La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
405

Continuăm un sfat cu doamna Raisa Garabagiu din Soroca început în anul 2013. A trudit pe ogorul învăţământului 45 de ani, făcând o carieră frumoasă, pe deplin meritată.

A plecat de la Liceul „Constantin Stere” cu sentimentul datoriei împlinite, fără păreri de rău.Continuă să dăscălească copii, oferindu-le ore particulare la domiciliu și bucurându-se de fiecare clipă trăită alături de cei dragi.

 „Până azi nu pot uita întâlnirile pe care le-am avut cu Eugen Doga, Emil Loteanu, Grigore Vieru ”

Nina Necuce: Doamnă Raisa Garabagiu, ce mai faceți, cum vă rânduiți zilele pe timp de pandemie?

Raisa Garabagiu: Îmi văd de ocupațiile mele cu speranță în bine. Vom scăpa noi și de această pacoste, va fi din nou soare pe strada noastră.

N.N.: Doamne ajută! Așa să fie! Iar dvs. tot cu capul sus, pieptul înainte, aşa ca o dansatoare.

R. G.: Ținuta, cum v-am mai spus mi se tragede la tata, de acasă. Tatăl meu, răposatul a dansat foarte frumos. Am fost 5 fete, ne-a scos pe toate în lume, la Joc. Dar acasă de micuţe ne învăţa să dansăm pas de dans, tangou şi vals. Făcând studiile mai târziu la Colegiul Pedagogic din Cahul, patru ani am activat în cercul de dans, cercul sportiv.

N.N.:Şi iată şi până astăzi vă menţineţi aşa. Ce  vârstă aveţi?

R.G.: De Sfântul Andrei am împlinit 73 de ani. 

N.N.:Mulţi înainte! Să fiţi sănătoasă! Haideţi  să ne întoarcem acum la începuturi. Cum a fost lumea în care ați copilărit?

R.G. O lume frumoasă pe care am lăsat-o la Căinarii-Vechi. Am văzut lumina zilei  într-o familie de ţărani, care s-au numit Maria şi Grigore şi care au adus pe lume 6 copii. Mama a fost foarte frumoasă. Se trăgea dintr-o familie mixtă: bunica moldoveancă,iar bunelul ucrainean. Străbunelul a făcut armata  tocmai în Mangiuria şi de acolo l-a adus pe  bunelul de pe tată, flăcău, care s-a căsătorit la Căinariii-Vechi. Deci tata a fost rus, dar a învăţat limba română. Mama s-a căsătorit de timpuriu şi a  ajuns bunică la 36 de ani. (Eu am devenit unică la 39 de ani) Când s-a căsătorit avea 13 ani şi  opt luni. La 15 ani s-a născut deja sora mai mare. A fost nevoită bunica s-o mărite pentru că rămăsese văduvă şi nu  avea cine lucra pământul, avea nevoie de o mână de bărbat în casă. Sora mamei mai mare era căsătorită după un ofiţer şi locuia în Soroca. Lumea în care am copilărit a fost cu păscutul vitelor, bobocilor, culesul la frunze de tutun, cu frumoasele sărbători de Crăciun  şi de Paşte din sat şi cu cele  sovietice-Anul-Nou, 1Mai şi 7 noiembrie, pe care  din clasa a doua le petreceam la mătuşa la Soroca.

Aveau farmec şi acele  sărbători sovietice. Copilăria a fost grea, dar foarte veselă. Timp pentru joacă mai puţin, dar nu mă întristam, îmi plăcea să muncesc. De când mă ţin minte muncesc. Când mă făcusem mai mărişoară toată vara căram iarbă cu roaba şi făceam fân pentru oi. Ţineau părinţii peste 20 de oi. Înşiram la soare iarba ceea secerată de pe dealul dinspre Izvoare. Aveam grijă să o întorc să nu mucezească, iar tata o aduna în stog când deja era uscată. La şcoală am fost o elevă bună. Cunoşteam la perfecţie atât limba română, cât şi limba rusă. Şi deoarece şcoala din Căinari era mixtă, prin  clasa a VII-a, când venea vre-o comisie, profesorii mă tranzitau din clasa cu predare în română în cea cu predare în rusă pentru a face faţă, căci aşa cum v-am spus, învăţam bine.

N.N.:Cea mai frumoasă amintire din copilărie.

