(Ai noștri în AMERICA)
Anastasia Răilean (39 de ani) este o tânără din Chișinău cu rădăcinile în Racovăț, Soroca. Căsătorită, trei copii- o fiică și doi fii gemeni. De 10 ani locuiește în America. Este medic neuropediatru epileptolog la un spital foarte mare din Sacramento, California – una dintre cele mai plăcute zone de locuit din SUA. A revenit acasă într-o mică vacanță după 10 ani de efort neîntrerupt în atingerea visului de a munci în calitate de medic în America. Ne-am revăzut după atâta amar de vreme și nu am ratat ocazia de a o invita la un „Sfat”.
„Acasă începusem o carieră, în America venise Dragosea vieții mele. Am ales să rămân”
Nina Neculce: Bine ai revenit acasă, dragă Nastea! S-o începem cu începutul. Locul, data și anul nașterii.
Anastasia Răilean (Șalaru): Bine v-am regăsit! M-am născut în Bender pe 5 iunie, 1986 din părinții mei dragi, doctori habilitați în medicină, care se numesc Silvia și Gheorghe Răilean și care se trag din Racovăț, Soroca. Din greșeală m-am născut acolo. Pe tata l-au trimis să facă secundariat clinic, a plecat și mama cu el și eu am bătut la poarta vieții acolo. Am trăit vreo 4-5 ani la Bender (Tighina). Apoi părinții au plecat la Moscova, am plecat și noi, eu cu sora mai mare Cristina, și am stat acolo cât tata și-a făcut doctoratul. După aceasta ne-am întors în Moldova și clasa I-a am făcut-o la Racovăț ca să învăț mai bine limba română, căci practic o uitasem. La finalul vacanței de vară după clasa I-a am plecat la Chișinău, unde se stabilisiră părinții
N.N.: Care sunt cele mai frumoase amintiri din copilărie?
A.R.: Verile și vacanțele de iarnă petrecute la Racovăț cu toți verișorii, pe lejancă la Munea, așa îi ziceam noi bunicii. Eram toți verișorii primari: eu, Cristina soră-mea, Roma, Tanea, Irena și Oxana și mai veneau și alți verișori de-a doilea și toți dormeam la munea. Acolo era raiul, ieșeam în sat pe la rude, ne adunam la fântână. Acolo mi-am făcut primii prieteni. Primele amintiri din copilărie, toate nebuniile copilărești de Racovăț se leagă. Dispăream de acasă fără voie, încât le făceam pe munea și pe mătușa Liuda, sora mamei să-și facă griji, să ne caute prin tot satul. Toate vacanțele de vară le-am petrecut la Racovăț. Pe 31 mai ne făceam bagajele și pe 1 iunie eram deja la Racovăț. Ne întorceam la Chișinău pe 30 august. Mama cu tata veneau uneori să ne mai ia la Chișinău și noi nu voiam.
N.N.: La Chișinău în ce școală ai învățat?
A.R.: Am învățat la câteva, dar cel mai mult am fost la Liceul Teoretic „Mircea Eliade”(din clasa a V-a până în clasa a XII-a). Am fost o elevă de mijloc.
N.N.: Când a venit vremea să mergi la facultate a fost alegerea ta, sau ai făcut-o la îndemnul părinților?
A.R.: Eu o numesc benevol obligatoriu. Ambii părinți fiind medici, la noi în casă mai mult despre medicină se vorbea. Mi s-a dat obțiunea. „Ce vrei să faci:stomatologie sau generală?” Le-am zis părinților: „Dar poate fac altceva.” Voiam să merg la ASEM, la Business și Administrație. Dar mama a zis: „Dacă faci asta, uiți de noi.” Și am mers la Medicină. Acum nu-mi pare rău că părinții au insistat. Bineînțeles, nu toți copiii trebuie să facă medicină și nu toți trebuie să facă ce vor părinții. Dar în cazul meu îndrumarea a fost corectă.
N.N.: Și neuropediatria?
A.R. De la tata mi se trage. Eu la tata în secție am crescut. În clasele primare învățam la Liceul „Nicolae Iorga” care se află în vecinătate cu Centrul Mamei și Copilului, unde muncea și muncește tata. După lecții mergeam la tata. De la 13.00,14.00 până la 19.00 eu stăteam la tata în secție. Știam toți pacienții, tot personalul. Eu stăteam la dânsul în cabinet și mă uitam cum primea pacienții. Permanent tata mă lua peste tot. Începusem să înțeleg ce-i asta neurologie, neuropediatrie…
N.N.: În aspect profesional tata îți este modelul. Mai ai și alte modele?
