Grigore Vieru în amintirea consătenilor
Marți, pe 14 februarie, Grigore Vieru ar fi împlinit 88 de ani. „Un pom înflorit este acest minunat cântec din adâncurile fiinţei, numit GrigoreVieru, poetul cel mai cunoscut şi iubit de toate vârstele”, nota în 1988 în prefaţă la antologia „Rădăcina de Foc” un alt mare poet, Ioan Alexandru. Aniversarea poetului „cu lacrima de-o seamă” va fi marcată pe larg, cred eu, în licee, şcoli, grădinţe, biblioteci.
Cu gândul la Grigore Vieru -cel mai mare şi mai drag poet contemporan- am selectat pentru această pagină amintiri ale consătenilor care l-au cunoscut din copilărie.
La Pererâta, de unde au pornit tainele și spovedania în fața minunilor lumii
În 2015, alături de câțiva soroceni, am participat la inaugurarea Casei Memoriale „Grigore Vieru” la Pererâta, Briceni. Păşind pragul casei renovate, am simţit şi mai puternic prezenţa spirituală a lui Grigore Vieru, am încercat nişte fiori exact ca atunci când am vizitat Bojdeuca lui Ion Creangă din mahalaua Ţicăului, Iaşi, sau Casa Memorială „Mihai Eminescu” de la Ipoteşti. În gând stăteam de vorbă cu poetul, iar de la consătenii lui culegeam amintiri.
Victor Guțu, prieten de joacă şi coleg de clasă: „Ne-am cunoscut la vârsta de doi ani. Suntem născuţi în iarna aceluiaşi an, 1935 în aceiaşi mahala a satului. Dacă acum copiii fac cunoştinţă la grădiniţă, noi ne cunoşteam în drum la joacă. Am umblat la şcoală împreună cu Grigore până în clasa a VI-a. Pe urmă eu n-am avut posibilitate să învăţ. O duceam foarte greu pentru că taţii noştri au fost luaţi la război şi nu s-au mai întors. Mamele noastre au rămas singure şi noi trebuia să le ajutăm ca să poată face faţă vremurilor. La vârsta de nouă ani noi eram socotiţi ca maturi. Trebuia să muncim din greu. Iarna nu aveam cu ce face focul şi ne duceam în pădure după lemne. Îmi amintesc cum odată pădurarul ne-a prins, ne-a bătut cu un băţ mare şi gros şi ne-a scos din pădure huiduindu-ne. Am venit acasă plângând şi, printre lacrimi, le-am spus măicuţelor noastre că n-am putut aduce lemne, ne-a fugărit pădurarul… Împreună cu Grigore mergeam cu vacile la păscut. Le priponeam şi le căram buruian cu braţul. Într-o zi s-a găsit un băiat cu vreo 5 ani mai mare decât noi şi ne-a luat vacile sub pretextul că erau slobode şi păşteau prin porumb. Dar noi n-am făcut niciun rău, le hrăneam cu buruian. Acela ne-a adus la primărie, speriindu-ne că o să rămânem fără vaci. Ne-au zis să chemăm părinţii. Noi i-am spus primarului că taţii noştri au murit pe front, că avem numai mame. Ne-au trimis după mame. Şi de astă dată am venit acasă plângând de teamă că o să rămânem fără văcuţe. Mamele ne-au liniştit, au mers la primărie şi problema s-a rezolvat. Vacile nu ni le-au luat, nici amendă nu am plătit…
În 1955 am plecat la armată, iar Grigore a întrat la învăţătură la Institutul Pedagogic. Şi eu când am terminat armata am venit acasă. Tocmai venise şi Grigore de la Chişinău. A venit la mine şi zice: „Ce vrei să faci?” Eu îi răspund că o să-mi caut ceva de lucru în sat, că mama-i singură, e bolnavă. Iar el îmi spune: „Tu ai învăţat bine, du-te şi te fă agronom că ştiu că ţi-i drag pământul. Eu îi spun că nu are cine să mă întreţină la carte, iar el mă îmbărbătează: „ O să te descurci, cum m-am dscurcat şu eu.” Şi după sfatul lui m-am dus şi am terminat agronomia şi am lucrat aici în gospodărie agronom. El des venea prin sat. Îi plăcea să vină, să ne întâlnim, să vorbim, să povestim. Mi-a devenit cumătru. La cumătrie i-a adus fiicei mele cartea „Albinuţa” pe care a scris următoarele versuri: „Are mama şi tăticu/ O fetiţă mititică/ Şi o cheamă Angelica/ I-au dat numele aşa/ Că li-i tare drag de ea.” Recunosc, nu i-am citit cărţile în tinereţe, n-am avut timp. Eram ocupat din zori şi până în noapte şi iarnă, şi vară. Acum la vârsta asta a mea am început să învăţ poezii pe de rost din creaţia lui. Îmi place să recit „Casa mea” şi „Nu am moarte cu tine nimic.”
