Întotdeauna mi-a plăcut să ascult poveștile oamenilor ajunși la o vârstă onorabilă, mai cu seamă ale celora care s-au născut și au crescut la sat, acolo unde s-a născut și veșnicia. La București aveam s-o întâlnesc pe tanti Maria Bordian de 84 de ani, născută în Scăieni, Dondușeni. Un suflet simplu de femeie de la țară, o meșteriță iscusită în preparea bucatelor gustoase, o mamă și o bunică care este mereu alături de copii și nepoți. Prin felul de a vorbi și a mă privi i-am văzut oglinda sufletului și atunci i-am propus să stăm la un Sfat pentru „Ziarul Nostru”. Am vorbit despre o viață de om, influențată de timpul și locul în care s-a născut.
„Dorul de sat îl port în suflet mereu.
Numai mă culc și mă visez la Scăieni”
Nina Neculce: Sunteți din Scăieni, Dondușeni și ne întâlnim la București în casa mereu primitoare a fiicei dumneavoastră Nina
Maria Bordian: și a ginerelui Mihai. N-am fost demultișor și acuma am venit să fiu la ziua de naștere a strănepoțicăi Ema. Sunt de 4 săptămâni la ei.
N.N.: Veniți în fiecare an?
M.B.: Nu chiar. Nu sunt eu tare după ducă. Da amu am zis să vin să-i mai văd, că nu știu cât mi-o mai da Dumnezeu zile.
N.N.: Și cum vi se pare Bucureștiul? Ați reușit să vedeți forfota otașului?
M.B.: Nina îmi arată orașul, mă duce prin magazine, dar eu nu pot în magazinele acestea mari. Aici e altă lume, altă grabă, în sat viața curge mai încet. Eu acum stau cu cealaltă fiică într-o margine a Chișinăului, Dumbrava îi zice. Acolo e așa ca în sat.
N.N.:E bine și frumos aici la copii. Numai cât de frumoasă și amenajată cu gust este casa lor!
M.B.: E bine, dar nu-i pentru mine. Eu sânt obișnuită să mă trezesc dimineața devreme, dar nu mă ridic din pat până nu văd că s-au trezit și ei. Nu vreau să-i stingheresc, să ies să fac zgomot. Sânt rușinoasă de felul meu. Nici la Livia la Dumbrava nu stau prea mult să le încurc. După ce stăm la masă împreună, mă retrag în căsuța mea la televizorul meu. Stau cu ei într-o ogradă, dar am căsuță mea aparte.
N.N.: Haideți să ne întoarcem la începuturi. Sunteți născută în Scăieni?
M.B.: Da, acolo m-am născut, acolo am crescut. M-am născut în 1940 pe 2 noiembrie. Erau ani grei, înainte de război. Am crescut alături de trei frați și o soră, eu fiind cea mai mică. Sora nu prea a avut noroc. A fost căsătorită în satul Frasin, a născut un copil. Bărbatul i-a murit. S-a întors în Scăieni, s-a recăsătorit. Dar într-o zi, pe când era cu bărbatul său cu vitele la păscut, a venit o ploaie mare, cu tunete și fulgere. Pe dânsul l-a detunat, iar inima ei de groază nu a rezistat și a murit și ea lângă el. Cu mare jale i-a petrecut întreg satul pe amândoi la cimitir. Îi rămăsese o fetiță de trei ani pe care a crescut-o o mămucă. Acum e mamă și ea, are două fete mari, frumoase.
N.N.: Cum vă amintiți copilăria?
M.B.: Chiar dacă erau anii războiului, foametea, m-am bucurat de copilărie. Eu eram cea mai mică și mai răsfățată. Frații mai mari munceau de rând cu părinții. Au murit toți. Născuți la doi ani unul după altul și au murit la patru ani unul după altul. Am rămas numai eu, cât mi-o mai da Dumnezeu zile. A fost vreme grea înainte, dar copilăria e copilărie în orice vremuri. Bun înțeles, nu ca acum, când copiii au de toate. Eu nu m-am bucurat de mângâierea buneilor. Nu i-am avut. Pentru că și mama și tata au rămas de mici orfani. Da, badaproste, au fost buni gospodari.
Mama mea a învățat tot lucrul de la străini, n-a avut cine o învăța. Dar pe noi ne-a învățat și ne-a pus la cale de bine. Am învățaț și a țese în stative, și a ține casa în curățenie și a pregăti bucate gustoase. La toți ne-a făcut câte o bucățică de nuntă așa cum se făcea atunci, după vreme. Dar să mă întorc la copilărie. În 1947, anul foametei, am mers în clasa I. Am învățat 7 clase. Îmi plăcea croitoria și am vrut să plec la Bălți să învăț, dar tata nu m-a lăsat. Îi era frică să nu apuc pe căi greșite. I-a zis mamei: „Da”ce, oi trimite unul și vor veni doi!” Am rămas în sat și am lucrat în colhoz de la 15 ani. Mama ieșise la pensie și eu am luat normă. Prășeam câte un hectar de păpușoi, un hectar de răsărită, de sfeclă, de toate.
