TURNEUL MEMORIEI
Fiori reci, fiori calzi, nod în gât, lacrimi pe obraz, revoltă, ură, dar și mândrie pentru basarabenii noștri, care nu s-au temut să spună adevărul în perioada ocupației sovietice. Toate le-au trăit luni seara sorocenii prezenți în sala Palatului de Cultură la un spectacol de excepție, spectacol-document „Dosarele Siberiei”. Actorii profesioniști de la Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău, studenți și copii au jucat pentru a doua oară acest spectacol la Soroca și au încercat să ne arate în 2 ore și jumătate drama prin care au trecut basarabenii strămutați din cuiburile lor și duși în Siberia, în GULAG-ul sovietic. Încărcătura emoțională și din scenă și din sală a ajuns la cote maxime. Spectatorii părăseau sala, purtând în gând și pe buze cuvintele „Să nu ne răzbunați, dar să nu uitați!
Publicul prezent (era mai frumos, dacă era și mai numeros) a fost salutat de regizorul și Directorul General al Teatrului „Mihai Eminescu”, Petru Hadârcă, Ministrul Culturii al RM, Sergiu Prodan, șeful Secției Cultură și Turism Soroca, Grigore Bucătaru. Pe regizorul acestui spectacol, Petru Hadârcă îl urmăresc demult. Și după acest spectacol, mi-am zis că luate împreună: cu ceea ce gândește, cu ceea ce simte și cu ceea ce face, Omul acesta este un întreg, este un Om Frumos cu care trebuie să stau la sfat. Mai cu graba, mai cu puțină zăbavă, am realizat acest interviu.
„Când văd sălile arhipline și când văd că spectatorul își dă interesul, nu-mi trebuie altă distincție”
Nina Neculce: Domnule director general și regizor, în 2019 privisem spectacolul la Chișinău. Așa cum am spus și din scenă, credeam că de astă dată o să-l urmăresc mai calm. Dar și în seara aceasta l-am trăit la intensitate maximă, emoțiile sunt mai presus de cuvânt. Și cred că la fel ar fi și a treia, a patra, a cincea oară, probabil ori de câte ori l-aș privi. Spuneți-le cititorilor noștri cum s-a născut acest spectacol atât de tulburător, de răscolitor și de atingător?
Petru Hadârcă: În primul rând tema aceasta m-a atins și am fost legat de ea. Înainte de a fi adus spectacolul în scenă, am abordat tema deportărilor la Teatrul Național Radiofonic din București în anii 2007-2008, începând cu acele două spectacole despre frații gemeni după cartea academicianului Gleb Dragan. Doi frați basarabeni deportați, care au fost despărțiți în Siberia. Pe urmă a fost Anița Nandriș cu amintirile ei, apoi Boris Vasilev cu „Stalin mi-a furat copilăra”. Au fost mult mai multe spectacole-document. Totodată și tema foametei din anii 1946-1947, organizată de comuniști. Iar în 2019 ne-am gândit împreună cu echipa Teatrului Național din Chișinău să marcăm 70 de ani de la valul II de deportări- 6 iulie, 1949. Atunci când au fost ridicați în Siberia, duși în vagoane pentru vite 11 mii 899 de copii, vă dați seama! Dar câți s-au pierdut pe drum! Câte familii despărțite și schilodite! Am zis, nu facem altceva decât să cinstim memoria, va fi un spectacol pe care îl vom dedica celor care s-au întors cu demnitate din GULAG-ul siberian după 10, 15, 20 de ani, care au dat un exemplu pentru noi. Spectacolul se bazează pe memoriile a trei foști deportați:Ecaterina Chele, copila Margareta Cemârtău-Spânu și Ion Moraru. Firul roșu al spectacolului este destinul Ecaterinei Chele din Sângereii mei pe care eu o vedeam pe coridorul școlii. O vedeam mocnind în sine, căci nu avea voie să-și deschidă sufletul, să vorbească, să povestească prin ce a trecut ea.
