Marele, Celebrul, Distinsul POET, DUMITRU MATCOVSCHI s-a născut pe 20 octombrie, 1939 în satul Vadul-Rașcov, județul Soroca și a decedat pe 26 iunie, 2013 la Chișinău la vârsta de 73 de ani. Pe 26 iunie, curent, poetul a revenit la Soroca în bronz.
Omul frumos, Dumitru Matcovschi a iubit Soroca și oamenii acestei zone din care se trăgea și Măria Sa. A fost de multe ori la Soroca, a avut frumoase întâlniri cu cititorii. În ainii mei de activitate aici, la margine de Țară, am avut prilejul să realizezi două interviuri radio cu poetul. În arhiva personală s-a păstrat înregistrarea din 1999. A fost un interviu de duminică. Mi-a rămas în memorie Poetul plin de poezie, dorința lui de a recita cât mai multe versuri. Se adunase prea multă poezie în sufletul dumnealui și simțea nevoia de o dărui cititorilor. După interviu mi-a mai citit câteva poezii din cartea „Crucea” și din cartea „Armonii”. Se bucura ca un copil că îl ascultam cu admirație și-i prindeam mesajul transmis prin poezie.
„Sorocenii să nu uite că sunt români basarabeni și că locuiesc lângă Cetatea întemeiată de Ștefan cel Mare”
Nina Neculce: Gândul meu cupruns de emoție se îndreaptă acum către poetul Dumitru Matcovschi, care iată a sosit la Soroca să ne mai lumineze cu poezia. Bine ați revenit, domnule poet, în acest colț de țară. Spuneți-mi v-a fost dor de Soroca?
Dumitru Matcovschi: Mi-a fost într-adevăr dor și nu numai de Soroca ca așezare, sau de cetate, dar mi-a fost dor de oamenii acestui meleag, în primul rând. S-a întâmplat așa că am fost mulți ani bolnav și am stat departe de oameni, dar am fost mereu cu gândul la scrisul meu, la prieteni, la cititorii mei, inclusiv la cei din Soroca.
N.N.:De când nu ați mai dat prin acest colt de țară?
D.M.: De multișor. Am fost pare-mi-se prin 1993, dar astăzi am revenit pentru că m-au adus nevoile.
N.N.: Care nevoi, domnule scriitor?
D.M.: De a mă reîntâlni cu cititorii. Să știți că în acești ani de când nu am mai fost pe aici am lucrat, Am scris multă poezie.
N.N.: Să înțeleg că poezia nu v-a lăsat în pace nici în clipele de grea suferință?
D.M.: Să vă spun sincer, poezia pentru mine este absolut tot. Am scris de cum mi-am revenit după acel mișelesc accident de acum 10 ani și scriu în coninuare foarte mult, astăzi mai ales. Nu există zi fără un rând, vorba lui Dumitru Matcovschi „Ni dnea bez strocchi”, spunea el. Pe mine dacă mă ține ceva în astă viață, mă ține poezia. Când mi-e trist și nu mi-e bine, scriu poezie, când sunt supărat, scriu poezie și când mă simt bine, dasemenea scriu poezie.
N.N.: Atunci o să vă rog să ne citiți ceva de ultimă oră. Ce ne propuneți?
