decedat. Am bănuit că ei au fost ucigașii soțului meu…


Eram terminată și atunci când a plecat Ionela. Dar Dumnezeu face echilibrul. Mi-a lăsat divinul de a mă bucura de munca pe care o fac, de reuşitele copiilor. Plin de mister rămâne faptul că marea mea dragoste, Ion, e alături de mine şi de toate frământările mele şi după moarte. Au trecut aproape 22 ani de când a plecat, dar îi simt prezenţa mereu în preajma mea. Vine cu sfatul în momentele grele, îmi aminteşte de clipele fericite pe care le-am trăit împreună. Ochii lui văzuţi în vis reflectă iubire şi speranţă în acelaşi timp. Şi eu simt că-l iubesc la fel ca atunci când era lângă mine, când era cu noi. Voi fi lebădă albă până la sfârșit ”.

Nina Neculce

PUBLICITATE