Viața umană este trecută deseori prin încercări neînchipuite. De unde găsesc unii oameni puteri ca să treacă peste toate? Oare pășind mai departe, au putut lăsa în urmă loviturile grele sau le duc peste ani ca pe niște cicatrici săpate în adâncul sufletului? Multe întrebări sunt de adresat, dar la ele, de data asta, nu are cine să-mi răspundă. Eroina acestei istorii a plecat în lumea celor drepți, acolo unde dreptatea o face unul singur Dumnezeu. Țin în brațe un caiet vechi, cu mărturii scrise de mână, cu caractere chirilice, de Tatiana Indricean (Șevcenco), fostă profesoară în s. Stoicani, r. Soroca, care de-a lungul carierei sale a obținut recunoștința discipolilor și cele mai distinse premii în învățământ. O femeie cu caracter călit în focul cel mai aspru și cu demnitate neclintită în fața sorții rănite din fragedă copilărie.
În perioada 1937-1938 pe teritoriul Transnistriei, s-a dezlănțuit Marea Teroare. Potrivit datelor dezvăluite în 1991 de Ministerului Securității Statului al Republicii Moldova, în anii puterii sovietice pe teritoriul Moldovei, au fost împușcate 5485 de persoane. Aproximativ 4 mii dintre ele au fost împușcate la Tiraspol în 1937-1938.
Printre cei supuși represiunilor au fost:
Anna Șevcenco (a.n. 1897) condamnată la moarte prim împușcare, de bolșevici, pe data de 18 octombrie 1937, sentința fiind executată la 4 noiembrie 1937 și reabilitată ca nevinovată după moarte.
Efim Șevcenco (a.n. 1890) condamnat la moarte de bolșevici pe data de 8 octombrie 1937, fără judecată, sentința fiind executată la 15 octombrie1937.
Tatiana Efim Șevcenco, născută la 15 ianuarie 1927 în s. Hrușca, Camenca, a fost arestată nelegitim la vârsta de 10 ani, în noiembrie 1937, supusă represiunilor politice de către regimul totalitar comunist, prin faptul că a fost închisă, din noiembrie 1937 până în februarie 1938, în trierul pentru copii vagabonzi din Tiraspol, apoi până în 1946 în casa pentru copii „dușmanilor poporului” în numele „M. Calinin” din Minsk, Bielorusia. S-a întors acasă după război. Și-a scris amintirile după mulți ani și numeroase căutări în arhivele statului, precum și în adâncul sufletului său. Memorii:
„Anii trec unul după altul și tot mai mult ne depărtăm de acei ani grei și tragici care ne-au rămas în memorie și undeva în adâncul sufletului, pe care nu mi-i pot aminti fără lacrimi în ochi. M-am născut în satul Grușca din raionul Camenca (RASSM, astăzi autoproclamata Transnistria) la 15. 01. 1927. Mă cheamă Indricean (Șevcenco) Tatiana Efim. Am lucrat timp de 37 de ani învățătoare la clasele primare, din care 32 de ani în s. Stoicani, r-nul Soroca. Am lucrat cu tragere de inimă, educând elevii mei în spiritul patriotismului și internaționalismului proletar. Copiii mei elevi lucrează în toate domeniile, sunt învățători, medici, agronomi, tractoriști, lucrători ș.a.m.d… Îmi amintesc cu satisfacție și mulțumire de ei.
Dar în adâncul sufletului mi-au rămas amintirile amare din anii copilăriei. Aveam doar zece ani pe când am rămas fără părinți și nici nu știu măcar unde se află mormântul lor ca să mă închin și să îngrijesc de ei.
Toate acestea s-au întâmplat în anul 1937. Dar până atunci să-mi amintesc ce a fost înainte. Bunicul meu, Șevcenco Efim avea șase copii – cinci băieți și o fată. Pământ avea puțin și ca fiecare părinte a vrut ca copiii lui să aibă pământ și cu ce trăi. Pentru aceasta a cumpărat teren de la un moșier din satul Rădulenii Noi, r-nul Florești. Lucrau acest pământ și au făcut și o căsuță în acest sat. Dar după crearea Uniunii Sovietice și a Republicii Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească, în 1924, au părăsit acest pământ și s-au întors cu băieții, în Grușca, în afară de unul – Moisei, care a rămas în Rădulenii Noi (din Basarabia, care pe atunci era parte a României). Viața mergea înainte, munceau. Când s-a început colectivizarea, bunelul n-a vrut să intre în colhoz și în iarna din 1933 – ’34, împreună cu feciorul mai mic Maxim, a trecut Nistrul și s-a așezat cu traiul în Rădulenii Noi. Mai mult pe bunelul nu l-am mai văzut.