R.G.:Ajunul Crăciunului. Bunica făcea 12 feluri de bucate, care simbolizau feţele celor 12  apostoli. Noi, copiii îmblam  cu „vecerea”. Bunica împreună cu mama împodobeau pomuşori (nişte crenguţe de copac) cu covrigi, nuci, prune uscate, mere, bucăţele de zahăr (bomboanele atunci erau o raritate), apoi înfigeau pomul într-un colac. Pentru noi cea mai mare fericire era să ajutăm la împodobit pomuşorii. Şi iată părinţii ne trimiteau cu „vecerea” la nanii de botez. Înainte de  a ieşi din casă bunica atămâia de trei ori peste pomenele pregătite. Când întram în casa nanilor, ziceam, bună seara, sărutam mâna, spunând  cuvintele: „Să vă fie de bine cu  sfântul Ajun! V-o rugat tata şi mama, vă rog şi eu să primiţi „vecerea” noastră”! Şi înmânam  acel colac împodobit  cu pomuşor. Primeam în loc deasemenea  un colac cu pomuşor. Când ne întorceam cu toţii acasă, bunica tăia un călcâi de pâne, punea o lumânare în el, pe geam aşeza o farfurie cu sarmale aburinde. Zicea că vin sufletele răposaţilor să mănânce. Atunci ne aşezam cu toţii la masă şi mâncam din cele 12 feluri de bucate de post.

N.N.:Câtă frumuseţe şi câtă politeţe, doamna Raisa!

R.G.:Mă doare, că aceste lucruri se şterg încet-încet. Respectul faţă de cei maturi cu sărutatul mânii nu se mai practică. Nu mai ştim să spunem cuvintele: vă rog! mulţumesc! Daţi-mi voie, sau permiteţi-mi!

N.N.:Dar  dumneavoastră duceţi mai departe acest obicei cu „vecerea”?

R.G.:Îl duc. Fac şi eu 12 feluri de bucate de post și-i chem la masă pe cei apropiați. Numaidecât în seara de Ajun dau de pomană colacul cu pomuşor şi bani, pentru că Isus Hristos a fost vândut cu 30 de arginţi.

N.N.: Acum spuneți-mi cum de aţi ajuns tocmai la Colegiul Pedagogic din Cahul şi nu la cel din Soroca?

R.G.:Absolvisem 7 clase cu menţiune în 1961. Aveam 13 ani şi 8 luni, vârsta mamei când  s-a măritat. La acea vreme la Colegiul Pedagogic din Soroca se făcea  admiterea numai pe bază de 10 clase. Împreună cu prietena mea. Lena Manea, acum Mahu, cu care suntem prietene până în prezent, am plecat la Cahul. Ne leagă o prietenie din clasa a II-a”. Am făcut 4 ani studiile la Cahul. A fost o perioadă foarte grea. Erau vremurile  lui Hruşciov, când şi pâinea şi pateurile erau făcute mai mult din făină de mazăre. Aveam bursa 14 ruble. Dacă puteau părinţii să-mi trimită 5 ruble pe lună era o sărbătoare mare. Acasă mergeam numai de două ori pe an, în vacanţa de iarnă şi cea de vară. Acuma într-o zi te duci şi vii de la Cahul, dar atunci numai într-o direcţie îmi trebuiau  două zile. Plecam din sat cu căruţa până la Mărculeşti. Mergeam cu trenul toată noaptea până la Chişinău. De acolo luam  dimineaţa la 6.00 autocarul spre Cahul şi ajungeam pe la orele 15.00 -15.30 la cămin. Eram nişte copii şi ne-au crescut şi ne-au învăţat oameni străini, cărora le  sunt recunoscătoare până în ziua de azi. Profesoara de franceză, răposata, m-a luat de mână şi m-a dus la medic când a observat că nu văd bine la tablă. Ea mi-a plătit ochelarii, ea mi i-a pus. Am avut o profesoară foarte bună şi foarte frumoasă la muzică. Am plecat de la Căinari fără să cunosc notele muzicale şi acolo în câteva săptămâni ştiam de acum să solfegiez. Şi instrumentul am învăţat. Ştiţi cum învăţam? Mergeam să cumpărăm pâine. Pentru o pâine trebuia să stai 2-3 ore în rând. Luam caetul de note şi atât cât stăteam în rând învăţam notele. Sau când ne duceam la  film. Până se începa filmul învăţam. Lecţiile se terminau la orele 15.05. După lecţii mergeam  şi luam prânzul, apoi ne întorceam  din nou în clase la meditaţie. Pregăteam temele pentru a doua zi. Eu vreau să vă spun că era mai bine atunci. Era disciplină şi se făcea carte cu adevărat. Cele mai frumoase amintiri din adolescenţă, de acest Colegiu sunt legate.