Noi vedem că și acuma avem rătăciți, avem mulți repetenți la istorie. Dar mai îngrozitor e faptul că avem, și-i văd pe mulți dintre urmașii celor care au fost duși în Siberia, făcând parte din partidele criminale, din partidul comuniștilor. Sunt activiști, formatori de opinie. Asta doare cel mai mult. Înseamnă că noi suntem repetenți la istorie, nu știm să ne construim un viitor mai bun, un viitor frumos. Cel care nu-și cunoaște istoria rămâne să calce iar strâmb și să repete ororiile trecutului. Nu ne dorim asta. Vrem și prin acest spectacol să tragem un semnal de alarmă și să spunem că drumul nostru este alături de lumea civilizată, alături de UE, România și nu în Siberii de gheață. Uitați-vă ce se întâmplă acum în Ucraina. Iarăși vedem intențiile de a repeta scenariul celor care i-au dus pe străbunii noștri în Siberia. E și cazul cu copiii furați din Ucraina și duși în Siberia. Și asta se întâmplă în mileniul III! Și noi ne întrebăm de ce încă suntem repetenți la istorie, de ce nu suntem alături de România, de Țările Baltice, care fac parte din aceiași istorie?! Și ei au avut de suferit ca și noi în urma pactului Ribentrop-Molotov.
N.N.: Mă bucur că ați ales și Soroca pentru acest Turneu al Memoriei, care a început pe 7 iunie și se va încheia acuma joi, 6 iulie, când se împlinesc 74 de ani de la al II-lea val al deportărilor . Mulți dintre sorocenii mei nu cunosc bine sau deloc trecutul recent. Avem nevoie mereu de o permanentă readucere aminte.
P.H.: Sigur că da, avem!Dar să știți că noi cu greu am venit cu spectacolul acesta la dumneavoastră. De două ori am fost refuzați de Consiliul Raional. Cei din conducere nu acceptau să jucăm acest spectacol. Dar sunt și oameni, cum e doamna Ana Bejan, care a zis că trebuie acceptat spectacolul. Este vorba de spectacolul care s-a jucat prima oară aici la Soroca. De astă dată am fost acceptați fără probleme.
N.N.: Vă mulțumim că ați revenit! Vă mulțumim că ni l-ați adus în scenă pe regretatul intelectual din Mândâc, Ion Moraru, care a fost un veritabil intelectual și…
P.H.: și a fost un luptător.Linia lui Ion Moraru în spectacol ne arată omul care a făcut închisoare politică pentru faptul că a opus rezistență. Dar a fost și un intelectual de primă mărime. Ceilați sunt copiii duși. Ce vină au avut ei să fie strămutați din cuibul părintesc, mutilați și maltratați?! Copii de 9 luni, de 4,5, 6 anișori!
N.N.: Mai trist decât trist. Din nou mă podidește plânsul. Și dacă veni vorba de copii, să trecem într-o zonă mai luminoasă cu gândul tot la copii. Cum au rămas în memoria lui Petrică Hadârcă năstrușnicii eroi -șoricelul Fofârlică și motanul Vasilică- din emisiunea „Mini video salon” de la TV Moldova-1? O emisiune realizată de colega mea de facultate și nașă de cununie, Tamara Severin. O emisiune care aducea multă emoție și bucurie copiilor. Era drăguț.
P.H.: Nu numai că drăguț. Era și pentru noi atât de frumoasă și devenise atât de populară, atât de așteptată de copii! După trei ani de zile eu m-am speriat de popularitatea de care se bucura.
N.N.:Știu că veneau foarte multe scrisori de la copii pe adresa emisiunii.
P.H.: Foarte multe scrisori. Dar îmi amintesc cu foarte multă căldură de Tamara Severin, de regizoarea Ala Castraveț, Dumnezeu s-o odihnească de Victor Ștefaniuc, Dumnezeu să-l odihnească și pe el acolo în ceruri. Erau minunați. Asta era echipa de suflet cu care lucram săptămânal. Da primeam multe-multe scrisori și ajunsesem că scenariile pe care le scria doamna Tamara Severin să fie scrise cu indicții și sugestii de la copii. Era foarte frumos, era o perioadă plină de frumos. Atunci poate nu o apreciam la justa ei valoare, dar acuma când au trecut anii, regret că emisiunea nu se mai găsește în fonoteca televiziunii. Când am fost pe lista neagră a comuniștilor au demagnetizat tot ce au putut.
N.N.: Doamne, Sfinte! De necrezut! Dar asta e. Să răsfoim o altă pagină. Vara trecută am realizat un scurt interviu cu Ion-Costin Manoliu, rudă cu vestita atletă Lia Manoliu, care are rădăcini în satul Izvoare, Florești. Domnul Ion, care este redactor
la Teatrul Național Radiofonic din București mi-a vorbit despre colaborarea cu Teatrul Național „Mihai Eminescu”din Chișinău. Cum a început această colaborare?
