Satul Domulgeni, raionul Florești m-a surprins plăcut chiar de la intrare. Case frumoase și arătoase de o parte și de alta a străzii centrale îmi furau privirea. La poarta unei asemena case mă aștepta domnul primar, Vasile Tâltu cu stăpâna gospodăriei, doamna profesoară, Maria Grincu. Îl rugasem în ajun să-mi recomande un om frumos cu care aș putea să stau la sfat. Și domnul primar a ales-o pe doamna Maria. Vizita mea a luat-o prin surprindere. Modestă de felul ei, încerca să se opună. Dar când i-am spus că în anul I de facultate am împărțit aceiași odaie în cămin cu surorile Valentina și Silvia Prisăcaru, care întotdeauna mi-au vorbit cu admirație și respect despre satul Domulgeni și oamenii lui, doamna Maria a cedat. Mi-a deschis poarta larg și m-a poftit să intru: „D-apoi doamna Claudia, mama acestor surori, mi-a fost prima învățătoare, iar tatăl lor mi-a fost dirijinte.”
Suflet curat și fire veselă, doamna Maria a avut despre ce-mi povesti. Cunoaște pe de rost o sumedenie de poezii, o mulțime de cântece. Participă în ansamblul folcloric din sat „Vocile neamului”. Am recitat și am cântat împreună cu ea, am povestit. După ce am realizat interviul a insistat ca să-i treacă pragul și colegele mele de redacție care plecaseră în sat ca să realizeze rubrica: „Hai cu noi …”. Ne-a omenit cu voioșia înscrisă pe chip și cu toată lărgimea inimii.
„Am momente când mi se face teamă de viitor și dor de educația de cândva”
Nina Neculce:Bine v-am găsit, doamnă Maria în casa dumneavoastră, primitoare și caldă, atât de bine întreținută! Dar ce ogradă îngrijită aveți, împodobită cu trandafiri, cred și alte flori, care vara, îmi imaginezi, fac din curte un colt de rai!
Maria Grincu: Florile sunt pasiunea și bucuria vieții mele. Le ador și pe cele din grădină, dar și pe cele din ghiveci.
N.N.: Văd că aveți într-adevăr și o mulțime de flori de camera. Ce alte pasiuni mai aveți?
M.G.: Îmi place să gătesc tot felul de bucate moldovenești și nu numai, că coc copturi delicioase. Dacă știam că veniți, neapărat coceam ceva gustos. Îmi place să croșetez, să cânt, să recit poezii.
N.N.: Iar profesia de pedagog cred că e și pasiune, și vocație?
M.G.: Așa este. Știți, doamnă, eu am lucrat 50 de ani la Domulgeni profesoară de română. Am ieșit din școală pentru a le oferi locul cadrelor tinere. Plecarea mea a fost cu pace și înțelegere, dar ajunsă acasă am plans. Mă întrebam: „Doamne, ce o să fac eu fără școală?” Mai erau zece zile până la începutul unui nou an școlar, când mi-a telefonat directoarea de la Prodănești și m-a rugat să merg la ei la școală că nu au profesor de română. I-am mulțumit Domnului că a avut grijă de mine și m-am dus cu bucurie. M-am dus pentru un an, dar iată sunt deja 4 ani.
N.N.: Nu vă este greu să faceți naveta? Oricum aveți o vârstă onorabilă.
M.G.: Nu. Plec cu bucurie la muncă. Chiar dacă elevii de azi nu mai sunt ca cei de ieri, găsesc o grozavă alinare în munca mea de pedagog.
N.N.: Dar ce înseamnă satul Domulgeni pentru dumneavoastră?
M.G.: Este cel mai frumos sat din lume cu oameni de omenie și cu un primar adevărat gospodar.Aicim–am născut în 1949 pe 13 mai. Pentru mine cifra 13 e cu noroc. Am mai avut o soră, Dumnezeu s-o ierte, născută în 1944. Lena se numea. Mama a fost cu carte, a făcut 7 clase când era țara întreagă și a început Liceul la Cotiujeni. Știa foarte multe poezii de Eminescu, Coșbuc, multe cântece. Eu am luat mult de la mama. Unele poezii învățate cu ea le folosesc în cadrul lecțiilor. Chiar ieri, rugându-i pe copii să descrie albinuța, mi-am adus aminte de poezia pe care mi-o recita mama: „Albinuțo, fii pe pace/ nu mă înțepa te rog…
N.N.: Cum s-au numit părinții?
M.G.: Mama s-a numit Sofia Damian, iar tata – Mihail Șeremet. Locuiau în aceiași mahala. Dar să vă spun cum s-au luat. Erau deportările, primul val. Bunica pe linia mamei era numită în sat cucoana Varvara. Un suflet bun de la primărie a venit și i-a șoptit că e pe lista pentru a fi ridicată. Tata era cu 11 ani mai mare decât mama și au hotărât să se căsătorească, doar ca mama să-și schimbe numele de familie ca să nu fie luată în Siberia. Și nu a fost luată. Era elevă la Liceul din Cotiujeni atunci și așa a terminat cu învățătura. A rămas la coarnele plugului, cum se spune. Lucrau hectare de pământ împreună cu tata pe vremea colhozurilor. Au convețuit în pace și înțelegere până la urmă.