Se organizau diferite serbări, întâlniri cu scriitorii. Până azi nu pot uita întâlnirile pe care le-am avut cu Eugen Doga, Emil Loteanu, Grigore Vieru. Impresionantă a fost întâlnirea cu Emil Loteanu. Atunci l-am cunoscut pe  marele  regizor de mai târziu ca poet. Căci Loteanu şi-a făcut drum în lumea  filmului prin poezie. Poezia lui „Zurgălăii” o ţin minte şi azi. „Cad fulgi de nea, ori poate cad petale/ Râd zurgălăii undeva în crâng/ Şi  glasul lor e de argint şi-i moale/ Râd straşnic zurgălăii, râd şi plâng”… La vremea ceea Maria Sarabaş învăţa în grupa paralelă. Eugen Doga şi Emil Lotanu au descoperit-o. Maria  a cântat „Hai, la horă Pandelaş”, acompaniată la pian de Eugen Doga. După absolvira Colegiului a plecat la Chişinău la Universitate, n-a lucrat în şcoală nicio zi. Tânăr, frumos, cu vorbă dulce  era și Grigore Vieru…Am fost trei grupe prietenoase. Cu mulți foști colegi țin legătura până în prezent. Clar că mulți din ei au trecut deja la Domnul. În 2015, noi, 40 de colegi din cele  trei grupe ne-am întâlnit după 50 de ani de la absolvirea instituției. A fost o întâlnire de neuitat…

N.N.:Traseul dumneavoastră profesional cum a început?

R.G.:Era lege, să te duci  după îndreptare în şcoală. ( Pentru Maria Sarabaş  a fost o excepţie, căci au pus cuvânt Doga şi Loteanu). M-am dus în satul Mereni din raionul Cimişlia, un sat mic cu 240 de gospodării, despărţit de un drum în centru. Şcoala era de opt ani, director domnul Vasile Ţarigradschi, născut  prin părţile noastre, în Horodişte. Eu am fost primul învăţător cu studii finisate în satul  acela. A fost foarte interesant debutul meu în pedagogie. Nu  aveam 18 ani împliniţi. Mi-au dat cea mai mare clasă – 26 de copii. Când am ajuns să învăţ cu micuţii litera „A”, am avut inspecţie de la Minister.

Nu ştiu cum a decurs lecţia, eram prea emoţionată, dar ţin minte că am fost lăudată. Iar în ziarul „Cultura” pe prima pagină a apăprut  fotografia mea după aceea.Foarte mult mă ajuta directorul şcolii. Mă închin în faţa acestui om care m-a învăţat a lucra. Dimineaţa cum mă vedea, mă întreba părinteşte: „Da tu ai mâncat ceva azi?” Întâi şi-ntâi îmi dădea ceva să mănânc, apoi mă duceam la lecţii. Niciodată nu mi-a spus că nu am făcut bine o lecţie  sau alta. După ore mă lua într-o clasă, mă aşeza în bancă  şi el repeta lecţia mea şi mă punea să mă gândesc unde a fost bine şi unde a fost mai puţin bine.

N.N.:Unde şi când v-aţi cunoscut cu cel care v-a devenit soţ?

R.G.:Acolo la Mereni mi-am  găsit jumătatea. Octavian,viitorul meu soţ venise după armată la lucru. Era şi el de la nord, din Horodişte. Cu toate că eram logodită la Căinari, şi părinţii plătise şi arvuna  pentru muzicanţi, de Ziua Învăţătorului, noul venit în colectiv mi-a furat minţile. Sentimentul a fost reciproc.

N.N.:Logodită, cu arvuna plătită la muzicanți și l-ați lăsat pe flăcăul de la Căinarii-Vechi să sufere, căsătorindu-vă cu altul?!

R.G.: Da.Tata a fost nevoit să se ducă să întoarcă arvuna, tata a vorbit  cu mirele. Și el a înțeles, nu m-a mai căutat și nici discuții nu s-au mai făcut.

N.N.: Deci, părinții nu s-au supărat, nu v-au luat la trei parale?

R.G.: Nu. Tata m-a iubit foarte mult. A avut mare încredere în mine.

