Am cunoscut-o în 2016. Plecasem în prima mea deplasare la Țaul, Dondușeni. La poarta primăriei mi-a ieșit în întâminare ca să-mi spună că ne citește ziarul. S-a dat cu părerea despre ce este bine și mai puțin bine în „ZN”. Peste 7 ani ne-am revăzut din nou, deja în casa Dumneaei, unde am realizat acest „Sfat”. Este vorba de o cetățeancă foarte activă a satului Țaul, care pe 1 iunie va împlini 80 de ani și care se numește Liuba Matveiciuc.
„Am dus o viață de poveste cu soțul timp de 46 de ani”
Nina Neculce: Realizez acest SFAT în casa celei mai fidele cititoare „ZN” din satul Țaul, raionul Dondușeni, doamna Liuba Matveiciuc.
Liuba Matveiciuc: Da, îmi place „Ziarul Nostru”. Îl citesc pagină cu pagină. Dar întâi de toate citesc paginile 12 și 13 cu rubricile „Lume, soro lume”, „ La sfat cu oameni frumoși”, „Cultura vorbește, cultura trăiește”. Sunt texte scrise cu sufletul, care îmi lungesc viața.
N. N.: Ia-uzi! Mulțumim frumos pentru apreciere! Dar de când ne citiți?
L.M.: Suntmulți ani. Nu pot să spun exact. Cred că de prin 2014-2015. Nici o lună nu am rămas fără „Ziarul Nostru”. Se mai întâmplă uneori, nu știu de ce, nu-l aduc la timp, mai ales de când Poșta Moldovei a făcut schimbările astea nepotrivite.
N.N.: Da, suntem la curent. Și în alte localități e la fel. Sperăm ca lucrurile să revină cât mai curând la normal. Acum să aflăm cine este și de unde vine doamna Liuba Matveiciuc.
L.M. : Sunt născutăaici, în satul Țaul. Am fost una la părinți mei care s-au numit Profira și Nicolae Ciobanu. Tata de aici se trăgea. Venea dintr-o familie numeroasă. A avut 3 frați și două surori. Pe mama a adus-o din satul Plop. S-au cunoscut lucrând pământul. Pământurile buneilor de pe tată se aflau în vecinătate cu pământurile buneilor de la Plop. Îi despărțeau un drum. Mama avea o soră cu care mergea la câmp. Tata lucra singurel acel pământ și tot se uita la cele două fete drăguțe și hărnicuțe. Într-o zi mama îi zice surorii: „Vera, tu știi că am uitat să iau ulciorul cu apă și uite că mi s-a făcut sete.” Iar tata care le-a auzit tânguirea, a zis: „Da eu am luat apă rece în ulcior de la fântâna din vale. Pot să-ți dau să-ți potolești setea.” Mama a trecut drumul și a băut apă din ulcior. A schimbat câteva vorbe cu tata și așa a început povestea lor de dragoste. Tata s-a dus acasă și i-a spus bunicii că a făcut cunoștință cu o fată frumoasă din Țaul, care i-a căzut cu tronc la inimă. Iar bunica îi zice: „Dar ce în sat nu sânt fete?” Iar tata i-a răspuns: „Dacă ai vdea-o cât e de frumoasă, nu mi-ai mai zice s-o las.” Și bunica atunci s-a dus în Casa Mare a luat un covor frumos și i-a spus așa: „Cum ajungem duminică cu sănătate, așterni acest covor în căruță și te duci la Țaul și o aduci cu căruța s-o văd și eu.” A doua zi s-au întâlnit din nou la câmp și tata i-a spus mamei ce planuri are. Iar mama i-a răspuns că n-o să poată, pentru că duminica ea cântă la biserică. Tata insistent, i-a zis că va veni și el la slujbă, iar după vor merge la Plop. Așa au și făcut. Erau tineri, frumoși, amândoi născuți în acelaș an și aveau doar 19 ani. Cu voia părinților s-au căsătorit și au fost cei mai buni gospodari din sat. Primul copil, o fetiță s-a îmbolnăvit și a murit la Târnova la spital. Au trecut ani buni și alți copii nu le dădea Dumnezeu. Tocmai la 39 de ani am venit eu pe lume în ziua de 1 iunie, 1944. Tata fusese luat la concentrare în armata română. Erau vremui grele și mama nu prea s-a bucurat de venirea mea pe lume. Nu știa dacă tata se va mai întoarce. Dar până la urmă tata s-a întors a venit și cu cadou. Războiul se treminase…
N.N.: În ce an ați mers în clasa I-a?