Maria Bilic: „Soţul meu, care e şi el la dreptate a învăţat într-o clasă cu Grigore Vieru, erau vecini şi buni prieteni. De acum când Grigore devenise om mare şi locuia la Chişinău, când venea acasă, numaidecât trecea şi pe la noi. Nu era fudul. Vorbea şi cu bogatul, şi cu săracul. De cum trecuse măicuţa lui la cele veşnice, venea hojma la cimitir, venea cu pomeni şi împărţea la toată lumea. Tare bun om o mai fost!”
Cebotari Valentina,76 de ani: „Eu sânt mai micuşoară decât Grigore Vieru. Dar îl ţin bine minte cum arăta în copilărie. Era tare frumuşel, tare glumeţ, tare hazliu. Alergau toţi din urma lui. Şi pe mătuşa Dochiţa o ţin bine minte. Era blândă, prietenoasă, bună şi caldă ca o pâine scoasă din cuptor. Ea împărţea bucăţica cu fiecare copil, care-l întâlnea în cale… După ce Grigore s-a dus la Chişinău venea des în sat. Se strângeau la dânsul prietenii şi mai mari, şi mai mici şi el le povestea ce se mai aude prin capitală. A ţinut legătura cu satul mereu.”
Elena Prodan, meşter popular de la Pererâta, 70 de ani: „Grigore Vieru a trăit foarte bine cu fratele meu, Gorel Zastavneţchi. S-au jucat de multe ori în ograda părinţilor noştri. Îi curăţeam nuci toamna ca să mă fotografieze. El avea aparat de fotografiat, dar numai mima că mă fotogafiază, poze nu- mi făcea, ci doar mă lua cu vorba. Acum la bătrâneţe mi-am cumpărat aparatul meu să mă satur de fotografiat. Lor tare le plăcea să organizeze teatru, concerte în sat. Gorel cânta la acordeon, Dumitru Blajinu la vioara tatătului meu. Când tata a murit, mama i-a făcut-o cadou lui Dumitru. Mama avea tăvăli mari în care cocea pâine, plăcinte. Grigore şi cu fratele meu luau tăvălile, le duceau la club şi le foloseau în loc de tobe. Şi când mama vroia să coacă, ia tăvălile de unde nu-s… Grigore cu băieţii jucau piese de teatru. Îşi puneau perne sub cămaşă şi o făceau pe boierii burduhoşi. De mic Grigore avea darul să redeie tot ce citea prin cărţi. Aveau vise mari cu toţii, dar fratele la 17 ani a murit. Şi eu de acum când Grigore Vieru şi Dumitru Blajinu au devenit oameni mari i-am admirat de departe, ca pe fraţii mei.”
Vanea Blajinu, fratele lui Dumitru Blajinu, 85 de ani: „Pot să spun că Grigore Vieru a crescut împreună cu fratele. Eu mai mărişor eram. Venea la noi, noi la dânsul. Lelea Dochiţa ne primea foarte bine şi aşa ne-am petrecut până a plecat din sat. Fratele tot a plecat la învăţătură, da eu am rămas în sat. Anii au trecut cu bune şi cu rele, şi iată s-au trecut din viaţă şi aceşti băieţi frumoşi ai satului nostru, care ne-au dus faima departe în lume. Tare ne-am tânguit când am auzit că a murit Grigore. Noi suntem şi neamuri. Mama mea şi cu tata lui Grigore au fost verişori drepţi, iar noi veri de-a doilea. Grigore a plecat la Domnul în 2009, fratele – în luna iulie a acestui an, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Nici nu am putut să mă duc la înmormântare la fratele că-c cam bolnav şi nu pot rezista la drum lung. Ne-am uitat la televizor şi l-am plâns împreună cu tot neamul. Sunt înmormântaţi amândoi la Chişinău. Şi Mama lui Grigore a fost luată din cimitir şi dusă acolo lângă fiu. Dar amintirea despre ei rămâne veşnică aici în sat. Cu atât mai mult că iată s-a făcut şi acest muzeu.Vedeţi aici vatra, pe care s-a odihnit lelea Dochiţa şi GrigoreVieru, cuptorul pe care a dormit poetul şi pe care ne adunam la şezători în vremurile când nu era televizor şi oamenii aveau timp să se bucure de viaţă.”
P.S. Nu știu dacă acesti interlocutori mai sunt în viață. Dar indiferent unde nu s-ar afla: aici pe pământ sau printre stele alături de Grigore Vieru, le mulțumesc pentru fâșiile de gânduri și de inimă, ce mi-au făcut clipa mai plină de bucurie, de speranță, de vis, de frumusețe divină, dacă vreți.