P.H.: Și anul acesta am ridicat un premiu la București și pentru interpretare actoricească. Deschiderea spre Teatrul Radiofonic din București a început încă din copilărie. Locul casei părintești la Sângerei îmi permitea să ascult Radio România. Puteam să ascult Teatrul la Microfon, puteam să ascult alte emisiuni, pe ascuns bineînțeles, pentru că dacă ții minte, nu aveam voie. Și chiar îi dau dreptate Marelui Poet Vieru, care spunea că dacă unii visau să ajungă în cosmos, el a visat toată viața să treacă Prutul. Noi atunci ascultam pe ascuns Radio România, cum ascultam Europa Liberă și Vocea Americii. Și dacă tot ce venea pe unde sonore de la Radio România părea un Univers Cosmic, ceva de vis, îmi doream, dar nu credeam că voi ajunge și eu vreodată pe acolo. În 1994, fiind actor la Teatrul „Ion Creangă” din București am fost invitat de Cristian Munteanu, un mare regizor, la Teatrul Național Radiofonic. Mai târziu am fost invitat și-n calitate de regizor să realizez spectacole și mi-a plăcut foarte mult că am găsit o echipă de suflet cu Magda Duțu producătoare. Magda a acceptat și spectacole pe teme de biografii-memorii, mergând pe teatru-document. Sunt spectacole despre martirii neamului nostru, despre cei care ar fi fost cazul să-i cunoaștem la lecțiile de istorie, dar erau interziși. Teatrul Radiofonic are cei mai mulți ascultători, cei mai mulți spectatori. Unele spectacole sunt puse și pe rețelele de socializare și au sute de mii de vizualizări. Și chiar recent, săptămâna trecută, am terminat montajul la București a unui nou spectacol la Teatrul Național Radiofonic. Spectacolul face parte din istoria neamului nostru. Este vorba de un roman uitat pe nedrept, „Pribegi în Țară răpită”, scris în 1904 de un basarabean, Dumitru C Moruzi. Și-i atât de actual. Spectacolul este într-o distribuție imensă: o parte din actorii Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chișinău și o parte din actorii Teatrului Național „I.L. Caragiale din București”. De asta sunt deschideri și punți de teatru și posibilitatea de a demonstra că noi împreună suntem o putere, suntem o forță și nici un rătăcit sau un ideolog, sau un preot, nici o putere, chiar dacă vor să ne întoarcă înapoi în „raiul sovietic,” n-o să ne poată întoarce de la lumina care vine de la lumea civilizată.
N.N.: Doamne ajută! Eu zic că sunteți un om fericit. Dumnezeu v-a binecuvântat și v-a scos în cale mulți oameni frumoși. Unul din ei a fost marele OM de TEATRU și de CULTURĂ, ION CARAMITRU. Cum s-a legat relația de prietenie?
P.H.: Când eram student la facultate în anul 1980, noi, studenții basarabeni am fost invitați la Uniunea Scriitorilor din Moscova pe 15 iunie, de ziua morții Marelui Poet Mihai Eminescu. Acolo era un recital a trei mari actori, veniți din România: Ion Caramitru, Tudor Gheorghe și Ion Marinescu. Ion Caramitru s-a trezit într-o sală de o mie șe ceva de locuri, unde printre spectatori erau și vreo 10 studenți basarabeni. Și atunci el și Tudor Gheorghe și-au deschis sufletele și am comunicat până noaptea târziu. Înainte de Revoluție eram distribuit într-o piesă de Teatru de Marin Sorescu „A treia Țeapă”, regia lui Ion Caramitru. Începusem colaborarea. În 1989 am plecat de Crăciun la București. Când începuse Revoluția l-am auzit la postul de radio strigând: „Sunt Ion Caramitru! Nu trageți! Sunt pe tanc!” După Revoluție am consolidat această prietenie, iar în momentul când am revenit în fruntea Teatrului Național „Mihai Eminescu” după ce am avut o problemă mai încordată cu Guvernarea comunistă…
N.N.: Atunci am fost și eu dată afară din radio.
