„Eram tinerică, necoaptă încă la minte când m-am măritat…” Așa începuse Cristina povestea în cafeneaua mică și cochetă, unde ne dasem întâlnire. Femeia învârtea alene lingurița în ceașca cu cafea și în clipele ce au urmat, aerul din jurul nostru se umluse de mirosul parfumat al cafelei. Mirosea atât de frumos a cafea de Brazilia, încât eu care mai bine de doi ani nu mai consum cafea, nu am rezistat ispitei și am încălcat interdicțiile medicului, rugând chelnerița să-mi aducă și mie o ceașcă. Sorbeam cu înghițituri mici această băutură delicioasă și ascultam.
O privea cu atâta dragoste ca și cum ar fi fost ultima femeie din viața lui
Tinerică, necoaptă la minte, frumoasă. Era în București de doi ani. Își făcea studiile la Academia de Studii Economice. Într-o duminică stătea pe malurile Dâmboviței într-un grup vesel de colegi. Alături se scăldau mai mulți copii, iar câțiva bărbați tineri pescuiau. La un moment dat, Cristina se aplecă, luă apă în pumn și îi stropi pe colegi. Aceștea au ridicat-o sus râzând, apoi au pus-o jos și, în glumă, au împins-o în râu. Fata a căzut pe spate în apă. Colegii se tăvăleau de râs, în timp ce ea încerca să se ridice. A ajutat-o unul din bărbații ce pescuiau. Era udă din creștet până în tălpi. Rochia i se lipi de corp, scoțând în evidență sânii, mijlocul subțire, coapsele. „Ce trup divin! O adevărată Sirenă! ”- a exclamat bărbatul surprins plăcut de tot ce-i vedeau ochii. Cristina roși. Își ridică privirea și se uită țintă în ochii necunoscutului. Iar bărbătul continua s-o privească surprins, rostind rar cuvintele: „Ești uimitoare. Din toate minunile pe care le-am văzut până acum tu ești cea mai frumoasă. Un plus de frumusețe îți dă și apa care țe-a netezit părul și curge acum șiroaie de pe tine …” Fata tăcea. Îl privea și ea surprinsă fără să clipească. „Hei, ești bine? Nu te-ai lovit prea tare? De ce taci?” „Da, sunt bine… dar am crezut… Lăsați-mă în pace…” Și a vrut să plece, însă a fost oprită de mâna lui, ce o prinse pe a ei. Un imbold nemaiîntâlnit până atunci a făcut-o să stea pe loc, rugându-i pe colegii, care se depărtase puțin, s-o aștepte. Au făcut cunoștință. Bărbatul se numea Florin. Era locotenent într-o unitate militară. A invitat-o la o cafea în seara acelei zile din miez de vară. Cristina șovăia. El continua s-o țină de mână. În cele din urmă i-a dat răspunsul afirmativ. După ce îi dădu acest răspuns, își retrase mâna din mâna lui și plecă de lângă el, îndreptându-se cu pași repezi spre gupul vesel care o aștepta. Iar el a rămas să privească în urma ei. O privea cu atâta dragoste ca și cum ar fi fost ultima femeie din viața lui…
Florin cu amanta, prinși în dormitor
Așa a început povestea lor. Cristina era fără experiență în dragoste. În liceu a avut un singur prieten, care venea și o lua la discotecă cu bilet de voie de la părinți. A fost doar o relație amicală și nimic mai mult. După seara romantică la o cafea cu Florin, s-a îndrăgostit. I-a plăcut de el că era atrăgător în manierele sale, era bine crescut, interesant în discuție și pe lângă toate acestea mai avea și un chip frumos. Era tocmai tipul de bărbat la care visa. Simțea că a întâlnit omul care o va face fericită. S-au cunoscut la început de iulie și pe 30 septembrie au semnat actul de căsătorie, iar pe 20 octombrie, într-un cadru restrâns, au făcut nunta la București. Din partea miresei din Basarbia au fost prezente rudele cele mai apropiate: mama, bunica, fratele mai mare, un unchi cu mătușa și două verișoare. După nuntă au început zile frumoase ca în povești. Luna de miere au petrecut-o la Paris. Își spuneau ce simt, ce gândesc, ce vor, ce trăiesc. Peste un an, în ziua când a împlinit 21 ani, Cristina a născut-o pe