Așa cum și-a dorit, Ion Druță a fost înmormântat la Soroca în poienița din preajma monumentului plăsmuit la inițiativa lui- „Lumânarea Recunoștinței”. Câteva sute de oameni au venit, luni, 2 octombrie, să-i aducă un ultim omagiu acolo sus, la Lumânare. Printre cei care au rostit mesaje de adio au fost: exprefectul de Soroca Ana Bejan, președintele raionului Veaceslav Rusnac, primara orașului Lilia Pilipețchi, primarul satului Horodiște Boris Burcatîi, șeful Secției Cultură Grigore Bucătaru. Slujba de înmormântare a fost oficiată de un sobor de preoți în frunte cu episcopul de Soroca, Ioan Moșneguțu.
Urcând scările spre Lumânare, m-am oprit lângă groapa în care urma să fie așezat trupul neînsuflețit al răposatului și mă gândeam la „Miorița”, la ciobănașul care, vorba lui Druță, „repetă strădaniiile Mântuitorului”… Stăteam și ascultam slujba de înmormântre în paraclisul LUMÂNĂRII și îmi ziceam: Ion Druță a trăit așa cum i-a fost dat. Și inima, și mintea au avut la el înveliș de har. Câtă frumusețe în toate operele sale: „Frunze de dor”, „Clopotnița”, „Povara Bunătății Noastre”, „Balada celor cinci motănași”, „Casa Mare”…! A știut să trăiască sfințenia lucrurilor. N-a rămas dator ca scriitor, a dat tot ce i-a hărăzit Dumnezeu în cărțile sale minunate, în piesele de teatru. Plinătatea operei ne cuprinde cu dragoste și înțelepciune pe toți.
Petrecerea pe ultimul drum a fost, cred, așa cum și-a dorit-o, luminoasă, simplă, modestă. Iar ziua – o minune cerească la început de octombrie-senină, caldă, cu frunzele de dor abia colorându-se. S-au transmis în direct funerariile, s-au realizat reportaje. Eu am ales să vă ofer gândurile oamenilor cu care am stat de vorbă în acele momente.
Valeriu Buzilă, țăran din satul Horodiște, Dondușeni: „Suntem mândri că marele scriitor Ion Druță s-a născut în satul nostru. Mulți din eroii cărților dumisale sunt de la noi din sat. Trofimaș, de exemplu, a fost vecin cu mine. E trist că s-a demolat casa în care s-a născut. Era bine de făcut un muzeu acolo. La o ședință a Consiliului local am înaintat propunerea să organizăm un muzeu în sat. Cred că acum după moartea lui va trebui s-o facem neapărat. Astfel îi vom păstra amintirea.”
Margareta Pântea, actriță la Teatrul Național „Mihai Eminescu”, care o joacă pe Vasiluța, pe Rusanda: „Ceea ce am avut a spune, am spus aseară la spectacol și azi în scenă la Chișinău. Am jucat spectacolul „Casa Mare” și voi juca și mâine în spectacol, că urmează să mai jucăm spectacolul maestrului Druță. Sunt o fericită că l-am cunoscut în ultimii ani ai vieții dumnealui, că am avut posibilitatea să comunic cu dumnealui atât la telefon, cât și în viața de toate zilele. Îl așteptam de fiecare dată de Pocroave ca să vină la Chișinău, dar iată de data asta a venit aproape de Pocroave, numai că în alt fel. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Știu că Dumnezeu mă iubește că mi l-a dat în calea mea.”
Ana Petru Druță (Thoreac), Chișinău, fostă profesoară de chimie la USM: „Eu sunt verișoara dreaptă a lui. Numai eu am rămas dintre verișori. Tata lui a avut încă doi frați și trei surori și toți au murit, și toți copiii lor au murit. Rămăsesem numai eu și el. El e de la nășelu Pantelei, iar eu de la Petru din Tătărăuca Nouă, pe malul Nistrului. Sunt foarte multe amintiri. De la casa buneilor mergeam până în vale la Nistru. El venea și luam bostani și tăiam ochi, nas și gura și puneam lumânări multe și le dădeam de-a dura la vale până la Nistru, luminând. Eram nespus de bucuroși. Eu am terminat Școala de Medicină din Soroca, apoi facultatea de Chimie. Când învățam el venea la mine la Soroca cu Cozmescu, cu Petru Zadnipru. Stăteam în gazdă la o doamnă. Într-o primăvară el a venit la mine la gazdă și m-a luat la sora mamei lui la Rublenița. A doua zi ne-am dus la Ghica Vodă la părinții lui. Am cântat, am dansat. Tocmai aveam examenele de stat. Și eu am învățat foarte bine în toți anii de studii, dar atunci n-am reușit să mă pregătesc de examen și am luat nota „3” la chirurgie. Iată ce mi-a făcut întâlnirea cu verișorul meu.”
Avocatul și omul politic Anatol Plugaru, născut la Băhrinești, Florești: „Am fost foarte aproape spiritual de marele Druță, dar nu și fizic. Ne-am cunoscut, ne-am văzut, am comunicat de câteva ori. Voiam într-o vreme să-i transmit spre critică opera literară a lui fratele meu, Alexei, care a fost un scriitor de limbă rusă, un cineast. Are filmele lui, are trilogie, are mai multe lucrări, dar așa și n-am mai reușit. Ce mă impresionează la moment – ultima lui dorință să fie dat pământului anume aici. Alegerea e foarte relevană, foarte serioasă. Locul este bine ales. Poate că trebuia mai sus, poate mai într-o parte, dar astea-s chestiuni tehnice. Impresionant rămâne faptul că el a vrut să fie adus anume aici. Soarta l-a dus, unde l-a dus. Normal, dacă el se împăca cu mai marii vremii de atunci, rămânea aici (e vorba de Bodiul).