L.M.: În 1952. Mi-a plăcut cartea. Eram stăruitoare. Și primul meu învățător mă lăuda mereu în fața părinților. În toți anii de școală m-am străduit să-mi bucur părinții cu rezultate frumoase la învățătură. După absolvirea a opt clase am mers în clasa a IX la școală la Târnova împreună cu prietena mea Lidia Ceban. În sat rămăsesem puțini elevi și s-a făcut doar clasă serală de a IX-a.
N.N.: O amintire din anii de școală care v-a rămas înscrisă în memorie pentru toată viața.
L.M.: Fostul nostru dirijinte din Țaul, domnul Ducaci, era din Târnova și de acum nici nu s-a mai întors în școala noastră din sat când noi am mers în clasa a IX-a. Muncea deja la școala din Târnova. Și pentru că ne cunoștea bine pe mine și pe Lidia ne-a rugat ca la fiecare sfârșit de săptămână să trecem pe la poșta din Țaul și să-i luăm revista „Fizica și matematica în școală” pe care o abonase pentru un an întreg. Am acceptat cu bucurie și asta făceam. Șef de poștă era un evreu. Când lua Lidia revista, când eu. Într-o sâmbătă am luat-o eu, am pus-o în geantă și ajunsă acasă am început s-o răsfoiesc. Pe la mijloc, să vezi și să nu crezi, un teanc de bancnote! Mama când a văzut, m-a întrebat speriată: „Da ce-i cu banii aceștea? De unde i-ai luat?” Eu i-am povestit, iar ea l-a rugat pe tata să se îmbrace repede și să se ducă la poștă. Tocmai în casă a intrat un vecin: „ Unde ești gata să pleci cumătre Colea pe glodul ista?” Tata îi spune, arătându-i teancul de bani din revistă. Iar vecinul îi zice: „ Ia” nu te mai du. Să înnoți prin glod tocamai în celălalt capăt de sat. Cred că acesta a fost norocul fetei. Strânge banii și ți-i mai cumpăra niște oi, vre-un porc”. Mama se uită mirată la vecin: „ Doamne ferește! Nu-mi trebuie blestemul nimănui. Ce vrei, să înfunde Colea pușcăria?!” Și așa stând și vorbind, în timp ce tata își încălța cizmele, l-am văzut pe fereastră pe șeful poștei. Era ultima lună de toamnă, glod, vânt, iar nenea Sioma, că așa îl chema, transpirat și cu capul gol, de abia își mai târa picioarele încărcate de glod. Tata i-a ieșit în întâmpinare, l-a poftit în casă, l-a așezat la masă. Căci mama la fiecare sfârșit de săptămână cocea pâine, plăcinte, alivenci, balabuște cu usturoi și turte cu mac. El a mâncat, a băut și un pahar de vin și nu știa cum să ne mulțumească, cu lacrimi în ochi a zis: „Eu dator n-o să rămân.” Dar noi nu am mai așteptat răsplată.
Anii de școală la Târnova au fost frumoși, interesanți. Nu am stat la cămin. Cu Lidia, prietena mea, am stat într-o bancă 11 ani. La Târnova am trăit o perioadă împreună la o învățătoare în gazdă, Antonina Antonovna. Era tânără, frumoasă, deșteaptă. Rămăsese văduvă cu o fetiță micuță. S-a dus cu bărbatul la baie. Nu ardea lumina și el a vrut să repare defecțiunea și l-a electrocutat. Peste un timp a venit la ea un bărbat de la sud cu care se cunoșteau de la facultate și ea s-a recăsătorit și a plecat cu el. Noi ne-am căutat altă gazdă.