Dar părinții nu aveau liniște. Veneau noaptea pe la casa noastră de la pichetul de grăniceri și ne făceau percheziții. Ce căutau la noi în casă, nu știu. Părinții mei, Șevcenco Efim E. născut în anul 1890, care a terminat pe timpuri numai două clase, și Șevcenco Ana P., născută în anul 1897 – necărturară, erau oameni muncitori, harnici. Cum au organizat colhozul, au întrat în colhoz și au lucrat acolo. Tata era chemat la cercetări, la pichetul de grăniceri, se întuneca, era ținut acolo câte o bucată de zi și totul din cauza că bunelul a trecut peste graniță, dincolo de Nistru, în Basarabia. Dar într-o noapte din august a fost arestat și mai mult nu l-am văzut niciodată. El a fost învinuit de spionaj.
Am rămas să trăim cu mama. Eram 4 copii. Fratele mai mare, Leonid, învăța la Balta. El avea 16 ani. Eu aveam 10 ani, învățam în clasa a III-a din sat. Fratele Fedea avea 8 ani și învăța în clasa a I-a, iar sora Irina avea numai 3 anișori.
Pe la sfârșitul lui septembrie ne-am trezit într-o dimineață și fără mamă. Ea a fost luată la sovietul sătesc, dezbrăcată, într-o singură cămașă cum s-a sculat, a suit-o într-o mașină și mai mult nu am văzut-o nici pe ea. A venit o mătușă de-a noastră și m-a întrebat: unde-i mama? și eu n-am știut ce să-i răspund. Când am mânat vaca la rând, un om mi-a spus: „Tanea, până acum ați fost fără tată, dar acum ați rămas și fără mamă”. Pe dânsa au suit-o într-o mașină și au dus-o la Camenca”. M-am întors acasă plângând și am rămas „gospodină” în casă. Alături de noi trăia bunica. În ziua ceea când a fost luată mama, ea se afla la Camenca la târg. Acolo a auzit că mama a fost luată și a plecat la miliție, a văzut-o pe mama, ea îi arăta cu mâna spre gură că îi este foame, bunica i-a dat ce a avut și i-a dat haina de pe dânsa, că mama era numai în cămașă. Eu o rugam pe bunica să mă ia cu dânsa, s-o mai văd pe mama, dar până la Camenca erau 15 km, iar eu eram mică. La miliție le-au spus bunicii că o vor elibera pe mama, dar acesta nu s-a întâmplat. De la Camenca pe mama au luat-o la Rîbnița. Țin minte că bunica i-a transmis pe urmă paltonul și o pereche de galoși. Doar din satul nostru au fost luați aproape 200 de oameni, din care s-au întors numai 4.
Mai mult nu am știut nimic despre mama, a fost împușcată pe când avea doar 40 de ani.
Despre tata am auzit că era tare bătut ca să-și recunoască vina pe care n-o avea. Spunea un om că era greu să-l recunoști, îi tremurau mâinile și a spus omului cela ce-i cer cei care îl interogau. Pe urmă am aflat că părinții au fost împușcați…
Viața mergea înainte, eu cu fratele mai mic îmblam la școală, seara stăteam acasă. Într-o zi ploioasă de toamnă pe când eram la școală, l-am văzut pe fratele mai mare, Leonea, care venea pe drum cu papucii legați cu frânghiuță, ca să nu-i piardă și cu lădița din scândură în spate. Am aflat că pe dânsul și pe verișorul nostru, Anatolii Lichii, a cărui mamă a fost de asemenea represată, au fost dați afară din robopacul din Balta. Când m-am întors de la școală, fratele a scos din casă lucrurile ca să facă ordine, iar eu credeam că s-a întors mama acasă. Ne-am cuprins amândoi și am început să plângem.