A.R.: Mama. Dar tata fost struna principală. Mi-a plăcut că avea pacienți de ani de zile, care deveniseră prieteni de familie. Unii îl chemau și la nuntă, chiar și acum îl mai chiamă. Mi-a plăcut relația aceasta de lungă durată cu pacienții pe care numai în neuropediatrie am văzut-o. În alte domenii din medicină, te-ai văzut, bună ziua, la revedere.
N.N.: Dar cum a fost drumul tău spre America?
A.Ș.: ÎnAmerica am avut mai multe vizite până am ales în final. Prima vizită a fost în 2007 cu Work and Travel USA așa cum se ducea tot tineretul în acei ani pe lunile de vară. Eram în anul III la Medicină. Lucram la hotel. A fost un contract pe vară. Prima experiență a fost OK. Mi-a plăcut, dar nu destul ca să rămân. Am câștigat ceva bani care îmi dădeau o independență financiară de scurtă durată. Au fost trei luni cu multe peripeții. Mi-am făcut mulți prieteni. Atunci l-am cunoscut pe viitorul meu soț, care era deja de un an în America, ne-am adăugat în prieteni pe „Odnoclasniki”, rețea de socializare foarte populară în acei ani. A doua vară am plecat din nou tot cu Work and Travel USA dar în alt Stat, însă nu a fost un proiect reușit. Nu mi-a plăcut, nu m-am regăsit, cu toate că America ca țară e atrăgătoare. Munceam într-un depozit de haine, verificam prețurile. Nu am rezistat să închei trei luni. După două luni jumătate m-am întors acasă, fără bani.
N.N.: Și pe făgașul neuropediatriei în America cum ai pășit?
A.R.: Încă din anul III de studii lucram cu americanii. Am cunoscut o americancă din Carolina de Nord. Și când am plecat în prima vizită ea mi-a zis: „Dacă vrei să vii pe 2 săptămâni să vezi cum sunt spitalele la noi, eu îți ofer această posibilitate”. După ce am încheiat contractul pe trei luni, am plecat pe două săptămâni în Carolina de Nord. ( Atunci era mai ușor de făcut schimb de experiență.) Și acesta a fost primul meu contact cu spitalele din America. Clar că tot ce am văzut, mi-a plăcut, dar mi-am zis că eu degrabă n-o să ajung acolo. Mi se părea ceva imposibil de realizat.
N.N.: Cerul și pământul din ce vedeai acolo și ce era la noi?
A.R.: Da, atunci diferența era foarte mare. Și apoi eu eram o studentă la anul III, care încă nu făcuse practică în clinică.
N.N.: Cu engleza te descurcai bine?
A.R.: Cum să zic, făcusem engleză la „Mircea Eliade”, liceu român-englez. Mi se părea că eu știu engleza, dar când am ajuns în America am înțeles că nu o știu. Am avut și bariera limbii la început.
N.N.: Ai venit la Chișinău și ai făcut cursuri de engeleză?
A.R.: Cursuri n-am făcut. Cele mai bune cursuri e să vorbești cu americanii. Când te duci acolo și te arunci în mediul lor, toți cu dialecte, diferite accente, atunci vezi că viața reală e diferită decât ceea ce înveți în cărți. Partea teoretică o aveam, nu aveam practică. Stând în mediul lor însușești.
N.N.: Să revenim la traseul tău spre neuropediatrie în America.