Iar eu, îndrăgostită până la cer, n-am mai ţinut cont nici de sfaturile surorii mele măritată la Horodişte, care mă avertizase să mă ţin mai departe de acest flăcău, pentru că are o mamă cam iute. La ziua mea, părinții mei au venit la Mereni. Eu le-am făcut cunoștință cu Octavian. Ce-a vorbit tata cu marea mea iubire afară, nici până azi nu știu. În orice caz țin minte că a intrat în casă și i-a zis mamei așa: „Să binecuvântăm acești  copii și să le zicem într-un ceas bun!” Și iată așa, în decembrie, 1967  de ziua mea  eu m-am căsătorit, am trecut să locuiesc împreună cu Octavian.

N.N.: Prin ce v-a cucerit?

R.G.: Era frumos. Știa să spună multe prin tăcere. El vorbea cu ochii, niciodată nu mi-a spus „te iubesc”, dar eu am simțit aceasta de la prima întâlnire.

N.N.: Foarte interesant. Dar ce-au zis părinții lui, mama lui cam iute?

R.G.: Mama lui nu m-a vrut, pentru că eram pe jumătate rusoaică și purtam ochelari și apoi își dorise foarte mult să-și vadă fiul însurat cu o fată din sat pe care ea o ochise de noră. Într-o sâmbătă, după Crăciun, l-a trimis pe socru-meu să ne despartă. Eu deja primisem scrisoare de la sora mea, care m-a informat: „Fii pregătită! În curând o să ai oaspeți. Nenea Colea vine să vă despartă.” Chiar a doua zi după ce am primit scrisoarea, îl văd întrând pe poartă. Eu înșiram rufele pe sfoară. El m-a salutat și a întrat în casă cu Octavian. Ce-au discutat cât eu am înșirat rufele, tot nu știu. Când am intrat, mă priveau cu duioșie amândoi. Am pus ce aveam pregătit pe masă, ne-am așezat să mâncăm.

Tata socru a scos o sticlă de rachiu din geantă, a turnat în pahare, a ridicat paharul și a zis: „Octavian, mi-ai spus că ți-i dragă Raia. Apoi, să fiți sănătoși și să trăiți în pace și bună înțelegere până la adânci bătrâneți! Eu cu maică-ta, o să mai vorbesc.” Mama răposata, a fost foarte iute. Octavian totdeauna mi-a luat apărarea în fața ei. Când ea încerca să-mi găsească neajunsuri, el îi zicea: „ Mămico, după tine îmi pare rău, dar după Raia și mai tare. Ea e soția mea. Eu am copil cu ea. Așa că, te rog să n-o vorbești de rău.”  În schimb până la urmă eu am rămas cea mai bună. Lucrurile s-au așezat. Mi-a crescut fetele. Pe fiica mai mare, Svetlana mi-a crescut-o de la  două luni până la 5 ani. Și  pe Lenuța mi-a lipit-o de suflet. După ce căzuse la pat în urma unui ictus cerebral, din care i s-a tras moartea, eu am îngrijit de ea împreună cu Lenuța, care era atunci în vacanță.

N.N.:Flăcăul de la Căinari, regretatul Victor Pavlic, cu care ați fost logodită, a fost prima dvs. dragoste?

R.G.: Nu! Prima dragoste a rămas la Cahul. Un Ionel Bejan tare drăguț, care mi-a fost coleg de clasă și care apoi a făcut facultatea de istorie.

N.N.:Când ați venit de la Mereni la Soroca?

R.G.:  Acolo în 1968 ni s-a născut prima fiică, Svetlana, acolo  am absolvit Institutul prin corespondenţă, după care am lucrat un an director de şcoală, pentru că directorulŢarigradschii plecase în centrul raional. În 1974 am venit la Soroca, am revenit acasă. Pentru început am lucrat la Egoreni la grădiniţă, apoi educatoare la şcoala nr.6.  În 1977 şcoala nr.6 s-a unit cu şcoala nr.2 şi eu atunci am luat clasa a III-a. Am lucrat aici până în 1981, după care am fost luată la Direcţia orăşenească învăţământ în calitate de metodistă la clasele primare şi secretară a comisiei pentru minori. Am avut de furcă cu toţi copiii dificili din oraş timp de 5 ani.

