„Mângâiam mânerul porţii reci, care pentru mine era cald, ştiam că a pus şi ea mâna pe el”
„Nu pot să uit felul în care ne-am îndrăgostit, felul în care m-a iubit şi mă mai iubeşte Alexei, deşi de atunci au trecut 44 de ani. Povestea noastră a început la o serbare şcolară. Eu aveam 16 ani, el – 17. Este o poveste de dragoste mai deosebită de altele, precum deosebit a fost şi rămâne Alexei: un om blând, cuminte, romantic, pasionat de natură, muzică şi poezie.”
Aşa a pornit a depăna Larisa firul poveştii. Ajunsă la 60 de ani, cu doi copii aşezaţi pe la casele lor, cu un soţ pe care nu l-a iubit niciodată, ea trăieşte cu amintirile primei iubiri şi e convinsă că Alexei n-a scos-o din suflet niciodată, aşa cum nu l-a scos nici ea.
Îşi exprimau sentimentele doar prin priviri
Impresionată de cele povestite de Larisa, l-am căutat pe Alexei şi l- am găsit la sudul republicii. Are familie şi el, casă frumoasă, trei copii care şi-au făcut studiile peste hotare și au rămas să muncească departe de casă. Este într-adevăr un om deosebit. O să operezi în continuare cu fragmente din vorbirea lui directă:
„Eram copii atunci şi poate nu aveam maturitatea necesară pentru a iubi. Dar acea serbare şcolară a fost începutul. Aşa cum stăteam în aşteptarea muzicii pentru a începe dansul, mi s-a părut că cineva m-a pălit uşurel pe umăr. Am întors capul. Dintr-un alt colţ al sălii mă privea ea. O privire senină şi caldă care m-a electrizat. Aceasta a fost scânteia. Zile şi luni în şir ne-am exprimat sentimentele doar prin priviri. Eu devenisem prizonierul ei. După ce se terminau lecţiile mă duceam şi mă aşezam în banca ei. Mângâiam banca, imaginându-mi că o mângâi pe ea. Femeia de serviciu mă alunga acasă, eu o rugam să mă mai lase încă puţin. „Mi-a fost dor de tine, îi spuneam în gând. Ciudat nu? Nu ne-am atins niciodată, iar mie îmi este dor şi simt căldura corpului tău aici unde ai şezut tu.” Simţeam nevoia să plâng, plângeam pe banca ei. Aveam o bucurie, mă duceam în banca ei…” Nemaipomenit! Alexei îmi vorbea cu o voce tandră. Nu-mi venea să cred că aud aceste vorbe de la un om care stă în fața mea. Mi se păreau rupte dintr-un film sau un roman de dragoste. Dar să continuăm povestea.
Îndrăgostit din creştet până la călcâie
Anii de şcoală au trecut şi ei nu şi-au exprimat verbal sentimentele. Ea aştepta să ia el iniţiativa. El nu avea curajul, pentru că era mai josuţ decât dânsa şi era convins că va fi respins. Au plecat la studii la instituţii şi facultăţi diferite. Alexei continua să-i ducă dorul şi să-i simtă prezenţa: „Când venea prin sat, eu simţeam că a venit. Simţeam când era la cutare sau cutare nuntă. Şi atunci mă duceam şi eu numai s-o zăresc. Şi dacă ea se uita în direcţia mea chiar dacă nu mă vedea printre nuntaşi, eu eram fericit. Dar dacă şi mai zâmbea în timp ce se uita, eram cel mai fericit din lume. Eram îndrăgostit din creştet până la călcâie de ea. Eu nu mă puteam supăra pe dânsa. În noaptea ceea mă duceam şi mângâiam mânerul porţii reci, care pentru mine era cald, ştiam că a pus mâna şi ea pe el. Apoi mă întorceam şi priveam la Ursa Mare, mă opream la cei doi plopi înalţi de pe marginea drumului, pe care îi asociam cu noi doi. Şoaptele frunzelor le asemănam cu şoaptele noastre. În acele clipe inima-mi era plină de bucurie… După ani de dragoste platonică, a dat Dumnezeu şi ne-am mărturisit dragostea sub frunzişul verde al unui copac de pe malul lacului de la marginea satului. A fost unica dată când mâinile noastre s-au atins, când am stat până dimineaţă sub acel falnic copac de tei. Ea era foarte tandră. Am simţit atunci că mă iubea şi chiar mi-a spus-o cu vorbele ei. Spre dimineaţă am întrebat-o dacă nu s-a îndrăgostit de un altul acolo la facultate. Mi-a răspuns că aşa ceva n-o să se întâmple niciodată, că mă iubeşte şi mă va iubi numai pe mine toată viaţa. Atunci eu i-am luat mâna şi i-am aşezat-o în dreptul inimii mele, întrebând-o dacă simte cum îmi bate inima şi dacă desluşeşte că bate numai pentru ea. Ea şi-a apropiat buzele de ale mele şi m-a sărutat. Şi totuşi după câteva luni s-a măritat cu un coleg de facultate, mai înalt şi mai arătos decât mine…”
