Era mereu frustrată că nu are timp să-şi aducă în ordine manichiura, pieptănătura. Aşa au apărut nemulţumirile, au început să se certe aiurea din orice
Despre Silviu toată lumea ştie că este un bărbat cu suflet de aur. Discret, cu bun simţ şi afectuos, nu stă o clipă locului. Mereu are ceva de făcut. Aşa a fost deprins de mititel, să nu piardă timpul în zadar. Când a intrat la facultate se făcuse înalt ca bradul de munte, lat în umeri, sprinten şi foarte îndemânatic. Şi pe deasupra mai era şi cuminte ca o fată mare.
Se trăgea dintr-o dinastie de învăţători şi a moştenit de la părinţi şi bunei dragostea pentru copii şi pentru cărţi. Locuia împreună cu părinţii într-o casă la sol, situată la o periferie a oraşului. Se simţeau ca la ţară. Ograda plină cu păsări, doi câini, trei motani şi o grădină cu tot felul de flori. De cum se desprimăvăra şi până toamna târziu, flori de toate culorile înfloreau frumos în această grădină pe care Silviu o îngrijea cu multă dragoste.
Au trecut împreună peste greutăţi
Pe Silvia a cunoscut-o la anul II, când aceasta trecea prin nişte momente grele ale vieţii. Maică-sa, bolnavă de cancer, îşi trăia ultimile zile. Soţul, adică tatăl Silviei, le părăsise cu vreo doi ani în urmă. Era de felul său un om dur, îl deranja suferinţa soţiei. Într-o dimineaţa a trântit cu pumnul în masă şi a zis că se duce unde îl vor duce ochii să nu o mai audă văicărându-se, căci s-a săturat de vaiete şi of-uri. Şi dus a fost. Nişte vecini i-au spus că l-au întâlnit în Federaţia Rusă. Nici Silvia nu avuse cu taică-său o relaţie cum ar fi trebuit să fie. Atunci mama şi fiica au vândut casa lor mare din sat şi s-au mutat cu traiul la Chişinău. Locuiau într-o garsonieră. Silvia se împărţea între facultate şi grija faţă de mama bolnavă. Se străduia să-i arate mamei că este o persoană puternică. Trăiau din bursa ei şi din economiile pe care le făcuse după vânzarea casei. Dar iată că economiile s-au epuizat şi după moartea mamei tânăra fată avea să cunoască ce este sărăcia la propriu. Tocmai atunci i-a ieşit în cale Silviu. Trebuie să vă spun că fata era de o nespusă frumuseţe: zveltă, subţirică, cu ochi negri, mari şi părul blond de la natură. A fost dragoste la prima vedere, care avea să pună baza unei căsnicii, ce părea să fie de durată. Părinţii lui Silviu au primit-o cu toată prietenia. S-au căsătorit fără prea mult fast. Au făcut o nuntă mai mult simbolică. În faţa altarului şi-au promis la fel ca multe alte cupluri, iubire „până ce moartea ne va despărţi”.
„Dulcele meu Silviu! Eşti mâna dreaptă a destinului. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că te-a trimis în viaţa mea. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat după atâta tristeţe să am parte de un trai fericit.”, îi repeta Silvia mereu. Se iubeau aşa cum erau, cu bune şi cu rele. Nu puneau preţ pe lucrurile materiale, se bucurau de familie şi de viaţă, având în casă o înţelegere de invidiat. Lucrau profesori în şcoli diferite. Silviu, cum vă spuneam, era afectuos. Îi căuta mereu prezenţa. O îmbrăţişa şi o ţinea strâns lipită de el dimineaţa când se despărţeau şi seara când se întâlneau. Era atent. Îi făcea cadouri (nu scumpe) cu ocazie şi fără. Exista o împletire reciprocă în sentimentele lor. Îşi dăruiau continuu câte puţin din lumea lor, înfrumuseţându-şi zilele. Iar Silviu e omul care dăruieşte fără să aştepte ceva în schimb.