N.N.: Să vorbim și despre copilărie un pic. Cum a fost?
M.G.: Am fost copii de după război, după foamete, copii necăjiți. Dar n-am dus lipsuri. Părinții erau harnici, munceam și noi în rând cu ei. Cu toate că aveam mult de lucru, mergeam și la joacă, făceam pozne copilărești.Tata ținea oi multe. Și toamna când veneam de la școală, făceam ursul cela din mămăligă cu brânză și nu mă așezam acasă să mănânc, dar mergem pe drum și până la lanul cu sfeclă de zahăr mâncam. Mergeam la strânsul sfeclei și făcutul grămezilor.
N.N.: Dar când mai reușeați să vă faceți temele pentru acasă?
M.G.: Făceam lecțiile la lampa cu gaz. Am avut părinți buni, foarte buni, Dumnezeu să-i ierte și să-i odihnească! Ne îmbrăcau curățel. Primele uniforme școlare, primele fundițe, noi le-am avut în sat. Eram prietenă bună cu biblioteca. Citeam nu doar cărți, dar și revistele la care era abonată biblioteca. La școală a fost bine. Eram eminentă. Din 41 de elevi, câți am avsolvit atunci, am făcut aproape toți facultăți. Diriginte ne-a fost Tudor Prisăcari, ajutat de doamna Claudia. Cereau de la noi mult, voiau să avem cunoștințe, să facem carte. Am avut parte de profesori frumoși, buni și la Cotiujeni, unde am absolvit școala medie. Erau profesori devotați profesiei care făceau carte adevărată cu elevii.
N.N.: V-ați văzut pedagog din fragedă pruncie?
M.G.: M-am văzut de mica. Mi-o plăcut. Într-o zi l-am trimis pe tata să aducă o tablă. Mi-a adus și făceam după casă lecții cu copiii din mahala, mă jucam de-a învățătoarea. Recitam, scriam, citeam povești. Și învățam texte pe de rost ca să pot lămuri copiilor. Am învățat atâtea poezii pe de rost că le țin minte până acuma. Modelul meu era doamna Claudia Prisăcaru – o profesoară elevată, la locul ei, avea un comportament deosebit. Mi-a fost prima învățătoare, apoi după ce a terminat facultatea cu frecvență redusă, a devenit profesoară de română. Am fost deja college în școala natală. Un alt model a fost profesoara mea de română, doamna Daria Sicinscaia. Nu pot să vă zic ce profesor minunat a fost! Era de o modestie și cumsecădenie rare. Avea chipul unei ape curgătoare, acoperind cu freamătul voios de suprafață mișcările din adânc. Se îmbrăca cu mult gust. Țin minte și acum coftița ei cu trei rândunele și fusta maronie, ajustată frumos pe corp. Mirosea a ÎNVĂȚĂTOR adevărat, veritabil. După absolvirea școlii am mers la facultate la Bălți. Am depus actele la Limbi Străine. Era anul, când terminaseră școala două promoții odată: și clasa a X-a și clasa a XI-a. Și eram câte 30-40 de candidați pe un loc. Am susținut examenele pe un„5” și trei de „4” și n-am trecut concursul. Cu aceste note am trecut la frecvență redusă la facultatea de Limba și Literatură Moldovenească, cum era atunci. Dar vreau să vă spun că se făcea carte și la frecvență redusă. Chiar după absolvirea școlii, m-am angajat în școala natală. Din 1967 până în 70 am lucrat secretară. Și din 1970 sunt profesoară de română până în prezent. Când văd că elevii mei se descurcă, își argumentează răspunsurile, vin acasă zburând. Ieri, de exemplu, în clasa a VI-a am avut de făcut deosebirea dintre textul artistic, textul științific și textul argumentativ. Am rămas mulțumită de răspunsurile tuturor elevilor. Dar am zile și mai cenușii. Mulți elevi nu vor să învețe, nu au râvna ceea pentru carte cum o aveam noi, cum o aveau elevii anilor ”80-”90. În aceste momente mi se faceteamă de viitor și dor de educația de cândva.
N.N.: Cum decurge o lecție, aveți un mod de predare mai al dumneavoastră?
M.G.: Pe mine mă salvează că eu cunosc foarte mult pe de rost. Încep lecția cu captarea atenției. Le povestesc elevilor o legendă, o baladă, un text din Scriptură și la final îi las pe ei să tragă concluziile. Îmi place să trag din elevi valori social-umane. După ce ei vin cu concluziile, eu le ofer un vers sau un cântec la temă. Ieri, de exemplu, fiind vorba de victoria Bunătății, am venit cu un vers de Nina Josu: „În fața Bunătății ce aș putea să spun?/ Mă-nchin cu pietate la chipul ei străbun./ În fața Bunătății îngenuncheată tac,/ Căci numai ea îmi este adevăratul leac.” Eu fac dintr-un exemplu toată tema. De aici îi rog să alcătuiască propoziții, dacă am subiectul și predicatul, sau dacă am subordonata. Le dau voie lor să spună, apoi eu vin cu gândul bun.