A.R.: Au mai trecut câțiva ani. În 2012 eu deja eram rezidentă. Mai discutam cu americanii în cadrul proiectelor care se derulau. Hotărâsem să fac neuropediatrie în Moldova. Și am început primul an la noi la Chișinău. Era bine, dar multe lipseau. Atunci m-am dus la o Conferință Internațională în Belgia. Eram tare impresionată cum oamenii din toată lumea veneau și prezentau neuropediatrie și atunci eu am înțeles cât e de dezvoltată neuropediatria în lume, dar eu multe lucruri nu le cunoșteam. Mi-am zis că trebuie să caut opțiuni, să văd ce se întâmplă în lume. Între timp, mergând pe la Conferințele Internaționale, mai cunoscusem și alți specialiști din diferite domenii ale medicinii. Am scris mesaj unei directoare de programe și am întrebat dacă se poate să merg în America ca rezident în neuropediatrie pentru o lună-două? Doamna era anume în acest domeniu și până s-a aprobat solicitarea mea a durat vreo jumătate de an și în final mi-a spus că mă poate primi pe trei luni așa ca un observator. Aceasta însemna că eu de pacienți nu mă ating, numai urmăresc tot ce fac ei. Dar aveam dreptul să merg la toate lecțiile lor. Și mie cam asta și îmi trebuia.Voiam să văd la ce nivel de pregătire sunt rezidenții, cum se prezintă. Prioritar a fost că m-au luat în famile, nu plăteam cazarea, doar drumul am achitat. Am stat trei luni. În aceste trei luni cunoștințele mele s-au extins. Trei luni au fost ca un an de practică. Am văzut și pacienți mulți, și lecțiile au fost foarte productive. Permanent eram în spital, de la 7.00 dimineața până la 18.00. Așa am simțit că înțeleg mult mai profund ce înseamnă neuropediatrie. Scopul meu era să devin cât mai bună în neuropediatrie. Atunci în Moldova erau foarte limitate resursele, mai cu seamă la copii. Tot atunci am văzut cât e de dezvoltată medicina în America.M-am întors acasă după trei luni. Aici am început să folosesc tactici deprinse în SUA. Vedeam că le folosesc, dar nu erau apreciate.
N.N.: Care era motivul?
A.R.: Mentalitatea. Lipsa tehnologiilor avansate. E vorba nu de o persoană-două, dar de întreg sistemul. Neuropediatria nu era dezvoltată. Lipseau multe: Encifalograma, Rezonanța Magnetică. La Centrul Mamei și Copilului nici până în ziua de azi nu este Rezonanță. Niște lucruri, care mai ales la copii, sunt elimentare. Și asta pe mine mă bloca că nu mă dezvoltam. Dar oricum activam. Am întrat la rezidentură la domnul academician Stanislav Gropa ca să fac teza de doctor. Asta era opțiunea de dezvoltare în Moldova, pe cercetare. Domnul acdemician mi-a sugerat să iau epilepsia la copii. Tocmai aveau nevoie de specialist în zona asta. Cam într-un fel soarta m-a dus spre epilepsia la copii, nu eu am ales-o. Tot asta a durat un an de zile. În 2014 iar eram în căutare. Făceam practică la Spitalul de Urgență și, cum n-ai da, e un spital pentru adulți. Copii veneau, dar nu așa cum eu îmi închipuiam că o să văd pacienți de dimineață până seara, o să fie volum mare, o să acumulez experiență. Am mai fost din nou la câteva Conferințe Internaționale. După fiecare conferință, întoarsă acasă simțeam că vreau să cunosc tot mai mult și mai mult, că pot mai mult. Am plecat din nou în America deja pe 6 luni. M-am dus la aceiași americani la care fusesem în 2012. De dimineața până seara la spital, mergeam în urma la toți rezidenții, învățam cum se citesc encifalogramele. Aveau un departament foarte mare cu calculatoare unde se citeau toate encifalogramele la toți pacienții din secție și eu mă apropiam și-i întrebam ce fac și cum fac, ce convulsii sunt acelea etc. Și iată așa am umblat din urma la toți și m-am învățat să citesc electroencifalogramele. Nu pot să spun că puteam singură să descifrez o encifalogramă, dar învățasem multe, puteam deja să înțeleg ce trebuie să văd.
N.N.: Tot atunci te-ai apropiat mai mult de viitorul tău soț, Ion Șalaru?
A.R.:Așa a fost. Discutam cu el mai intens. Eu eram în Carolina, el în California. Am mai început să văd și altă viață pentru că el era deja stabilit de 10 ani acolo. Ne făceam vizite scurte. Când am văzut că poți să trăiești în America și altfel, m-am gândit că aș putea să rămân, să nu depind de americani. În perioada din 12 iunie până în decembrie am stat în total cu Ion 10 zile. Ne-am logodit în a noua zi. În decembrie eu trebuia să plec acasă. Atunci trebuia să iau o decizie: rămân, ori plec acasă. Era complicat. Acasă începusem Teza, terminasem 10 ani de medicină plus un an de doctorantură. Începusem o carieră. Mai aveam și clinica privată unde activau părinții. Erau lucrurile puse pe roate. În America venise Dragostea vieții mele. Ion mi-a spus că el nu se vede realizat în Moldova. În ultimile zile de ședere, în luna noiembrie am înțeles că nu-s gata să plec fără el. Atunci Ion mi-a zis: „Rămâi încă pe 6 luni și încearcă să vezi dacă poți să-ți împlinești visul aici. Poate reușești.” I-am răspuns: „Cum să rămân, eu am venit pe viză. Viza expiră. Peste o lună am bilet spre casă”. „Dar tu încearcă”-mi-a zis. I-am spus că rămân cu condiția dacă îmi pune pe deget inelul de logodnă. Peste două săptămâni a venit în Carolina cu inelul de logodnă și cererea în căsătorie. Am acceptat. Și așa am rămas în America.