N.N. Prea mult pentru un copil de 15 ani!
M.B. Dar știi mata, că așa ne căleam prin muncă. Pe urmă după ce m-am măritat am lucrat la livadă și apoi m-au dat la tutun, dar nu puteam eu la tutun și m-am dus înapoi la livadă. O târâiam și pe Nina cu mine. Era micuță și-mi venea greu. Am lucrat tare mult să le asigur viitorul fetelor. Eu tare voiam ca fetele să învețe, să nu muncească din greu la pământ. Și badaproste, m-au ascultat și au învățat.
N.N. Să ne amintim și de alt moment din viață – căsătoria. Cum v-ați cunoscut cu soțul?
M.B.: Cu soțul am trăit într-o mahala. El lucra zinovoi ( conducător de zvenou. Termen folosit pe timpul colhozurilor) în brigada în care lucram și eu. Când a venit vremea de căsătorie ne-am luat, am făcut nuntă. Era iarnă, anul 1959. A fost frumos. Venea lumea la nuntă să vadă mireasa. Pe atunci nunțile se făceau pe la casele mirelui și miresei. Se făcea cort, toate bucatele se pregăteau acasă.
N.N.:Dar cum v-a cerut în căsătorie?
M.B.: La vremea ceea nu se cerea în căsătorie ca acuma. Atunci se întâlneau părinții între ei pentru a discuta cum să facă nunta. La acea întâlnire i se cerea mâna miresei. A fost bine. Părinții s-au înțeles și noi ne-am înțeles. Părinții ne-au dat casa, că eu eram mezina. Dar la vreo doi ani după căsătorie am stricat casa veche și ne-am făcut casă, așa cum se făcea la acea vreme. Am convețuit cu soțul împreună 58 de ani. Acum în februarie s-au împlinit 7 ani de când a murit, Dumnezeu să-l ierte. Nu m-am mai gândit că o să ajungem să trăim împreună aproape 60 de ani. Nu a fost ușor, dar Dumnezeu a avut grijă de noi. În 1960 s-a născut Nina, iar peste 9 ani Dumnezeu ne-a dat-o și pe Livia. Fetele ne-au înmulțit bucuriile. Au fost cuminți, au învățat, ne-au ascultat. Badaproste, trăiesc bine amândouă, se bucură de copii și nepoți. Liviei acum 4 ani i-a murit bărbatul, Dumnezeu să-l ierte! Dar feciorii o ajută. Unul s-a căsîtorit toamna trecută, celălalt termină Universitatea. Muncesc amândoi. Acesta mai mic și învață, dar și lucrează ca să-și întrețină studiile și să pună un ban grămadă. Amu dacă știi bine computerul ista, poți să câștigi bani buni. Ce vremuri au mai venit, Doamne!
N.N.: Știți vorba ceea din bătrâni „Nu sunt vremuriele sub om, ci bietul om sub vremuri.” Toate sunt într-o permanentă schimbare. Dar spuneți-mi cum v-ați crescut fetele la vremea ceea?
M.B.: Așa le spuneam: „Învățați, învățați. Cartea întâi de toate. Eu pentru voi muncesc.” Și cum îți spuneam, m-au ascultat și au învățat. Nina a devenit învățătoare, iar Livia farmacistă. Nu zic, le mai trimiteam și la prășit, iar al meu bărbat mă oprea: „Lasă-le, măi femeie, să mai citească”. Nu le-am pus la lucru greu, dar de ajutat prin gospodărie m-au ajutat.
N.N.:Cum a fost relația cu soțul într-o viață atât de lungă trăită împreună?
M.B.: Of! Nici nu știu când au trecut anii! Ce să zic?I-au plăcut de toate: și lucrul, și cinstea (băutura), da ne-am împăcat, am scos la capăt viața de familie, badaproste! Fetele au ținut deopotrivă cum la unul, cum la altul.
N.N.:Care e secretul unei veți de 58 de ani trăiți împreună alături de același bărbat?
M.B.: Răbdarea. Atunci când se iscau certuri în casă, eu mai mult tăceam. Badaproste, am trăit frumos. Dar toate trec, așa cum a trecut și viața. A fost greu atunci când se mai întrecea cu paharul, dar e mult mai greu când rămâi singură.
N.N.: Nu știu ce ocupații pe plac ați avut, dar văd că ați adus sufletul satului la București prin aceste covoare din zona noastră. Le-ați țesut dumneavoastră?