N.N.: Recitați foarte frumos. Ați declamat poezii la concursurile școlare?
M.G.:Daaa! Nu numai că recitam dar aveam și onoarea de a fi prezentatoare la serbările școlare.
N.N.: Acum să răsfoim o altă pagină. Când v-ați îndrăgostit, cum v-ați căsătorit?
M.G.: A fost demult și a fost frumos.Ivan Maximovici Bulat era șeful Secției Raionale Învățământ. Dumnealui s-a căsătorit cu o consăteancă de-a mea. Și la nunta lor am fost invitată și eu. Acolo aveam să fac cunoștință cu viitorul meu soț –Tudor Grincu, născut la Rublenița. El lucra pe atunci la școala specială din Soloneț. Tata- socru, fost invalid de război, era cu un picior de lemn. O familie deosebită, toți frații au făcut studii superioare. Tudor a făcut facultatea de matematică la Chișinău. Aveam 23 de ani, când ne-am cunoscut, dar eram rece, nu voiam să mă mărit. El a fost foarte insistent. Mai aveam la vremea aceea câțiva admiratori. Am cântărit și m-am oprit la el, la Tudor. Și nu am greșit. Era fascinant, frumos, înalt. Se întâmplau toate acestea în anul 1970. La 27 decembrie ne-am căsătorit. Afară frig, dar în suflete cald. Ce mai vorbă, dragoste curată era.
N.N.: Ați pășit cu dreptul în viața de familie.
M.G.: Cu Doamne ajută a fost din prima clipă. Am trait foarte bine. După doi ani de viață frumoasă am născut o fetiță. Ne-am bucurat, dar bucuria a fost de scurtă durată. La trei luni micuța noastră prințesă, Liliana, a plecat la Domnul. Parcă se dezvolta normal, chiar mai repede decât alți copii. N-avea încă trei luni și rostea deja cuvântul „mama”. Dar a dat peste ea o boală necruțătoare, care ne-a răpit-o de lângă noi. O durere enormă ne-a lăsat în suflete. Pentru alinare, peste câțiva ani Dumnezeu ne-a fericit cu un băiețel. I-am dat numele Radu, după Radu din „Singur în fața Dragostei” de Aureliu Busuioc. În 1982 a venit pe lume al doilea fiu, Dinu. Ne-am gândit la Dinu Negruț, tatăl scruiitorului Costache Negruzzi, alegând acest nume. Împreună cu soțul am crescut cu dragoste copiii, dar și cu toate cerințele educaționale și am crescut băieți buni. Sunt mulțumită de ei. Au familiile lor. Mi-au adus două nurori foarte bune, Mariana și Tatiana. Îmi mângâie sufletul patru nepoți.
N.N.: Copiii sunt în țară?
M.G.: Da. Mă bucur că nu i-au ademenit plecările peste hotare. Și-au făcut studiile la Academia de Poliție și au rămas să muncească aici. Unul e la Chișinău, altul –la Florești.
N.N.: Soțul am înțeles că nu mai este în viață. Câți ani ați convețuit împreună?
M.G.: Am numărat cu soțul 42 de ani trăiți împreună cu bune și cu rele, dar mai presus de toate, au fost adevăratele valori, care au tronat în casa noastră. Pe 10 octombrie se împlinesc 10 ani de când stâlpul casei nu mai este printre noi. Suferea cu inima și a murit de pe picioare. A fost un soț minunat. Îi păstrăm amintirea frumoasă.
N.N.: Cum erau sărbătorile în familie când era și soțul în viață?
M.G.: Cu cântec, cu poezie, cu multă voie bună. Și mie, și soțului ne plăcea să cântăm cântece de petrecere, dar și romanțe și alte cântece. De sărbători pregăteam tot felul de bucate. Zile în șir, mai exact nopți în șir, căci ziua eram la școală, pe cuptorul cald creșteau aluaturi moi, parfumate, din care coceam biscuiți, prăjituri, cozonaci, învârtite, ce răspândeau un răsfăț de arome în toată casa. Frumoase erau sărbătorile când erau în viață și soțul și toți frații lui, și sora cu cumnatul, și părinții. Cântecele pe care le cântam la sărbători, acuma le cântăm în ansamblul folcloric „Vocile neamului”.
N.N.: Ce vă mai doriți de la viață, doamnă Maria?
M.G.: Sănătate, viață frumoasă, să avem primăvara în suflet în toate anotimpurile.
N.N.: O primăvară după pofta inimii vă doresc și eu.
M.G.: Vă mulțumesc frumos! Să fie primăvară și în sufletele tuturor cititorilor „ZN”!