Se certau aiurea din orice
După doi ani de viaţă în comun Silvia a adus pe lume doi bebeluşi gemeni – un băieţel şi o fetiţă. Şi mama şi copiii s-au întors sănătoşi de la maternitate. Viaţa în patru a adus la început multă bucurie în casă, dar treptat a creat o „răceală” în cuplu în aspect sufletesc. Ataşamentul exagerat al mamei faţă de copii nu mai lăsa loc pentru discuţii. Silviu o ajuta în toate pe Silvia. Şi-a luat asupra sa mai multe griji şi sarcini. El pregătea de mâncare, el făcea curat prin casă, el se străduia să vină cât mai repede de la şcoală ca să scoată copiii la plimbare. Seara amândoi le făceau micuţilor băiţa. Şi pentru că dintotdeauna i-a plăcut să citească, îşi croia mereu timp şi pentru lectură. Lucru care o nemulţumea pe tânăra mămică, care se credea că nu mai este atrăgătoare pentru soţ şi el în loc s-o mângâie, să-i spună un cuvânt de dragoste, se ascunde printre cărţi. Era mereu frustrată că nu are timp să-şi aducă în ordine manichiura, pieptănătura. Aşa au apărut nemulţumirile, au început să se certe aiurea din orice. Nevoile de cuplu rămâneau nesatisfăcute, momentele de intimitate evitate. Silvia prefera să doarmă în camera micuţilor, iar Silviu nu o deranja, crezând că aşa e mai bine. De la o zi la alta se perdeau sufleteşte, emoţional, iar partidele de amor deveneau tot mai rare. Când micuţii au împlinit 3 ani relaţia lor a început să scârțâie de-a binelea. Atunci Silvia i-a cerut divorţul, spunându-i că o parte din ea a murit, că nu îşi mai găseşte locul lângă el şi decât să sufere amândoi, mai bine să divorţeze. „Şi ce-o să faci tu, unde o să te duci?”, a întrebat-o. „Voi trece cu copiii în garsoniera mea, iar tu vei veni acolo ori de câte ori vei dori să-i vezi.”
Căsnicia a fost salvată
Silviu nici nu voia să audă de divorţ, nu voia să traumeze copiii. Dar până la urmă soţia l-a părăsit fără să divorţeze oficial. Într-o zi şi-a luat copiii şi a plecat de acasă pe furiş, s-a dus la o prietenă pentru că garsoniera era dată în chirie. Timp de o săptămână nu i-a răspuns soţului la telefon. Când acesta i-a dat de urme, panicat şi îngrijorat, a făcut tot posibilul ca s-o aducă acasă, s-o convingă cu vorbă bună că nu e cazul să se grăbească cu despărţirea, să se gândească mai întâi la copii, la tot ce a fost frumos între ei. Nu a reuşit. Ea a pus piciorul în prag şi peste o lună, după ce chiriaşii au eliberat apartamentul, s-a dus să locuiască cu copiii acolo.
Când m-am întâlnit cu Silvia mi-a spus aşa: „Ştiţi, nu-ţi ajunge o viaţă ca să cunoşti un om. Acum am înţeles că nu suntem compatibili. Avem un mod diferit de a privi viaţa. Atunci când ne-am cunoscut, mie îmi era foarte greu şi nu am avut timp să ne gândim dacă suntem potriviţi unul pentru celălalt.” Am întrebat-o dacă nu cumva Silviu a înşelat-o. Mi-a zis că nu. „Dar poate un altul a venit acum să-ţi aplice un pansament sufletesc de care ai nevoie?”, am mai întrebat. „Nu! Nici vorbă. Din experienţele prietenelor mele pot să spun că aproape toţi bărbaţii sunt infideli, minciunoşi. Am nevoie, pur şi simplu, să fiu singură, să mă analizezi. Poate nu ştiu să mă iert şi să iert, să mă accept şi să accept, să învăţ să uit ce trebuie uitat.” Am sfătuit-o să meargă la un psiholog, zicându-i: „Dragă Silvia, câte femei visează la un bărbat ca Silviu! Știi că este o vorbă. „rău cu rău, dar mai rău fără de rău”. Cât nu s-a rostogolit bulgărele de zăpadă prea departe, mergi la psiholog!”.
Femeia m-a ascultat, a mers la psiholog. A conștientizat ce se întâmplă în prezent, cum s-a ajuns la blocajul de comunicare și ce se poate face mai departe. La următoarea ședință l-a poftit și pe Silviu. Cu ajutorul psihologului lucrurile s-au clarificat între cei doi. Silvia a înțeles că doar i se părea că nu mai poate fi comunicată iubirea, că dificultățile ce au apărut în relația lor nu pot fi depășite. Cu sinceritate și dorința de restabilire a atmosferei plăcute și calde din familie, Silvia și Silviu, și-au salvat căsnicia, fiind preocupați mereu de respectarea moralei creștine. Sunt 7 ani de atunci. În familia lor s-a mai născut o fetiță. Cu bune intenții și discernământ își trăiesc fiecare zi. Gândul de separare s-a spulberat ca un vis urât de care nu mai vor să-și amintească.
Nina Neculce