N. N.: Prima dragoste care nu se uită s-a înfiripat la Țaul sau la Târnova?
L. M.:Prima dragoste a fost și ultima. Fedea Matveiciuc, viitorul meu soț, lucra director la Casa de Cultură din Târnova pe când eu eram elevă. La Chișinău pe atunci exista doar orchestra lui Serghei Lunchevici și doi artiști –Tamara Ciobanu și Gheorghe Eșanu. Într-o zi eu am venit de la școală, iar gazda îmi zice: „Liubuța, fă-ți lecțiile mai repede că diseară ne ducem la concert. Vin artiști de la Chșinău.” Nu mi-au spus cine mi-o cumpărat biletul. Biletul mi-l cumpărase Fedea, care fusese invitat să cânte în orchestra lui Serghei Lunchevici. Era un instrumentist foarte bun. Mânuia cu ușurință și clarinetul, și saxofonul. M-am dus cu nenea Andrușca și tanti Tanea, gazdele mele. Acolo aveam să-l văd pe „prințul” meu cântând. Altă dată treceam prin fața Casei de Cultură, unde stăteau mai mulți flăcăi în cerc și discutau ceva. Când m-am apropiat, Fedea mi-a ieșit în întâmpinare și m-a întrebat: „De ce ești murdară pe față?”. M-am rușinat, am scos batista și m-am șters. Dar el a zis că murdăria nu s-a luat. Cu capul plecat am mers mai departe spre școală. Am întrat în clasă și am rugat-o pe prietena mea să se uite la fața mea și să-mi spună cu ce m-am murdărit. Iar ea îmi zice: „Cine ți-a spus că ești murdară?” „Matveiciuc de la Palatul de Cultură”. Ea a izbucnit în râs: „Ai uitat că azi e 1 aprilie!”.. . Așa se apropia el de mine. Și a trecut aprilie, iar la 29 mai era ziua lui de naștere la care i-a invitat pe stăpânii mei, rugându-i să mă ia neapărat și pe mine. Eu deja înțelegeam încotro bate vântul. Le spun cinsititelor gazde că nu voi merge, pentru că știu că de el sunt îndrăgostite două domnișoare, iar pe mine nu mă interesează distracțiile. Până la urmă m-au convins și m-am dus. Era acolo și sora lui și mama lui. M-au așezat în fața lor. Nu-și luau ochii de la mine. Le-am plăcut tare. Când să aducă dulciurile, eu încetișor m-am ridicat și am ieșit. Le-am spus gazdelor că mă duc acasă să-mi pregătescc tema la chimie. Au încuviințat, dar au uitat să-mi dea și cheia de la poartă. Am ieșit din casă, Fedea a mers să mă conducă. Când am ajuns la poartă, poarta încuiată. El m-a luat în brațe și m-a trecut peste gard, apoi a sărit și el gardul și atunci mi-a furat primul sărut și mi-a spus că-i sunt dragă…
N.N.: În ce clasă erați?
L.M.: În clasa a XI-a. Ultimul an de școală. Au urmat examenele de absolvitre. După balul de absolvire Fedea m-a cerut în căsătorie. Eu aveam 19 ani, el 22. M-a asigurat că măritișul nu va fi o piedică în dorința mea de a ajunge la facultate. Și am mers la Universitate la Chișinău la facultatea de Limbi Străine. Omul de știință, verișorul meu, Simion Stratu, mi-a încuviințat alegerea. Am susținut cu succes examenele, dar la rugămintea mamei m-am transferat mai aproape, la Institutul Pedagogic din Bălți. Am învățat doar o jumătate de an staționar la Bălți și, la solicitarea directorului de școală din Târnova am revenit la școală, unde am fost angajată instructoare superioară de pioneri, continuându-mi studiile prin corespondență, cum se spunea atunci, sau cu frecvență redusă, cum spunem acum.
N.N.: Deci, activitatea în câmpul muncii ați început-o în școala de la Târnova. Cum s-a derulat traseul mai departe?
L.M.: Am lucrat la Târnova un an. Apoi l-am urmat pe soț la Sângerei, unde fusese transferat. Acolo am muncit la grădiniță și la școala serală, continuându-mi studiile. La insistența părinților, după doi ani, am revenit mai aproape de ei, la Dondușeni. Aici mi s-a oferit prilejul să muncesc la ziarul raional „Tribuna”, unde redactor era domnul Valentin Corețchi. Am fost angajată corectoare la varianta în limba română a ziarului. Au fost doi ani plini de lucruri frumoase într-un colectiv de creație prietenos.
N.N.: Ce amintiri vă vin în minte acum din acea perioadă?