Miruna. La intervalul de 3 ani a venit pe lume Alina. Erau o familie împlinită și fericită. Dar în al zecelea an de căsnicie a intervenit declinul. Deși aveau doi copii și o viață frumoasă trăită în comun, cei doi au divorțat. Cristina povestește: „A fost o femeie la mijloc, care ne-a despărțit. Aveam doi copii, ne iubeam. Am avut o dragoste curată. Dar într-o zi s-a sfârșit totul. Mă întorceam de la biroul unde munceam, când m-a cuprins un val de uimire. Soțul meu stătea la o terasă alături de o brunetă și se sărutau de mama focului ca doi adolescenți. M-am apropiat și, fără să fac scandal, l-am rugat frumos să meargă acasă. Am avut o discuție pe muchie de cuțit. Și-a cerut scuze, promițându-mi că va fi băiat cuminte. Dar n-a trecut mult timp la mijloc, când am avut parte de o altă surpriză. Plecasem într-un august târziu la mama în Basarabia cu Miruna și Alina. M-am întors mai devreme decât planificasem, fără să-l previn. Și ce credeți? Ajunsă acasă pe la zori, am întrat încetișor ca să nu-i stric somnul drăguțului meu. I-am dus pe copii pe șoptite la culcare în camera lor. Mi-am făcut un duș și mă pregăteam să-mi strâng în brațe iubirea. Dar când am deschis ușa dormitorului, am înlemnit! Florin cu bruneta dormeau întinși goi în pat, după o noapte de amor. Stăteam nici vie nici moartă în ușă neștiind ce să fac. Nu voiam să strig ca să nu trezesc copiii. I-am lăsat pe amorezi să se trezească singuri, iar eu m-am dus la bucătărie ca să pregătesc micul dejun. Nu am făcut scandal nici de astă dată. Urmând sfatul mamei-soacră nu m-am grăbit cu divorțul. Am stat așa câteva luni. Chiar dacă focul acela părea că s-a stins, jarul care mocnea nu ne-a mai putut ține împreună. Am divorțat pașnic. I-am păstrat numele. Am păstrat nealterată legătura dintre tată și copii. Am rămas prieteni.”
După frustrare și neîmplinire viața merge mai departe
Au trecut 12 ani de atunci. Florin imediat după divorț s-a recăsătorit cu bruneta. Are și cu ea un copil, dar n-a convețuit cu ea decât trei ani. Acum e într-o relație cu o altă femeie. Cristina nu s-a mai recăsătorit. Consideră că despărțirea de Florin a fost cea mai mare neîmplinire a ei. Pentru că ea a suferit mult din cauza că a crescut fără tată de la vârsta de doi ani și nu și-a dorit ca și copii ei să trăiască această dramă. Tatăl ei a plecat într-o zi cu o altă femeie și nu s-a mai întors. Peste un an maică-sa s-a recăsătorit, iar copila a crescut cu bunica, viața căreia a fost zdruncinată din plin. A gustat și ea din amarul despărțirilor. Mai întâi a părăsit-o soțul după 19 ani de căsnicie. Iar durerea a fost și mai mare când în războiul de pe Nistru și-a pierdut fiul frumos ca un brad. Așa că nepoțica Cristina devenise mângâierea ei. Clasele primare le-a făcut cu bunica, care îi spunea povești, îi citea din Eminescu, Creangă, Coșbuc… Bunica a învățat-o să nu se certe cu oamenii, să fie bună cu toată lumea. Cu Florin și cu socrii păstrează legătura, sunt foarte buni prieteni. Le cere ajutorul atunci când are nevoie. A făcut așa ca fetele să nu simtă lipsa tatălui, a bunicilor. Crede în destin. Consideră că așa i-a fost scris. Nici moartea bunicii și a mamei nu le ia drept o coincidență. Bunica a murit în ziua când mama ei fusese mireasă cu 35 de ani în urmă. Iar mama sa a fost înmormântată în ziua când Cristina fusese mireasă cu 21 de ani în urmă.
Am întrebat-o ce-ar face dacă într-o zi ar veni Florin și ar ruga-o să reînnoade firul frumoasei lor povești. Mi-a răspuns: „Trenul a plecat de atunci. Timpul a trecut pentru amândoi. Nu mai împărtășim aceleași idealuri și concepte de viață. Dar e frumos că am rămas într-o relație de prietenie, că își ajută fetele, mă ajută și pe mine când am nevoie.”