P.H.: Exact. Iar Ion Caramitru a fost numit persoană non grata de către rinocerul de atunci, comunistul Voronin. În revenirea mea în fruntea Teatrului Național, primul telefon i l-am dat lui Ion Caramitru. Ne cunoșteam deja și chiar mă sfătuiam cu dânsul și atunci când lucram la „Ginta Latină”. EL când a fost Ministrul Culturii a făcut foarte mult nu numai pentru Teatrele noastre, dar și pentru învățământ, pentru instituțiile de cultură. Iar din 2013, primul lucru pe care l-am făcut împreună, a fost inițierea Teatrului Românesc București-Chșinău. Am zis să-i împrietenim și după moarte pe Eminescu și Caragiale, care au fost prieteni. Simbolic vorbind Teatrul Național din Chișinău poartă numele Marelui Poet Mihai Eminescu, iar Teatrul Național din București- I.L.Caragiale. Și am luat sloganul lui Nichita Stănescu atunci „Patria Mea este Limba Română”. În fiecare an în luna ianuarie Turneul acesta are loc. S-a alăturat și Teatrul „Vasile Alexandri” din Iași și de Ziua Unirii Principatelor în săptămâna aceea noi suntem și la București, și la Iași. Și de Ziua Unirii Basarabiei cu Patria-mamă vine Iașul și Bucurștiul la Chișinău. Iar apoi l-am transformat într-un Regal Teatral, cum îl numesc spectatorii, un Festival care are loc la Chișinău. În luna septembrie pregătim ediția a opta. Avem Programul făcut la Reuniunea Teatrelor Naționale Românești de pe ambele maluri ale Prutului. Succesiv această ediție va avea loc sub înaltul patronaj al Președintelui Republicii Moldova, Maia Sandu și al Președintelui României, Claus Iohanis.
N.N.: Foarte frumos! Aveți în palmares o mulțime de distincții și premii. La care țineți mai mult, care v-a făcut inima să tresalte mai tare?
P.H.: Cel ma frumospremiu pentru un actor și pentru mine sunt aplauzele, florile spectatorilor și emoțiile aduse din sală.
N.N.: Iar eu credeam că o să numiți Premiul Special primit de la Ion Caramitru în cadrul Galei Premiilor UNITER-2021 pentru promovarea culturii în Republica Moldova și în România.
P.H.: Sigur, a fost o imensă onoare să primesc acest Premiu de la Ion Caramitru. Dar și de la alt profesor al meu, Ion Ungureanu căruia i-am fost discipol. Mi-a fost profesor la facultate la Institutul de Teatru din Moscova, pe lângă Teatrul „Vahtangov”. Am trăit o emoție aparte când mi-a înmânat un premiu de la TVR. Sunt, sunt multe. Ar fi nedrept să spun că nu țin la toate, dar cel mai apreciat rămâne spectatorul, publicul, reacțiile din sală. Când văd sălile arhipline și când văd că spectatorul își dă interesul, nu-mi trebuie altă distincție. Uitați-vă că pe 6 iulie închidem stagiunea și nu mai avem nici un loc liber. Asta mă bucură cel mai mult, asta ne încurajează și ne dă o doză de adrenalină, de sănătate,
N.N.: de a merge mai departe și de a face lucruri și mai frumoase. Și acest turneu cu care mergeți prin republică e…
P.H.: e Turneul Memoriei. Mâine vom fi la Cahul, poimâne la Rezina, iar joi la Chișinău.Ne-am propus să invităm spectatorul la o meditație, s-o facem nu numai la sediul Teatrului, dar așa cum era pe timpuri, când mergea teatrul la țară pe stadioane, în căminele culturale. Turneul se
desfășoară grație Guvernului Republicii Moldova și Ambasadei SUA în RM care ține la memoria noastră și iată împreună cu Guvenul RM au acoperit toate cheltuielele.
N.N.: La 60 de ani, viața de-abia începe?! Ce mai urmează?
P.H.: Urmează multe proiecte foarte frumoase. Eu mă bucur că am fost și în Europa cu acest spectacol. Am fost la Budapesta. În octombrie suntem invitați la Praga, apoi în Polonia. Spectacolul se joacă cu subtitrare. Avem, avem proiecte. Să ne ajute Domnul să le realizăm!
N.N.: Doamne ajută vă zic și eu și vă mulțumesc frumos pentru interviu.