N.N.:Acolo ați făcut și nunta, acolo ți-ai început viața de familie. Ce a urmat?
A.R.: M-am apucat de învățat pentru rezidențiat acolo, unde nu există cumătrism, mamă, tată, cunoștințe. Poți să-l cunoști pe președintele țării, pe alte personalități, nu te ajută. Am înțeles că eu singură trebuie să mă ajut pe mine ca să reușesc. Și am început să învăț. În primul rând am făcut cercetare din ce cărți să învăț, cum să învăț. M-a ajutat în acest aspect o prietenă, Mariana Ciobanu care era deja medic în perioada aceea. Mă sfătuiam mult cu ea. Dar planurie mi le făceam mai mult singură, luând informație de pe internet. Era foarte multă informație că începeam să mă pierd și atunci Mariana mă sfătuia:„Nu te pierde în informație. Mergi cu o sursă”. Pe urmă am mai găsit parteneri care învață online. Am luat cele mai ieftine cursuri -200 $ pe un an întreg. Am cumpărat cărți. Învățam, învățam. Între timp am mai rămas și însărcinată. Nu era ușor.
N.N.: Obstacole , piedici, cazuri de discriminare?
A.R.: Au fost, bineînțeles obstacole. Cazuri de discriminare-nu. Partea bună a fost că am cam întins-o cu documentele și n-am putut să călătoresc. Și dacă atunci eu vedeam aceasta ca pe ceva rău, voiam să vin acasă peste jumătate de an să-i văd pe părinți, să-mi văd rudele. Acuma mă uit în urmă și zic: Bine că nu le-am avut, am stat pe loc și am învățat. Era așa o perioadă, dacă tu o zi nu înveți, rămâi în urmă. Indiferent ce se întâmplă, eu învățam. Pe Amy am născut-o și a doua zi m-am apucat de învățat. Chiar dacă copilul era bolnav eu știam că scopul meu pe zi e să învăț 5 ore, dacă oboseam -4 ore, dar uneori și 8-10 ore. Când am dat primul examen nu l-am dat foarte înalt, oleacă mai mult decât minim trecător. Sunt moldoveni care dau pe scoruri foarte înalte. În față mai aveam două examene. Pentru primul examen am învățat 18 luni, pentru examenul II și III încă 8-9 luni. Adică tot asta durează, e un proces lung. Băieții i-am născut în timp ce mă pregăteam de al doilea examen. L-am dat destul de bine. Era și al treilea examen și eu mă pregăteam având trei copii mici. Dar mai e ceva. În SUA cu două examene tu poți să aplici la rezidentură. Și am zis să încerc. Mă gândeam că o să trec ușor căci în Moldova aveam atâtea făcute în cercetare. Între timp în America am mai aplicat la voluntariat într-un laborator de cercetare, unde lucram cu șoriceii. Am făcut voluntariat 2-3 zile pe săptămână. Nu e lucrul cu care mă puteam obișnui, dar era o cercetare care deja se considera practică. Tot cu epilepsie. Îi aduceam în convulsii pe șoricei și învățam cum acționează diferite preparate. Și am mai avut ocazia tot în spitalul unde am făcut cercetarea asta pe șoricei, în genetică o doamnă m-a acceptat ca observator. Aici am avut un caz mai special pe care l-am prezentat la o Conferință de Genetică din California. Asta a fost prima mea prezentare în limba engeleză, unde mi-o tremurat și vocea, și corpul și tot ce am avut în mine căci nu mai prezentasem în engeleză până atunci și la așa grup mare de oameni. Și a fost și soțul meu cu mine și m-a ascultat. Am avut succes. Și cum vă spuneam, făceam cercetare în spital și învățam pentru examen mai departe. Sutca are 24 de ore și eu învățam.