Așa am început să trăim noi în trei, eu cu frații. Înainte de sărbătorile lui octombrie, copiii care nu aveau părinți erau ajutați materialicește. În clasă a intrat învățătorul și a întrebat: „Cine n-are părinți?” Eu m-am sculat în picioare, dar el a spus să mă așez, fiindcă părinții mei n-au murit.
Satele noastre de atunci nu aveau șosele, nici lumină electrică. Într-o seară întunecată, de pe la mijlocul lunii noiembrie eram acasă. Eu cu fratele mai mare citeam, iar cel mai mic se culcase. Deodată auzim bătăi în ușă și în fereastră. Fratele Leonea a deschis ușa.
În casă au intrat președintele colhozului A. Moisenko, președintele sovietului (nu-i țin minte numele de familie), secretarul sătesc, Petru Ivanovici, vărul mamei, doi grăniceri și șeful pichetului. Mica noastră căsuță s-a umplut de lume, că nici nu aveau unde să se așeze. Un grănicer a stat ca santinela la ușă, să nu fugim. Eu m-am culcat lângă fratele mai mic, inimile noastre au simțit ceva și noi am început să plângem în trei. Pe fratele mai mare îl întrebau ce avem în casă și au început să scrie lucrurile. În timpul acesta a venit bunica noastră Natalia Lichii și i-a întrebat pe cei din casă ce fac ei aici și de ce îi sperie pe copii? Unul din ei a răspuns:
– Mătușă, copiii cei mici rămân cu mata, iar pe cei mari îi ducem la părinți.
– Eu nu mă duc nicăieri! Să mi-o aduceți pe mama acasă!, am zis.
– Îmbracă-te, că amuș te-om îmbrăca noi!, au strigat la mine. Dar cu ce să te îmbraci și să te încalți, dacă nu ai? Am îmbrăcat paltonul fratelui mai mare, am încălțat ciuboțelele mamei pe care le încălța numai de zile mari. Fratele a luat un sac cu haine pentru părinți, a mai luat brânză de oaie și un colac pe care l-a câștigat la o cumătrie la care a fost în locul părinților, fiindcă ei erau oameni buni care erau luați de cumătri. Bunica a chemat-o pe mătușa noastră, cumnata mamei, Matrona Lichii, și ea ne-a condus până la sovietul sătesc. Era o seară ploioasă și foarte întunecoasă. În clădirea sovietului sătesc mai era o familie, doi copii și mama lor. Mama lor a fost luată cu mama noastră, i-au dat drumul, iar acum au luat-o din nou. Am pășit pragul sovietului sătesc și ne-am așezat pe scaune. Sătenii intrau și ieșeau din încăpere, numai noi nu aveam voie să ieșim nicăieri. Nu știu cât timp a trecut și în fața sovietului s-au oprit două căruțe cu cai. Ne-au spus să ieșim afară și să urcăm în căruță. Ne-am pornit spre Camenca însoțiți de grăniceri. Drumul era noroios și caii mergeau greu, iar eu am plâns tot drumul. Am ajuns la Camenca, ne-au dat jos în fața unei clădiri, probabil a miliției, nu țin minte. Aici erau mai mulți copii și femei din raionul Camenca. După un timp de așteptare, am fost chemați în cabinetul unui șef, el era îmbrăcat în haine militare. Ne-a întrebat câți ani aveam și alte întrebări la care a răspuns fratele Leonea. Toate acestea le-a înscris și n-am mai ieșit din cameră.
Când se lumina de ziuă, ne-au triat. Fratele a trecut într-o parte, iar pe mine m-au trecut în altă parte. Fratele mai mare a simțit că o să ne despartă și mi-a dat mie colacul. Eu am desfăcut paltonul și l-am pus sub palton Fratele a rămas, iar pe mine împreună cu alți copii ne-au urcat în căruță și însoțiți de milițieni ne-au dus la „cucușca” în dealul Camencii. Ne-au urcat într-un vagon care era aninat în urma trenului. Cu mine erau Liusea și Vanea din Grușca și alții. Am ajuns la gara „Попелюхи”. De aici am plecat spre Rîbnița.
La Rîbnița am ajuns seara. Ne așteptau iarăși căruțe, ne-au urcat și ne-au dus în deal unde erau închisorile. Ne-am bucurat, credeam că degrabă ne-om vedea mamele, dar aceasta nu s-a întâmplat.”