L.M.: Nu pot uita cum odată din neatenția colegului meu Vasile Burlacu, responsabil de corectura ziarului în varianta rusă, s-a scăpat litera „r” din cuvântul LENINGRAD. Cuvântul fiind la marginea coloniței din prima pagină s-a împărțit în silabe astfel: LENIN –gad. Vă dați seama ce a pățit redactorul, dar și noi pentru această scăpare de literă?! Și încă un moment din acea perioadă pe care nu-l pot uita. Colegul Vasile Burlacu rămăsese fără pcioare în urma unui accident ce s-a produs la paralele în sala de sport. Mă roagă într-o zi să mă repăd până la magazin să-i cumpăr pâine. M-am dus. I-am cumpărat lui și mi-am cumpărat și mie. Atunci în premieră au fost propuse spre vânzare franzele. Mă duc cu franzela acasă. Soțul o ia de pe masă, savurează mirosul de pâine proaspătă și, rupând pâinea în două a rămas mirat: „Liuba, vino să vezi o minune!” M-am apropiat. Un inel cu petre scumpe de toată frumusețea strălucea în miezul pâinii. Am unit jumătățile la loc și am alergat la redacție. Îi arăt redactorului pâinea cu inelul. Ziarul încă nu era dat la tipar. Și am plasat pe ultima pagină un anunț cu următorul conținut: „Cine a pierdut un obiect de mare preț să se adreseze la redacție”. A doua zi de dimineață ne-a pășit pragul o femeie. M-a rugat s-o conduc în cabinetul redactorului. Femeia ne-a spus că a citit anunțul și că fiica ei a pierdut nu știe cum și unde un inel foarte scump. Atunci redactorul o întreabă: „ Dar unde lucrează fiica dvs.?” „La brutărie”-a fost răspunsul. Și redactorul a desfacut frnazela: „N-o fi cumva acesta?” Femeia s-a luminat la față, rămăsese fără cuvinte. Era inelul fiicei. Nu știa cum să ne mulțumească. Și ne-a tot servit cu bunătăți din gospodărie atât cât am lucrat la redacție…
N.N.: Și în Țaul când ați revenit?
L.M.: După doi ani de muncă la redacție. Ni s-a oferit apartament la bloc, dar n-am stat decât doi ani acolo. Ne-am construit această casă și am trecut cu traiul aici. În această căsuță am dus o viață de poveste cu soțul timp de 46 de ani. Soțul s-a angajat profesor de muzică la Colegiu, iar eu la grădiniță. Am muncit 30 de ani în instituția preșcolară. După munca la grădiniță am mai muncit opt ani educatoare la căminul de fete de la Colegiul Tehnic Agricol. Au fost ani frumoși, care dădeau sens vieții noastre. Înconjurați de prieteni de familie ne-am bucurat de sărbători, de multe evenimente frumoase. De 15 ani soțul nu mai este în viață, sunt singură. Trăiesc cu amintirile.
N.N.: Ce amintiri vi se învârt mai des în memorie?
L.M.: Cele legatede călătoriile de care m-am bucurat. Multe călătorii am avut posibilitatea să facem împreună și în acei ani sovietici. Am călătorit prima dată peste hotare atunici în Bulgaria, apoi în România și Ungaria, iar după 1989 am avut prilejul să mergem în Germania și Cehoslovacia. Ne-a fost interesant la amândoi să descoperim mereu locuri și oameni noi. Din orice călătorie ne întorceam acasă mai bogați sufletește. Călătoriile au avut doar efecte pozitive asupra noastră. Am iubit ce mi-a fost drag, iubită am fost și eu. Îmi lipsește mult dragul meu soț…
N.N.: În aspect de familie ați fost împlinită, fericită. Dar în activitatea de muncă unde v-ați simțit cel mai bine: la școală, redacție sau grădiniță?
L.M.: La grădiniță. În lumea copiilor n-ai cum să te plictisești. Dumnezeu nu ne-a dat copii, dar nu le-am simțit lipsa, i-am avut aproape de suflet pe toți copiii satului.
N.N.: Cui ați dori să exprimați recunoștință pentru anii ce i-ați trăit până în prezent?
L.M.: Bineînțeles îi mulțumesc Domnului pentru toate! Îi mulțumesc că am fost binecuvântată cu un soț bun, cu munca, care m-a încărcat mereu cu energie, cu prieteni adevărați și cu mulți oameni buni în preajmă. Cele mai curate gânduri trimit acolo în veșnicii la bunii mei părinți care m-au crescut și m-au învățat numai de bine. Sunt cu sufletul împăcat.
Mulțumesc și „Ziarului Nostru” pentru posibilitatea de a sta la Sfat cu dvs. Am multe de povestit. Nu mi-ar ajunge un ziar întreg să vi le spun pe toate. Permiteți-mi să doresc „Ziarului Nostru” viață lungă, iar colectivului și cititorilor, ceea ce îmi doresc și mie: Pace și Sănătate!
N.N.: Cu tot dragul vă mulțumim, doamnă Liuba! Pace și Sănătate să fie! Doamne ajută!