N.N.: Dar când te mai odihneai, când dormeai?
A.R.: Dădaca venea la mine de la 7.00 dimineața. Două ore dormeam. Așa am făcut cercetarea și am aplicat la rezidentură. În SUA la rezidentură se aplică în septembrie și afli rezultatele în martie. Mă gândeam: Am susținut examenele, în Moldova fac teză, am făcut voluntariat, am urmărit cum se lucrează prin spitale, fac cercetare pe animale, am un CV foarte puternic, îi dau jos pe toți. Și am aplicat la vreo 50 de programe din SUA. Am avut un singur interviu numai la Spitalul unde am urmărit cum se lucrează din Carolina de Nord. Cred că m-au chemat din respect. Erau 50 de aplicanți pe un loc. Eu atunci nu înțelegam ce înseamnă concurență. Credeam că o să mă ia, ei mă cunoșteau. Am așteptat cu sufletul la gură luna martie. În martie, 2018 mi-au venit rezultatele. În ziua aceea stăteam acasă fericită convinsă că am trecut. Dar n-a fost să fie. Mesajul a fost scurt. „Scuze, dar nu ai trecut, n-ai luat nimic.”
N.N.: Aoleu! S-a prăbușit Cerul peste tine!
A.R.:Cam așa ceva. Închipuiți-vă, atâta învățat. De 4 ani așteptam momentul, fiind convinsă de reușită. Și când colo… Cum?! De ce?! Eu cu un CV atât de bun și nu am trecut?! O săptămână nu am ieșit din casă, am stat în depresie. Venea dădaca stătea cu copiii, da eu mă închideam în camera în care învățam, unde nu aveam nici ferestre. Mă întrebam ce să fac? Să mă întorc în Moldova? Să-l iau și pe Ion și copiii și să plecăm? Da medicina pentru mine e a doua familie. Spre sfârșitul săptămânii am vorbit cu prietena mea Mariana, care mi-a fost mentor în toți acești ani și care e mereu pozitivă. Cu calm și convingere în voce m-a liniștit, asigurându-mă că nimic nu-i pierdut. N-am reușit anul acesta, voi reuși la anul viitor. Țin minte ca acum. Era zi de vineri. 4-5 zile le-am plâns, depresie totală. Vineri am mai plâns jumătate de zi și la ora 5 seara, dădaca trebuia să plece la 18.00, eu mai aveam o oră de gândire în cabinetul meu. Atunci mi s-a coborât nasul deodată în jos. Mi-am zis:„Stai liniștită că nu ești tu buricul pământului!” Am deschis internetul și scriam din disperare. Nu știu cum am găsit site-ul acela unde descopeream că poți să mergi să lucrezi în clinică și fără rezidentură. Epilepsia atunci nu era în programul meu. Site-ul tocmai era pe epilepsie. M-am uitat să văd dacă au secundariat clinic pe epilepsie, unde să mă primească în baza celor două etape trecute. Am găsit 100 de programe care nu aveau rezidenți în diferite domenii și câteva în epilepsie. Mi-am zis „N-am ce pierde. Aplic la toate 100. Unde o să mă ia, acolo mă duc.” Am scris un mesaj, unde am precizat că sunt din Moldova, n-am luat rezidentura, dar sunt interesată de orice program.” Acest mesaj l-am trimis la 100 de programe. Asta a fost vineri seara și sâmbătă dimineața mi-au scris doi. Unul și-a cerut scuze că nu are loc. Al doilea mi-o scris: „Posibil să avem un loc, dar trebuie să facem un interviu”. Am stabilit interviul pe luni. Duminică eram oleacă mai fericită. Mă pregăteam de inteviu. Am făcut interviul luni, a fost totul bine. Mi-au spus că o să revină. Trecuse două săptămâni și nici un semn. Au mai trecut două săptămâni și a venit vestea bună că am fost acceptată. Trebuia să mă mut în Micigan în următoarea lună. Era departe de unde stăteam noi. Am vândut casa, am vândut tot și ne-am pornit cu trei copii, fără să știm ce ne așteaptă. Ion s-a dus cu câteva zile înainte, a închiriat o casă și când am ajuns ne-au sunat cei de la spital și mi-au spus că mi-au anulat contractul pentru că apăruse o lege nouă care spunea că trebuie să am toate examenele date nu doar parțial. Până la urmă după multe-multe sunete, discuții