Cunoşteam pe toţi beţivanii, pe toţi copiii abandonaţi. Noaptea ne duceam la ţigani şi luam copiii ruşi şi de alte naţionalităţi pe care ţiganii îi furau din republicile  fostei URSS. Atunci se acorda o mare atenţie copiilor aflaţi în dificultate, mai mult decât acum. Vara nu erau lăsaţi la voia întâmplării. Mai întâi se odihneau o lună în tabăra de pe lângă şcoală. Apoi erau  repartizaţi în zona de pe malul Nistrului, unde întreprinderile sorocene aveau baze de odihnă, după care mergeau la Sergheevca la mare. Băieţii după clasa a IX erau angajaţi la uzină, fetele- la fabrică. Munceam din greu în acele timpuri. În timpul anului de studii mai aveam şi ore de limba moldovenească în clasele  ruse, mai lucram şi educatoare la căminul fabricii de articole tricotate…

De la  Direcţia învăţământ  am trecut la şcola nr.1, unde  am lucrat din 1985 până în 1991. Din 1986 am lucrat  în calitate de director adjunct la clasele primare. Aveam 52 de cadre didactice în subordine. Apoi consăteanca mea, Ana Bejan cu care am copilărit împreună, m-a luat la liceul „Constantin Stere” unde am lucrat învăţătoare până în 2010.  M-am ghidat în totă activitatea mea de vorbele lui Aureliu Busuioc, care spunea în „Singur în faţa dragostei” că nu există copii proşti, ci profesori incapabili să le trezească interesul pentru care. Eu i-am învăţat pe copii să muncească. Pedagogia a fost viaţa mea.

N.N.:Cum aţi ţinut  piept la toate?

R.G.: Eram călită prin muncă de mică. Nici prin gând nu-ţi trecea că tu nu poţi să munceşti. Dumnezeu să-l odihnească în Lumină pe soţul meu, care mi-a crescut copiii şi m-a sprijinit în toate! Eu  aproape că eram musafir acasă.

N.N.:Ați avut bună înţelegere în familie?

R.G.: Puţin spus, bună. M-am  căsătorit la 20 de ani. Soţul avea 24. El a fost cel care m-a învăţat „din bob în bob amorul”. El m-a  ajutat în toate treburile  gospodăreşti, le făceam împreună. El știa să facă de mâncare, eu nu știam. Pe parcurs m-am învățat. A fost un bade  foarte cumsecade. Am conveţuit cu el  20 de ani, care au fost 20 de ani de aur. Am cununat, am botezat. Din „puiuțu” și din „Răica” n-am ieșit. Material am dus-o poate mai greu, trăind numai din salariu, în schimb sufleteşte am fost foarte bogată. Pentru soţul meu eu am fost regină. A ținut foarte mult la mine și la fetele noastre. Pe Lenuța el a crescut-o. Copila când a început să înțeleagă, aplecat deasupra căruciorului l-a văzut pe tata și nu pe mine. Era foarte atașată de el. S-a stins în floarea vârstei, la 45 de ani neîmpliniți, lăsând multă durere în sufletele noastre. Lenuța foarte greu a  suportat despărțirea. Un an după moartea lui, noi am fost absolut străine. Ea nu voia să vadă pe nimeni. Era în clasa a VII-a. Cea mai mare era căsătorită. Nepoțica avea 8 luni. Octavian a văzut-o, a ținut-o în brațe, i-a cumpărat cerceluși de aur…

N.N.:  Văduvă la 40 de ani. Nu v-a încercat niciodată gândul să vă recăsătoriţi?

R.G.: Nu! Şi-mi pare foarte bine că Dumnezeu m-a ferit şi n-am făcut acest pas. Pretendenți am avut mai mulți. Însă unul ca Octavian n-am mai întâlnit. Am rămas să-i păstrez amintirea frumoasă toată viaţa.

N.N.: Foarte frumos! Mai rar  atâta devotament și credință în dragoste. Dar spuneți-mi ce vă mai fac fetele?

R.G.: Mulțumim frumos, sunt bine. Lenuţa şi ginerele, după cum știți, locuiesc cu mine într-o casă, muncesc aici în Soroca. Nepoții au crescut-Seva e în clasa a XI,-a, Octavian- într-a VII-a. Lenuța lucrează în continuare tehnolog în domeniul confecțiilor. E mulțumită. Le reușește pe toate și acasă, aproape că nu-mi permite să stau la bucătărie, gătește ea foarte gustos. Eu am grijă de iepuri, de găini, de grădină, de florile de cameră. Svetlana, după mai mulți ani de muncă peste hotare, s-a întors acasă, muncește și ea la fabrică. Alături de ea muncește și fiica ei, Iulia, care este director adjunct pe calitate. Mă bucur că ne vedem, ne auzim, ne susținem, ne supărăm, ne împăcăm.

N.N.:Cum ați marcat ziua de naștere, cei 73 de ani împliniți?