D.M.: O să vă citesc poemul, ce mă definește la ora actuală. Se numește „Poetul” și a fost inclus în cartea „Crucea”. Este o carte nouă scrisă în anii aceștea grei pentru mine, o carte departe de politică, carte la care țin foarte mult. Am întitulat-o „Crucea”, pentru că știți, în limba noastră este șa o vorbă „A-ți purta crucea”. Și acum poezia: „A pagubă să fluier îmi rămâne/ De gura lumii nu mai pot scăpa/ Sunt cine sunt, dar nu sunt porc de câine/ Nici pușlama nu sunt și nici lichea/ A pagubă să fluier îmi rămâne/ Cum aș fugi de lume și de mine? De astă viață –fortăreață, am necaz! /Credeam în unul Dumnezeu/ Și mi-e rușine că nu mai cred,/ Nu cred în nimeni./ Nu cred! Nu cred! Nu pot să cred!/Dar cine poate?!/ Escrocii poartă cruciuliță azi la gât/ În gură pară mălăiață lor le cade,/ Belciug de aur porcii au la rât…/ A fost demult, a fost o cupă plină/ Aș fi putut și eu luceferi să culeg/ N-am vrut./ Broasca am vrut să o cunun cu crinul/ Un rătăcit poet zev-zec să trec…/ Mi-e dor, mi-e dor de- acasă dorul/ De-o frunză-n vânt, de-un măr domnesc, de un comând/ Bătrâna toamnă, aoleu! mă ia cu zorul/ Și am intrat până la inimă-n cuvânt! Mi-e dor, mi-e dor de- acasă dorul/ Sărmana mama, puțintică, mai trăiește/ Cățeaua noastră a murit când viscolea./ De ce nu vii? Mama plângând mă probozește/ Eu am să mor și n-are cine mă-ngropa/ Sărmana mama puțintică mai trăiește,/ De-ar fi măcar fiul cățelei lângă ea.”
N.N.:Frumos și trist, cum numai un adevărat poet poate să spună. Este ceva ce vine parcă din Esenin, dar sesizezi și acel ceva foarte aproape de durerile poetului din dvs.
D.M.: Păi, v-am spus că e o poezie, ce mă definește. Or poezia e oglinda sufletului, exprimă o stare. Am durerile mele, am problemele mele, am poziția mea, nu cred în patrihoți. Scriu cu un colțișor de inmioară, rămân același mărginaș de la Vad. Nistrul a fost și este râul casei mele părintești. Poezia mea este poezia Dorului, poezia Casei Părințești, este poezia Luptei pentru Neam și Țară, este poezia Renașterii Naționale.
N.N.: Poezia vă fericește, vă definește, vă ajută să trăiți clipa, dar și vă fură liniștea. Ce vă neliniștește cel mai mult la această oră?
D.M.: Din păcate, vorba lui Grigore Vieru de acum aproape două decnii, „ Lucruri stranii de tot se întâmplă pe glob”, dar mai ales în Moldova de dincoace de Prut. Iarăși și iarăși ne-au vândut vânzătorii și ne-au vândut la cea mai neagră bișniță – bișnița cosmopolitismului. Toate lichelele vor să urce pe scară sus. Să nu uităm că au urcat în 1989 cu vorbele lui Eminescu „Suntem români și punctum”, dar văzându-se sus, din păcate, au început să cânte alt cântec, nu mai spun „De la Nistru pân-la Tisa”, dar spun de la „Nistru – la Taimâr”. Nu mai spun limba noastră cea română, dar spun limba moldovenească. Ăștea care vor să ajungă în Parlament sunt vânzători și dacă nu ne vom uni, vor scoate Țara la mezat. Soroca irăși e cu fața spre crivăț. Ștefan cel Mare a zidit cetatea pentru a apăra Mărgioara. Sorocenii nu trebuie să uite lucrul acesta. Soroca întotdeauna a fost o torță și o forță și așa trebuie să rămână în continuare. Dacă îmi permiteți o să vă mai citesc o poezie dintr-o altă carte, se numește poezia „Acest pământ”. Acest pământ al nostru/ De-atâtea ori vândut/ O mie de vânzători/ Prin secole a știut/ O mie, da, o mie de vânzători de neam/ Moțoc și Eremie, Ivan al lui Ivan/ Al patrulea, sireacul/ E Simion cel mic,/ Cu capul ca dovleacul/ Cu sufletul pitic/ Al cincilea firește, / E un academician/ Care vorbea rusește/ Cu taică-său –țăran/ Al șaselea neghiobul/ E un câine între câini/ Ce ne învăța- prosopul e ștergător de mâini./ Al șaptelea venise/ Din marea capitală/ Și veșnic paremi-se/ Murea de plictiseală./ Acest pământ al nostru/ Ce este rupt de dor/ Rămâne o icoană/ A moldovenilor./ Îi sărutăm țărâna/ Și piatra cea de prag, / Îl netezimm cu mâna/ Ca pe un suflet drag/ Pe-acest pământ al nostru/ Atât de roditor/ Nu vom muri de foame în vecii vecilor./ Aici suntem o Țară/ Un neam și un destin,/ Aici nu e amară nici frunza de pelin/ Această verde glie/ Ce-n altă parte nu-i/
Miroase a dulce Române/ În ciuda veneticului/ Negru la suflet și la gând/ Cum e bufonul și piticul/ De ieri, de astăzi, de oricând/ Acest pământ miroase a dulce Românie,/ Miroase a Nistru și a Prut/ Așa cum mirosea odată/ Demult, demult, de la început.
