Mai rămânem la meșterii populari din Vasilcău. O altă meșteriță pasionată de frumos este Eugenia Cojocaru de 78 de ani. Fețe de pernă, fețe de masă, tot felul de broderii îi împodobesc casa. În mâinile ei orice bucățică de pânză se transformă în operă de artă, iar firul de ață alb ca neaua – în horboțică.
„Am adus din România material și am făcut o față de masă pentru mine și una pentru biserică și mi-o mai rămas o bucățică de material și am folosit-o și pe aceasta. Am văzut macii purpurii și i-am cusut. Cos, împletesc de când mă știu. Această față de pernă e împletită. A ieșit moda acum de perne din astea lungi, le brodez fețe și pentru acestea. Lucrez mai mult iarna, când se termină lucrul pe afară. La mine nicio bucățică de material, nici un fir de ață nu se pierde. La toate le găsesc întrebuințare”- așa a început dialogul cu meșterița.
N.N.: Și ce faceți cu ele, le vindeți?
E.C.: Nu le vând. Am nepoată și o să i le dau ei. Fetei mele i-am făcut în casă de toate. E o frumusețe care îți fură ochii și sufletul. Fac pentru copii și nepoți că tineretul în ziua de azi nu mai are timp să coase, să împletească. Moda s-a schimbat. Majoritatea nu mai pun pe pereți covoare și broderii. Spun cu părere de rău din acest punct de vedere, pentru că foarte multe lucruri tradiționale nu se mai păstrează.
N.N.: Cu regret, așa este. Sunteți o pensionară. Spuneți-mi, vă rog, unde ați muncit de-a lungul vieții?
E.C.: Am lucrat la fermă 32 de ani. Am fost îngrijitoare de viței. Opt ani am fost consilier raional. Am lucrat bine. Am Ordinul de Onoare, doamnă. Am o mulțime de mențiuni și Diplome. Eu am lucrat cinstit, că n-am fost o bețivancă. Mi-o plăcut să fie și gospodăria mea aranjată, casa împodobită cu lucruri făcute de mâna mea.
N.N.: Mă bucur să aud. În ce an v-ați născut?
E.C.: Am văzut lumina zilei când în lume era război și iată acum e război la vecinii noștri de peste Nistru. Sunt născută în 1944. Am împlinit 78 de ani la 5 mai.
N.N.: Mulți înainte și toți cu sănătate! Ochii vă mai permit să brodați, să împletiți?
E.C.: Mulțumesc Domnului, mai văd. Mai am ață, mai am pânză cumpărată tot din România și vreau să mai lucrez. Dacă cu văzul stau bine, cu degetele nu prea. Am două degete la mâna dreapta, care îmi amorțesc, de o ureche nu aud, un picior mă doare, dar viața mi-i dragă tare. Mulțumesc lui Dumnezeu că nu stau la pat să se chinuie cineva cu mine. Lucrez, tot lucrul îl fac.
N.N.: Doamne ajută! Dar soțul mai este în viață?
E.C.: Praznic de 7 ani i-am făcut anul acesta, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu drepții! Sunt singură. Am crescut doi copii. Băiatul e în raionul Ialoveni, iar fata – la Soroca. Lucrează amândoi, copiii lor sunt învățați.
N.N.: Câți nepoți aveți?
E.C.: Mă laud și cu strănepoți. De la băiat am două fete. Una e medic în satul Bardar, iar una e dusă în Spania. E căsătorită cu un român. De la fată am un nepot și o nepoată. Nepoata lucrează la Casa Teritorială aici la noi la Soroca. Nepotul e un băiat excelent. Vă spun drept, nu că-i al meu. A terminat aici în Soroca Liceul „Petru Rareș” și apoi a terminat la Suceava, apoi la Iași și a mers peste tot cu nota „10”. Acum e în Polonia la Universitate.
N.N.: Bravo! Sunteți mândră de copii și nepoți?
E.C.: Da cum să nu fiu mândră, dacă îmi aduc bucurii?!
Mă scuzați, dumneavoastră mi-ați spus că sunteți de la gazetă. Dar n-am auzit bine cum vă numiți și de la care gazetă sunteți?
N.N.: Sunt Nina Neculce de la „Ziarul Nostru”.
E.C.: M-am gândit eu că s-ar putea să fie așa. Apoi vreau să vă spun că citesc „Ziarul Nostru” de la primul număr. Și încep lectura cu ceea ce scrieți dumneavoastră, cu pagina 13. De câte ori îmi puneam întrebarea: cum arată oare femeia asta care adună atâtea istorii interesante? Și iată azi a dat Dumnezeu să ne cunoaștem. Mă bucur că am onoarea să vă cunosc. Să fiți sănătoasă și să tot scrieți să avem ce citi!
N.N.: Mulțumesc frumos! La fel. Pace și Bucurii să ne dea Dumnezeu!