R.G.: Mulțumesc Domnului că am ajuns cu sănătate până aici! Am avut 22 de felicitări la telefon. M-au felicitat pe rețelele de socializare mai mulți foști elevi. Iar acasă am marcat, așa cum ne impun restricțiile impuse de pandemie, cu copiii și nepoții și cu sora mai mică, cea mai mare fiind la spital.

N.N.: Vă consideraţi un om împlinit?

R.G.:Sigur că da. Care-i menirea unei femei pe pământ? Să nască şi să crească copii. Ei bine, eu pe lângă aceasta am lucrat 45 de ani în pedagogie. Am plecat de bună voie şi nesilită de nimeni, cu toate că  domnul director mă ruga să mai rămân. Pentru că m-am privit în oglindă, m-am uitat atent cum  arăt, cum mă mişc şi am zis că până aici a fost. Copiii iubesc ceva frumos. Trebuie să ştii când să pleci.

Şi  eu am plecat la momentul potrivit. Nu vă imaginaţi cât de frumos ne-a petrecut din şcoală  domnul Baş, să-i dea Dumnezeu sănătate! Odată cu mine au mai plecat două colege.  Mă bucur că nu sunt uitată de foştii mei elevi. Să vedeţi ce se face la mine în casă de Ziua profesorului! Vin elevii mei din diferite promoţii să mă felicite. Mulţi din ei au urcat sus în atingerea scopului propus. Dacă ar fi să aduc nume, mi-ar trebui o pagină de ziar. Cum vă  spuneam, nu au uitat  de mine nici la ziua mea. Un elev chia mi-a făcut un filmuleț și l-a postat pe rețelele sociale.

N.N.: În afară de faptul, că v-aţi pierdut de  timpuriu soţul, aţi mai avut de înfruntat şi alte necazuri?

R.G.:Probleme de sănătate. M-am născut pe vremea foametei. Bolnavă de hepatită din 1960. În 1991 mi-a fost înlăturat un rinichi. Dar Dumnezeu mă are în pază. În rugăciunile zilnice nu uit să-i mulţumesc pentru aceasta şi să mă rog pentru toţi. Pentru că rugăciunea de văduvă este foarte bine primită la Dumnezeu.

N.N.: Când rostiți cuvântul prieten, la cine vă gândiți întâi?

R.G.: La prietena mea din copilărie, Elena Manea cu care ne întreținem până în prezent.

N.N.: Dar când vorbiți despre oamenii care v-au întins  o mână de ajutor, chipul cui vă apare întâi înaintea ochilor?

R.G.: Cel al doamnei Liubovi Albu, Dumnezeu să-i dea sănătate! Liubovi Ilinicna mi-a fost ca o mamă, m-a ajutat și în problema angajării la muncă, și în  problema locuinței, și în multe alte aspecte ce țineau de activitatea profesională. Datorită  dumneaei noi am primit foarte repede apartament. Are un suflet foarte frumos.

N.N.: Și când vorbim despre Colegiul Pedagogic din Cahul, prima imagine?

R.G.: Întâlnirea cu Eugen Doga, Emil Loteanu și Grigore Vieru.

N.N.: Continuați să mai învățați poezie pe de rost? Vă mai delectați cu lectura?

R.G.: Sigur că da. Poezia pe de rost e gimnastica minții. Iar lecturile îmi mângâie sufletul. Acum recitesc cu o deosebită plăcere toate cărțile cuplului Anne și Serge Golon din seria ANGELICA.

N.N.: Enumeraţi calităţile care v-au ajutat să vă menţineţi mereu cu  pieptul înainte, cu capul sus, cu chef de muncă și dragoste de viață.

R.G.: Tăria de caracter. Nu am îngenuncheat niciodată în faţa greutăţilor. Nu sunt hapsână, nu sunt minciunoasă, nu sunt invidioasă. Invidia îl omoară pe om. Întotdeauna am ştiut să mă mulţumesc cu ce am. Important e să fii firesc, fără aroganţă. Am două picioare, două mâni, doi ochi. Pe când în jurul nostru avem atâţea oameni orbi, ţintuiţi la pat, oameni care nu au ce mânca, nu sunt oare eu o fericită?

N.N.:Sunteţi, doamnă Raisa! Dacă v-ați întoarce în copilărie și ați întâlni-o pe copilița Răica, ce i-ați spune?

R.G.: Să corecteze un pic traseul și să nu uite niciodată oamenii care i-au făcut bine.

PUBLICITATE