Tatiana Indricean: „Se spune că copiii nu răspund pentru părinți, dar aceasta nu-i așa”
„Căruțele s-au oprit în fața unei case. Unde ne-au dat jos. Am intrat în ea. Acolo erau copii din raionul Rîbnița. Ne-au așezat la masă, ne-au hrănit. Aici erau o femeie bătrână și două tinere, tot arestate. În ușă stătea iarăși santinela. Dacă ne trebuia să ieșim afară, ne însoțea. În deal erau clădiri cu mai multe etaje și închisoarea lor, unde poate că erau mamele noastre. Am făcut aici cunoștință cu două surori, Valea și Marina Stepaniuc, din Rîbnița. Marina avea 5 ani, iar Valea avea 9 ani. M-am întâlnit cu dânsa și prin 1950, țin legătura și acum. Marina a murit, iar Valea locuia prin Camenca.
Peste vreo două zile au venit căruțele și ne-au dus la tren. Era ora 2:00 după masă, așa arăta ceasornicul de la gară, când ne-au suit în tren și însoțiți de milițieni am plecat mai departe. Ajunși la „Раздельная”, ne-au dat jos. Era data de 17 noiembrie. De noi s-a apropiat o femeie, a vrut să vorbească, dar un milițian a spus că acești copii sunt arestați, așa că nu se poate să se apropie de noi nimeni. A sosit trenul spre Tiraspol, ne-am urcat în el și ne-am dus mai departe. La Tiraspol am ajuns noaptea. Ne-au dus pe strada Engels 12, la izolatorul pentru copii vagabonzi. Ne-au închis într-o cameră fără ferestre, era una la pod și aceea cu gratii. Dimineața am ieșit afară, ne-au dus la mâncare. Ograda era împrejmuită cu un gard înalt de scândură. Mai sus era pusă sârmă ghimpată, înspre stradă era o poartă de fier foarte înaltă, încuiată, unde făcea serviciul deadiko Pavlo. Vreo două nopți am dormit în ospătărie, iar după aceea ne-au repartizat în dormitoare. Aici am întâlnit copii de conducători, pedagogi. Scriam scrisori acasă, dar niciuna nu a ajuns.
Un fapt foarte dureros era acela că pe noi, copiii mici și până la 14-15 ani, ne-au fotografiat cu numere la gât în față și în spate, parcă am fi fost niște criminali. Aș vrea să știu unde se află acele fotografii și dosarele noastre, în ce arhivă? Cât timp am stat în Tiraspol, nu am umblat la școală. Și aici erau educatori, Liudmila Pavlovna, Vasilii Emilianovici. Am stat la Tiraspol până la 8 decembrie 1938, în această zi ne-au dus la gară. Pe atunci se deschideau case de copii speciale pentru copii ai căror părinți au fost represați, asta am aflat-o mai târziu.
Am ajuns tocmai în Bielorusia, lângă Minsk, în Kashino (Кашино), unde s-a deschis o casă de copii și noi, 202 copii din Moldova am fost primiți. Peste o lună au mai adus 15 copii ai profesorilor și ai oamenilor de vază din Leningrad. Așa a început viața noastră la casa de copii. Am fost nevoiți să învățăm și limba bielorusă, iar pe a noastră cu încetul am uitat-o. Am fost lipsiți de mila părintească. Când îi vedeam pe educatorii care se purtau cu noi frumos, alergam în întâmpinarea lor și ne agățam de gâtul lor. Așa trecea timpul. Am început să scriu scrisori acasă, să primesc scrisori de la fratele mai mare. Mi-a scris că după despărțirea de la Camenca a fost dus la Balta și a stat câteva luni la închisoare. Când i-au dat drumul, a trebuit să vândă din hainele părinților ca să poată reveni acasă.