O vedea mereu în vis
A suferit mult, mai suferă şi în prezent. Copacul îi devenise cel mai bun prieten: „Ori de câte ori veneam în sat, mă duceam la acel copac. Vorbeam cu el de parcă aş fi vorbit cu ea, îi împărtăşeam tot felul de gânduri şi frământări. Copacul îmi devenise cel mai bun prieten. Dar într-o zi când m-am dus, nu am mai găsit copacul. Era tăiat. L-a tăiat un verişor de-al meu ca să-şi încălzească soba la vreme de iarnă, fără să ştie că acel tei singuratic era cel mai bun prieten al meu. Priveam la trunchiul trist şi plângeam. Sufeream împreună cu trunchiul de care nu s-a îndurat verişorul să-l lase să trăiască, aşa cum nu se îndurase nici Larisa de mine, zdrobindu-mi inima în bucăţi… După vreo 7 ani de căsnicie, când deja aveam şi eu familie, mama primei mele iubiri avea să-mi spună, că fiica ei n-a avut noroc de un bărbat liniştit aşa cum sunt eu, că acel Făt-Frumos o mai zdupăneşte, se duce deschis când îi abate, la mândre. Eu continuam şi continui s-o port în suflet. Aşa de tare eram îndrăgostit de ea, încât eram gata să fac orice, numai să ştiu că e fericită. Aveam tot felul de vise, unde o vedeam pe ea. Odată am visat că ea stătea pe calea ferată. Era îmbrăcată în rochia ei albă cu buline de culoare roz, aşa cum fusese îmbrăcată şi atunci când am stat sub copac. Trenul era din ce în ce mai aproape, iar ea stătea nemişcată. M-am repezit cu o viteză nebună spre ea, dar când am dat să întind mâna s-o trag, trenul deja o acoperise. Am răcnit atât de tare prin somn, încât i-am trezit pe toţi ai casei şi m-am trezit şi eu. Eram ud lioarcă…”
Prima şi ultima iubire
Cu bune cu rele viaţa a mers mai departe, dar nici Larisa şi nici Alexei nu uită felul în care s-au îndrăgostit şi declară că mai iubesc şi acuma. Larisa spune că a simţit în toţi aceşti ani că Alexei nutreşte faţă de ea cele mai curate sentimente. A greşit, căsătorindu-se cu colegul ei, orbită fiind de frumuseţea lui exterioară. Iar Alexei, pur şi simplu, m-a lăsat fără cuvinte: „Eu soţiei mele pe care o respect foarte mult nu i-am spus niciodată te iubesc. Larisa rămâne prima şi ultima mea iubire. Eu şi acuma privesc la o salcie şi văd părul ei, aud un freamăt de frunze, îl asociezi cu vocea ei catifelată. Aseară înainte de ploaie, mergeam pe malul unui pârăiaş. Pluteam singur prin amintiri. La un moment dat mi-am ridicat ochii spre cer şi am văzut o compoziţie extraordinar de interesantă de nori. Era o compoziţie aşa de frumoasă! O adevărată feerie în care se revărsase carul de aur al amintirilor de neuitat. Am văzut în acea compoziţie copacul şi lacul, unde ne-am iubit cu Larisa mai frumos decât în filme. Şi am trecut din nou prin suflet acele emoţii pe care le-am trăit în noaptea de neuitat…”
Urmele acestei iubiri, Alexei și Larisa, le caută mereu printre amintiri, alergând cu gândul și evocarea pe toate cărările care le-au purtat cândva pașii. Își trăiesc bucuriile vieții cu cât le-a dat Dumnezeu, așteptând ca într-o zi umbrele amintirilor să se contopească și să-i aducă față în față, fie și la adânci bătrâneți. Visează amândoi măcar la câteva clipe de fericire meritată până a pleca pentru totdeauna pe alte tărâmuri de unde încă nu s-a întors nimeni.
Nina Neculce