N.N.: Gânduri profunde și adevărate, spuse la timp. Dar spuneți-ne ce se mai întâmplă în lumea scriitorilor?
D.M.: S-au încurat toate. Se tirajează minciuna. Convine poezia modernă, dramaturgia modernă, proza modernă – totul e modern și nimic nu e bun. Nu există caractere. Nu există personalități. La US a luat ființă Frontul Popular, de la US au pornit coloanele în Piața Marii Adunări Naționale în 1989. Acum nu mai e US care a fost, pentru că atunci nu trăia niciunul dintre noi dublu, nu râvnea niciunul dintre noi cununi de lauri, nu se credea nimenea deschizător de drumuri. Azi toți se cred și pe nimeni nu-l cunoaște omul de alături, cititorul. Au uitat drumul spre sat, spre școlile de la țară. Ți-e mai mare jalea când vezi ce a rămas din vechiul colectiv. Au venit scriitori aduși de apă, care nu se cunosc unul pe altul. S-a devalorizat noțiunea de scriitor. Ne lipsesc scriitorii cinsiți și puternici, avem nevoie de mari caractere, nu numai printre scriitori, dar și printre politicieni. Ne lipsesc, mult ne lipsesc caracterile. Doar câțiva luptători adevărați ne-au mai rămas.
N.N.: Îmi place să vă ascult, domnule poet, dar într-un interviu la Actualiți Radio nu putem cuprinde necuprinsul. Despre proiectele de viitor nici nu vă mai întreb. Îmi dau seama că sunt multe și îndrăznețe. Îngăduiți-mi să vă doresc multă-multă sănătate ca să puteți așeza încă multe cuvinte în vers și v-aș mai dori ca plăcuta nevoie de a vă întâlni cu cititorul să vă mai aducă la Soroca.
D.M.: O să mă aducă, dar vreau să vă mai citesc ceva: „Spasmotică bate inima mea/ S-a copt ca un bob de nădejde/ Un picur-un singur picur de rouă/ Un singur cuvânt și un vânt/ Și o singură frunză pe ram/ Eu știu, eu mai știu să mă bucur/ De-un mugur, de-un strugur, de-un flutur/ De ploaia ce plouă, de luna cea nouă/ De staua polară, ce seară de seară pe-o rază coboară/ Și cade în geam/ Mi-e dor, tare dor, iar mii-i dor/De mama și tata mi-i dor,/ Mi-e dor de o candelă, de o lumânare, de un cântec șoptit./ Când toate vor trece, o, Doamne!/ Va trece cu toate și cântecul oare?”
N.N.: Vă mulțumim că ați fost alături de noi aici, la Soroca, și în același timp alături de ascultătorii din întreaga republică!
D.M.: Vă mulțumesc mult pentru urările de bine și eu, vă doresc și vouă și ascultătorilor mei să fie cei care au fost întotdeauna! Sorocenii să nu uite totuși că sunt români basarabeni și că locuiesc lângă Cetatea întemeiată cândva de Ștefan cel Mare, un MARE CARACTER. Soroca este una dintre cele trei vechi cetăți ale Moldovei. Din păcate, Cetatea ALBĂ nu mai este a Noastră, Orheiul Vechi de pe vremea lui Ștefan nu mai este. Armata de ocupație a ocupat și Tighina nu numai Transnistria A rămas Cetatea Soroca. Deaceea se cuvine să o păstrăm, să fim până la sfârșit aprozi.
Nina Neculce