A început războiul. Casa de copii n-a fost evacuată fiindcă nemții au ocupat într-un timp foarte scurt. Am rămas sub ocupație. Mulți educatorii și lucrători au lăsat lucrul, unii au căzut pe front, dintre care și directorul casei de copii Alexandr Borisovici Șenderovici (A. Шендерович). Au rămas cu noi doi educatori și o educatoare. Mâncare pregăteam noi, fetele mai mari, Manea, Daria, Anea. După ce a trecut frontul, ne-au dus la Minsk. Am nimerit la casa de copii Nr. 4. Ne hrăneau numai câte oleacă de două ori pe zi. Prin Minsk nemții mânau foarte mulți prizonieri. Îmi aduc aminte de un așa caz. Educatoarele ne-au spus să luăm ce este de mâncare și să ieșim în stradă. Acolo erau mașini încărcate cu prizonieri. Ei erau foarte slabi. Aveam cu noi răsărită pe care le-o împărțeam lor. Ei aruncau bonete și strigau „Fetițo, mie!”, „Băiețele, mie!”. Noi împărțeam ce aveam. O mașină era acoperită cu „brezent” (prelată). Ei scoteau mâinile sub „brezent” să le dăm și lor.
La casa de copii era foarte greu de trăit. Eu și cu două surori, Eda și Jenea Kaziovî, ne-am cerut voie să plecăm în sat. Am revenit la casa noastră de copii, acolo se afla o unitate nemțească. Ne-am aranjat ca dădace în familii unde erau copii mici. În vara anului 1942 am plecat în Bielorusia de vest, acolo oamenii aveau loturi de pământ și aveau nevoie de brațe de muncă. Am trăit mai întâi la un pădurar, apoi la o casă mai în sat, în familia unui partizan, Liosik Alexandr. După ce l-au ucis nemții, am plecat în alt sat din același raion, în gospodărie la o văduvă. Aici am întâlnit ziua eliberării Bielorusiei. Am trimis scrisoare la baștină, în Moldova. Am primit răspuns din care am aflat că fratele mai mare e pe front. Cel mai mic și sora erau la bunica și pe la neamuri. S-a întors de la închisoare și fratele mamei Fiodor Lichii, care a fost represat în 1937.
Când m-am întors acasă, în Moldova, în luna mai 1946, era o secetă mare, rezerve în poduri nu erau, lumea suferea de foame. Fratele mai mare lucra inspector de secție raională a învățământului public din Vertiujeni, primea pe lună 9 kg de făină, țesături și alte lucruri, cu acestea ne ținea. Așa ne-am ajutat unul pe altul.
Vara pe malul Nistrului erau o mulțime de oameni care prindeau scoici cu care se hrăneau. Trist era pe atunci peisajul din Moldova, câmpii pârjolite, lumea flămândă, mulți mureau de foame. În ianuarie 1947 am intrat la lucru ca învățătoare la clasele primare în satul Nimereuca, r-nul Vertiujeni, vara am intrat la studii fără frecvență la Școala Pedagogică din Soroca. Am lucrat și am învățat, am terminat școala în 1952. Examenul de stat l-am dat pe note de 4 și 5. Pentru învățătură, la sfârșitul anului plăteam 150 de ruble (pe atunci învățătura în școlile medii de specialitate erau cu plată). Am participat la colectivizarea satului Nimereuca. Colhozul numai ce organizat nu avea deloc tehnică de lucru, se ara și se semăna cu cai și boi. Lucrul se făcea manual. Mâncam pe câmp unde oamenii lucrau cu pesticide. Seara plecam la club, participam la diferite cercuri de activitate artistică. Aveam armonică din care cânta șeful clubului Artenii Nicanor. Viața era grea, foarte frig, dar noi eram tineri și ne veseleam cu puteam, plecam cu activitate artistică și prin sate.
Lucrul în școală nu era ușor, erau puține cărți, câte una la 5-6 elevi, caiete erau puține, nu ajungea cerneală, tocuri, penițe. Copiii nu aveau cu să se îmbrace și ce să mănânce. Aveam clasa I-a. Mi s-a întipărit în memorie elevul Tofan Vasilică. Purta o cămașă albastră din pânză cu un nasture. Când lipsea de la școală avea motivul că mama i-a spălat cămașa. În prezent, Vasile F. Tofan a absolvit universitatea și a devenit învățător, preda mulți ani limba și literatura moldovenească în satul natal Nimereuca. Pe atunci puțini copii ajungeau să învețe mai departe, starea materială era grea. În iarna 1946-’47 pentru copii se vindea pâine la școală, 100 gr – 1 rublă. Puteau să cumpere doar copiii a căror părinți aveau stare materială mai bună.