s-a făcut o excepție. Pentru că semnasem contractul înainte de a apărea legea, mi-au făcut o licență temporară și am activat un an de zile în Micigan, unde am și făcut epilepsia pentru copii. Și în anul cela în septembrie din nou am aplicat la rezidentură și am avut 8 interviuri. În martie, 2019 mi-a venit rezultatul că eu am luat rezidentura. Luasem în mai multe locuri, inclusiv și în spuitalul unde eu făcusem secundariatul clinic. Dar eu nu i-am ales pe dânșii. Regula e că ei te aleg și tu trebuie să-i alegi pe dânșii. Și am hotărât totuși să mă duc înapoi în Carolina că acolo eu deja cunoșteam oamenii. Chiar dacă ei primul an nu m-au vrut al doilea an m-au vrut. Și am făcut acolo rezidentura 5 ani. Iar ne-am mutat, iar casă nouă, iar tot de la început, cu trei copii, nu cunoști pe nimeni, iar începi de la zero. Întri în spital. Limba credeai că o cunoști, dar nu o cunoști, multă terminologie, mult accent, multe cuvinte prescurtate cu care eu nu eram obișnuită. Până la urmă m-am obișnuit, am terminat 5 ani. Mult mai complicată e rezidentura, căci sunt locuri de stat și sunt foarte limitate. Și deja după ce termini rezidentura ofertele de contract de muncă sunt mai ușor de găsit.
N.N.: Lung și spinos drum care până la urmă te-a dus spre un final reușit. Acuma unde muncești?
A.R.: Acuma activez ca medic neuropediatru epileptolog. Mă profilez în chirurgical la un spital foarte mare din Sacramento, California. Ne-am mutat înapoi în California în locul de baștină, cum îl numim noi, unde ni s-au născut copiii. Îmi place munca în acest spital, sunt mulțumită. Se merită efortul.
N.N.: Ce te-a învățat America până acum că este important?
A.R.: Important este că în orice domeniu nu ai activa trebuie să muncești. Chiar dacă pleci din țara de origine cu niște merite, să nu te crezi buricul pământului. Tu dacă te duci în altă țară, trebuie să înțelegi cultura țării, să vezi cum gândesc oamenii. Nu poți să vii tu cu mentalitatea ta din Moldova și să spui of! ce greșit fac aceștea! Întotdeauna trebuie să-ți pui mai jos nivelul de așteptate. N-ai cum să fii înțeles dacă tu nu îi accepți așa cum sunt, cum gândesc ei.
N.N.:Moldova e o țară mică cu bune și cu rele. Cum o regăsești după 10 ani?
A.R.:Când am călcat din nou pe pământul natal, mi se părea un vis, parcă nu era real. O săptămână tot visam. Cred că la fiecare colț stăteam îndelung și mă uitam. Capitala s-a schimbat în bine, drumurile sunt bune de la nord la sud. Multe magazine mari s-au deschis peste tot. Spitalele s-au dezvoltat. Toate renovate, reconstruite, mai multe aparate, mai multă tehnologie. Oamneii cu care am discutat, colegii mei, toți au avansat, au acuma toți titlul de Doctor în Medicină. Adică oamenii nu au stat pe loc. Toți și-au construit o carieră. M-am întâlnit cu foarte mulți colegi.
N.N.: Chiar din primele zile de vacanță ai onorat invitația la o Conferință a Neurologilor.
A.R.: Afost a VIII-a ediție a Congresului Societății Neurologilor din Republica Moldova și prima ediție a Școlii Avansate de Neuroștiință cu Neurodiaspora. M-am revăzut cu toți colegii cu care mă știam de multi-mulți ani. Cu o emoție deosebită m-am reînâlnit cu domnul academician Stanislav Gropa, care a organizat foarte frumos evenimentul. Ne-a adunat pe toți din toate colțurile lumii. Nici n-am știut că așa mulți neurologi suntem răspândiți în toată lumea. Baza a fost bună, s-a făcut carte, deatâta mulți dintre colegi au atins performanțe notabile. Congresul a fost extraordinar, am prezentat toți discursuri, am prezentat și eu. Mi-a fost foarte interesant să-i ascult pe toți.
N.N.: Am văzut pe rețele că ai fost apreciată cu o Distincție de Onoare.