M.B.: Nu, n-am țesut covoare. Eu am lucrat și nu prea am avut timp pentru covor. Covorul se lucrează mai greu. Le-am cumpărat de la piață de la Dondușeni. Am țesut de estealalte: țolișoare, păritare, cadriluri. Am valuri întregi. Nina zice că o să le ia la București.
N.N.: Și bine va face. Iată că ați mai venit aici și cu gustul nordului. Le alintați pe nepoate și pe strănepoți cu sarmale, cozonaci, alte bucate delicioase.
M.B.: Ema, strănepoțica mi-a dat comandă să-i fac de ziua ei sarmale, răcituri și cozonac. Când vin la București toți mă așteaptă să le fac plăcinte, să le coc pâine de casă, cozonaci.
N.N.: Ce poate fi mai dulce și mai aromitoare decât pâinea caldă scoasă din cuptor! Îți umple sufletul de o bucurie sfântă. Dar care a fost cea mai mare bucurie pe care ați trăit-o dumneavoastră în acești ani de viață?
M.B.: Bucuria de copii. M-am bucurat când s-au născut. M-am bucurat să le văd cum cresc. Au fost cuminți, au învățat. Mă gândesc câți bani mi-ar fi trebuit acum ca să le dau la studii, da atunci a fost ușor. Au întrat la învățătură cu cunoștințele lor, au învățat bine și au avut stipendie (bursă). Și îmi era bucurie. M-am bucurat să le văd domnișoare, apoi să le văd cu pereche. Le-am făcut nuntă mare la amândouă. Liviei i-am făcut nunta la Scăieni. Ginerele, Dumnezeu să-l odihnească, a fost fără părinți. A Ninei nuntă a fost la cuscri, la Țânțăreni. Acolo am dat bani pentru cheltuielile de nuntă. Acasă m-am gătit pentru oamenii mei cu care m-am dus. Am fost și sânt mereu alături de fetele mele. Le-am crescut câte un copil de mici și la una și la alta. Așa cu greu ca la sat. Știi cum e, țineam și vacă, și porc, și păsări și de mâncare trebuia să le pregătesc. Nu-i ca aicea la oraș. Da, badaproste, ne-a ajutat Dumnezeu și le-am făcut pe toate.
N.N.: Și de când soțul s-a trecut din viața asta pământească, ați plecat la Livia la Chișinău.
M.B.: M-am dus că ce era să fac.Cine avea să mă cate? E greu pentru un bătrân în sat când nu ai pe nimeni. Am vândut gospodăria aproape cu nimica și m-am dus la copii. Lângă copii ți se lecuiește sufletul.
N.N.: Păstrați legătura cu satul?
M.B.: Ei, cum o păstrezi? Din rude nu prea mi-au mai rămas, dar dorul de sat îl port în suflet mereu. Numai ațipesc și mă visez la Scăieni. Și mai mult mă văd cu oameni care au fost, care au murit. Mă porăiesc în vis cu cei cu care am lucrat într-o brigadă în colhoz. Anul trecut într-o zi mi-o venit așa un dor mare să mă duc la mormintele părinților. Și tot a zis nepotul că o să mă repadă, dar cu atâtea griji n-a mai reușit. Ne ducem în sat doar de Blajini. Satul e în sufletul meu. Praznicele de pomenire ale bărbatului le fac așa cum se face la Scăieni, cu tot felul de bucate de-ale noastre.
N.N.:Cu ce vă mai alinați sufletul la această vârstă onorabilă?
M.B. Cu mersul la biserică. De cum s-a redeschis Biserica la Scăieni am tot mers acolo la sfintele slujbe. Eram aproape de Biserică. Și aici în Dumbrava am Biserică nu departe. Am făcut sarmale pentru anumite rânduieli la Biserică nici nu știu de câte ori. Matușca (Preoteasa) de mai multe ori m-a rugat să fac sarmale de post cu care servește lumea după Sfânta Liturghie. Îi place cum le gătesc eu. Am făcut și la anumite sărbători. Eu le fac în oală de lut și le coc în cuptor- acesta-i secrtul.
N.N.:Arătați bine. Sunteți în putere. Care-i secretul longevității?
M.B.: Eu n-am trăit o zi pentru mine. N-am respectat un regim alimentar. Am mâncat ce am avut, n-am ales. Dar când aveam de făcut un lucru nici nu mâncam până nu-l isprăveam.
N.N.: Ce vă mai doriți de la viață, tanti Maria?
M.B.: Sănătate. Să mă ia Domnul așa în putere, din picioare, să nu fiu de necaz.
N.N.: Vă mulțumesc pentru bunăvoință! Multă sănătate vă doresc și eu! Toate gândurile bune să vi se împlinească!
M.B.: Mulțumesc frumos! Doamne ajută!