Față de el am un anumit respect, căci a făcut foarte multe. Dar poate că așa a și trebuit, altfel n-am fi fost noi atât de popularizați în lume, dacă nu era aruncat de acasă, vă rog să-mi iertați această expresie nu tocmai reușită. I-au montat piesele 15 state din fosta URSS, piesele lui au ajuns în străinătate. Unde mai avem noi unul ca acesta?! Așa cum a fost Maria Bieșu, așa cum a fost Emil Loteanu, așa cum este în viață maestrul Doga, Dumnezeu să-i dee încă ani mulți cu sănătate. Dumnezeu ni l-a dat nouă pentru a reînvia, pentru a renaște conștiința națională. O să-l păstrez în amintire cât mi-a da Dumnezeu zile”
Nepoata Silvica din Horodiște (a lui Gheorghe): „Întâi de toate scriitorul Druță era fratele tatei. Era bine, era frumos când venea. Eu eram mică. Mama îmi cosea o rochie de ștapil și mă împodobea, că zicea ea, vine Ionică și trebuie să fii îmbrăcată curățel, cu ceva nou. Pe urmă am crescut, dar ne-am ținut de neamuri. Murind tata i-a spus: „Măi , Ionică, măi, să ai grijă de fata ceea” „Mori, frate, mori liniștit că o să am eu grijă.” Și a avut. Într-adevăr, de departe ne-am ținut. Fiecare cu a lui probleme, dar tot timpul a fost o comunicare, dacă poate nu în mărunțușuri, dar în tendințele noastre. Noi tot timpul am știut unul de altul. Și simt eu că nu i-a ajuns îndeajuns lui comunicarea cu oamenii din țară. Rude, rude, dar țara pentru dânsul mult a însemnat. L-a durut atunci când casa a fost demolată. Tare l-a durut. A purtat cu el această durere toată viața. Poate că el tindea și la casa de la Miciurin, de la Ghica Vodă și acolo au fost probleme, dar cumva el s-a resemnat. S-a împăcat, are monumentul acesta, mulți ani i-a consacrat ideii realizării Lumânării Recunoștinței. Am vorbit cu dumnealui vara. Mintea limpede, ne ținea minte pe toți și întrebând de noi, de copii, de una de alta, a întrebat: „Cum e în țară?” Te doare, nu poți să-i spui toate și nu i-am spus. Despărțirea e foarte grea. Ultimul stâlp al familiei noastre a fost, ultimul copac mai viguros. S-a dus întâi Gheorghe, pe urmă Pavel, sora Aniuta și iată pleacă și el. Ne ducem și noi rând pe rând. Am nepoți, am strănepoți. O să-l pomenim. Fetele mele l-au cunoscut, au fost în vizită la dânsul, au rămas frapate. El tot timpul spunea: „Ochii lui Lenuța sunt ochii lui Gheorghe. O aborda și pe Cristina mereu. A fost o viață frumoasă alături de el. Tare sunt mișcată de nepoata lui, Ana. E tânără, dar i-a purtat de grijă în ultimul timp. A fost alături de el până în ultima clipă. Dumnezeu să-l odihnească alături de tot neamul nostru cel adormit!”
Nadia Munteanu, profesoară, Rădulenii Vechi, Florești: „ În ultimii 9 ani am întreținut o corespondență perpetuă cu dumnealui. În 2014 a fost invitatul gimnaziului din localitatea în care predau limba și literatura română. A fost o mare onoare pentru noi. Am rămas prieteni, nu exagerez în acest sens, sunt scrisorile drept dovadă. Ultima scriosare am primit-o pe data de 17 septembrie, curent, în care îmi spunea că se stinge. Câteva rânduri pe care i le-a dictat nepoatei Elena de la sora Ana. I-am răspuns în aceiași seară. Mă doare enorm. Pentru că eu nu am pierdut doar un scriitor, dar un prieten deosebit. Prietenia noastră a început de la publicarea cu 10 ani în urmă a unui articol în „Făclia”. Era un text despre „Calea Robilor”, postfață la „Povara bunătății noastre”. În Joia Mare, înainte de Paști am primit un colet. Am deschis, era o carte cu dedicație de la Ion Druță. Când a fost lansată opera completă, cele 8 volume la Chișinău, am avut curajul și nebunia să-l invit pe maestru la gimnaziu și a acceptat. A fost o întâlnire de zile mari, o întâlnire de suflet. După care a început corespondența. Cred că universul și-a dorit lucrul acesta. Am găsit puncte comune în materie de cultură, de politică, de educație, ca în ultimii ani să îndrăznesc să abordăm și subiecte mai personale din viața mea, din viața dumnealui, adică ne-am apropiat mai mult, mai sufletește. De aici pot să afirm că am fost prieteni. Am tot publicat articole cu referire la opera lui Druță în „Făclia”. Ultimul i l-am dedicat în legătură cu venerabila vârstă de 95 de ani. Mi-a fost drag, mi-a fost scump, mi-a fost apropiat mie și neamului. Lumină lină, suflet drag!”
Text și foto Nina Neculce