A.R.: Mi s-a oferit această frumoasă distincție pentru colaborarea pe care am făcut-o cu Moldova, cu Centrul Mamei și Copilului. Eu am avut proiecte unde am lucrat cu Moldova, cu Departamentul de Neuropediatrie de la Centrul Mamei și Copilului. Am făcut timp de un an lecții online. Făceam voluntariat, fără sponsorizare, unde noi cu echipa din SUA prezentam lecții, diferite cazuri clinice, ne conectam chiar și cu neurologia la adulți. A fost un schimb de experiență dintre America și Moldova. Apoi am extins lecțiile în Ucraina și România. În Ucraina am avut peste o mie de participanți. Am mai încheiat și Contract de Colaborare cu o Universitate de Stomatologie din Carolina de Nord și Universitatea noastră de Medicină. Domnul rector Emil Ceban a întreprins o vizită de studiu în America. A avut o întrevedere cu Secretarul de Stat al Carolinei de Nord, Elaine F. Marshall. Contractul acesta de colaborare la moment încă este activ. Acesta a fost motivul pentru care mi s-a oferit Distincția de Onoare
N.N.: O distincție în care de fapt e specificat că ți se acordă pentru contribuția excepțională la promovarea dialogului academic profesional. Moment deosebit pentru revenirea în vacanță după 10 ani! Doar că vacanța e tare mică, iar tu încerci să cuprinzi necuprinsul.
A.R.: În America vacanța e scurtă. Prima săptămână aici acasă am muncit, fiind ocupată la Congres, apoi am mai avut și alte chestiuni de rezolvat. Mi-au rămas doar două săptămânii de vacanță-vacanță. Fiecare zi e împărțită. Am reușit să merg pe locurile copilăriei la Racovăț, să trec pe la mormintele celor care au plecat în acești ani dintre noi. A fost un amestec de tristețe și bucurie. Am mers să-mi văd rudele de la Soroca, Cetatea renovată, apoi m-am întâlnit cu rudele de la Chișinău, Durlești, Stăuceni.
N.N.: Ai reușit să întreprinzi și o mică călătorie prin Europa. Cum a fost?
A.R.: Scurt, dar frumos.În drum spre Elveția, unde muncește verișorul meu Roman Lupașcu, m-am oprit la Viena. Am făcut un tur de orizont prin capitala Austriei. Nu am ratat ocazia de a vizita renumitul Palat Schonbrunn, alte locuri memorabile. Multe au fost de văzut și la Geneva, dar m-a impresionat foarte tare excursia pe care mi-a organizat-o verișorul în munții Alpi. O vacanță pe care am trăit-o intens, mi-am încărcat bateriile și mă întorc la muncă în America cu sufletul plin.
N.N.: Nu și cu dorința de a te întoarce acasă?
A.R.: După atâtea emoții trăite în aceste zile parcă dorul se face mai mare. Parcă aș veni înapoi. Dar deocamdată nu. Cine știe, într-un viitor, poate. Știți că este o vorbă: „niciodată să nu spui niciodată”. Niciodată n-am crezut că o să ajung să fac o muncă pe plac în America și iată am ajuns. Drumurile sunt deschise, opțiunile sunt valabile. Posibilități, șanse oferă deja și Moldova. Mai ales după cum s-a dezvoltat cu așa pași rapizi. M-am bucurat să văd lucrurile schimbate în bine în Moldova. Sectorul privat, mic și mijlociu am văzut că e pus foarte bine chiar și în medicină. Zece ani în urmă când eu am plecat nu era așa, nu erau așa mulți medici angajați și în sectorul privat și în cel de stat. Atunci era o raritate, acum e ceva firesc. E și o sursă de venit și o plăcere să lucrezi în condiții mai dezvoltate. Cum n-ai da spitalele private au mai multe opțiuni. Mulți s-au dezvoltat datorită proiectelor, granturilor internaționale. Când faci schimb de experiență cu alte țări, nu ai cum să nu te dezvolți. Noi în SUA nu avem așa multe proiecte internaționale, americanii sunt mai naționaliști, tot ce fac, fac în țară.
N.N.: Felicitări pentru tot ce ai reușit să faci până în prezent!Gând senin și spor în tot ce ai de făcut în continuare, dragă Anastasia! Îți mulțumesc frumos pentru interviu.
A.R.: Mulțumesc și eu. Este primul interviu pe care îl acord în mass-media acasă, în Moldova.
N.N.: Să fie într-un ceas bun și cu Doamne ajută pentru cele care vor mai fi!