Ce prezenta pe atunci satul Nimereuca? Era un sat tipic pentru acele timpuri, multe case erau acoperite cu paie, familii cu copii mulți, flămânzi și dezbrăcați… Alt sat în care am lucrat a fost satul Temeleuți, 2 ani, 1949-1951. Am avut o clasă de 33 de elevi foarte bună… Din anul 1951 lucrez în satul Stoicani. Multe generații de copii am educat aici.
Din anul 1966 am început să lucrez cu cercetașii roșii. Am găsit rudele ostașilor care în anul 1941 au luptat în sat, făcând parte din regimentul 404. Pe baza materialelor adunate am deschis un muzeu „Camera gloriei militare”. Copiii au găsit și au adus la muzeu schije, o aripă. Lucrez ca director al acestui muzeu și președinte a Sfatului veteranilor din sat.
Pentru lucrul pedagogic mi s-a conferit de două ori titlul „Învățător Emerit” și Diploma de Onoare a Pr. S. al Moldovei, Medalia „Veteranul Muncii” și multe diplome de onoare.
Sunt căsătorită din anul 1952. Bărbatul Indricean Ivan Alexei e la odihna binemeritată. Și despre viața lui se poate de scris o carte. Am crescut doi copii, Victor și Ecaterina. Ambii au terminat universitatea din Chișinău. Victor, Facultatea de Limbi Străine, în prezent predă limba franceză la Facultatea de Limbi Străine, la universitatea pe care a terminat-o. Ecaterina a terminat Facultatea de Matematică. Locuiește în satul natal și lucrează la Școala Specială din Soloneț. Am cinci nepoți, trei fete și doi băieți.
Se spune că copiii nu răspund pentru părinți, dar aceasta nu-i așa. Am simțit-o aceasta în viața mea și eu, și fratele mai mare Leonid. Fiind pe front din anul 1941 până în a. 1945, a fost primit în rândurile PC a URSS. Dar s-au găsit oameni din Vertiujeni care voiau cu orice preț să-l dea afară din partid, din cauza că părinții erau represați. Eu am dat repere în anul 1948 ca să fiu primită în rândurile Komsomolului. În autobiografia mea eu n-am arătat că părinții au fost represați, pentru aceasta am fost ocărâtă și nu am fost atunci primită în Komsomol. Lucrul acesta s-a petrecut în a. 1949 când aveam de acuma 22 de ani, atunci eu am fost primită în rândul Komsomolului, unde m-am încadrat activ. Am fost aleasă secretară a organizației comsomoliste primare școlare din s. Temeleuți. Am fost președinte al sfatului de femei din Temeleuți, deputat al sovietului sătesc din Temeleuți și la Stoicani.
Dar cum n-au fost părinții noștri de vină cu nimic, cu atât mai mult nici noi n-am purtat nicio vină, dar ne priveau de parcă aveam păr de lup.
În anul 1988 m-am adresat la procuratura republicană în privința reabilitării părinților mei. În luna iunie am fost chemată la Soroca la Comitetul securității de stat din raion. Aici se afla anchetatorul superior Berezin Nicolai Alexeevici. De la ei am aflat că părinții mei au fost învinovățiți de spionaj și au fost împușcați fără judecată în Rîbnița sau în Odesa, precis dumnealui nu știe. Putea oare o femeie necărturară și un on cu două clase să fie spioni? Maiorul Berezin a fost și în satul nostru, s-a întâlnit cu oamenii care îi cunoșteau pe părinții noștri, l-a găsit încă în viață și pe fostul secretar, Untura Petru I., și acela i-a povestit despre cele petrecute cu 51 de ani în urmă. Prin luna august al aceluiași an, am primit adeverința de reabilitare a părinților, care și-au pierdut viața fiind nevinovați. Îi mulțumim maiorului Berezin N.A. pentru munca pe care a depus-o dovedind nevinovăția părinților noștri. E trist când vii la casa părintească și nu te întâlnește nimeni, totul e părăsit în jur.
Iată aceasta este trista mea povestire despre viața petrecută din copilărie și până acuma. Îmi cer scuze pentru că nu știu chiar bine limba maternă.”
„De vorbă cu Ea” – pagină îngrijită de Ludmila Talmazan
