La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

0
758

  Mergeam la Putinești, raionul Florești pentru prima dată, întrebându-mă în gând: oare ce om frumos mi-o fi pregătit directoarea Casei de Cultură, Maria Crăciun? Știind că plec cu colegii de redacție în acest sat, pe ea o rugasem în ajun să-mi găsească o persoană potrivită pentru un „Sfat”. Nici prin gând să-mi treacă ce surpriză mă aștepta. Omul frumos nu a fost unul, ci trei. Este vorba de două surori ale intelectualului desăvârșit, remarcabilului  lingvist și jurnalist, Vlad Pohilă –Galina Bibică și Liuba Pohilă și colega lui de clasă, Iulia Solcan.

  În Casa Mare a surorii Galina, am spălat gânduri și amintiri despre Vlad Pohilă. Cărțile dragului frate, decupări din ziare și reviste, sunt așezate aici la loc de cinste. Aici aveam să aflu că orice carte bună a fost pentru Vlad un adevărat miracol al copilăriei, adolescenței, tinereții și al întregii vieți trăite în lumea cărților până la 67 de ani. I-am mai răsfoit cărțile ca să recitim din gândurile lui: „Nu mă satur de frumusețea și bogăția limbii române”, „…dedic totul țării – și dragostea, și dorul, și durerea, și speranța”, „Sunt un om liber și fericit în libertatea de a gândi și a scrie”…

 Gânduri, emoții am clătit în roua amintirilor și la căsuța părintească. De sus, din veșnicii parcă îl auzeam pe Vlad cum ne îndeamnă să ne apropiem blânzi și răbdători de carte, căci „cine nu citește nu are șansa să devină om cult, om puternic informat”.

Amintiri despre VLAD POHILĂ în rostirea celor dragi de acasă

(născut pe 6 aprilie 1953 , Putinești, raionul Florești,  – decedat 15 mai 2020 , Chișinău)

  Nina Neculce: Doamnă Galina Bibică, e frumos să răscolim amintiri despre fratele dumneavoastră aici, în Casa Mare, cea mai mare și mai frumos împodobită odaie din frumoasa dumneavoastră casă.

Galina Bibică: D-apoi aicie locul în care secântăși se plânge. Iar lui Vlad i-a plăcut întotdeauna acest loc care e mai plin de sens, are o valoare mai mare pentru o pauză la un pahar de vorbă.

Liuba Pohilă:  Când venea în sat cu prieteni de prin Țările Baltice, Petersburg sau Odesa, în Casa Mare, acolo în casa părintească îi primea. Acolo discutau tot felul de probleme legate de literatură, istorie, identitate națională, dar și de libertăți, drepturi, proprietate privată.  Acuma eu locuiesc în casa părintească. Casa Mare se păstrează. Masa, sofca sunt făcute de tata. Am păstrat totul așa cum au lăsat părinții, care s-au numit Ileana și Ion Pohilă, mama fiind născută Prisacaru.

N.N.: Pohilă e un neam cu rădăcini adânci aici la Putinești, sau e venit din altă parte?

Galina: Părinții sunt băștinași de aici. Fratele a studiat arborele genealogic și a găsit că mulți ani urmă au venit pe aceste locuri trei frați Pohilă. Unul s-a stabilit la Fălești, altul la Putinești și al treilea în Telenești. Deci rădăcinile noastre sunt aici. De toți am fost 9 copii la părinți (4 frați și 5 surori), în viață am rămas 5. Părinții demult au plecat. Mama cu 33 de ani în urmă, iar tata cu 28. Am trăit așa ca o familie numeroasă. Pe unde mai bine pe unde mai greu.

N.N.: Relația dintre surori și frați cum a fost?

Galina: Am fost ascultători, prietenoși.Părinții  ne-au învățat să fim uniţi, nedespărţiți, să nu uităm de omenie, de iertare. Şi noi ne-am străduit să fim aşa, cum ne-au povățuit. Ne-am ajutat între noi cu ce am putut, nu am fost indiferenţi unul faţă de altul. Vlad ne-a ajutat mult copiii noştri, pe care îi găzduia când plecau la studii în Chişinău, ori îi ajuta să se orienteze în alegerea profesiei.

Liuba: Știți, la noi este o ierarhie. Sora cea mai mare, Feodosia, născută în 1939  este încă în viață și noi dacă aveam ceva de făcut, ceream sfatul țacăi. Eu și acuma spun: mă duc să întreb de țaca. Când era și bădica în viață, mă duceam și ceream și sfatul lui. Pentru noi țaca avea locul ei și bădica avea locul lui. Așa am fost educați. Eu nu mă pot împăca cu gândul și cu adresarea asta a copiilor de azi, „tu mamă,tu tată”. Noi la părinți și bunei ne-am adresat cu „mata”. Am avut și frică, și rușine, dar le-am și purtat mereu respectul.

    Părinții au dus-o greu. Au trecut războiul, foametea, au trecut prin multe greutăți. Tata a fost mobilizat în armata română la Cernăuți, mama a rămas cu copii mici, cu pământ. Pe urmă a venit colectivizarea și le-a luat pământul, le-au luat totul…Nu le-a fost ușor, dar au știut să ne educe în spiritul credinței, cumsecădeniei, omeniei.

N.N. Doamnă Galina, erați mărișoară când s-a născut Vlad. Cred că țineți minte momentul venirii lui pe lume.

Galina: A rămas viu în memorie acel moment. Era în ziua de Paști, duminică dimineața, 6 aprilie, 1953. Tata venise de la biserică cu pasca și ouăle roșii sfințite. Am mâncat cu toții sfințit. Noi, copiii, ne-am îmbrăcat curățel și am ieșit afară la scrânciob. Așa era atunci, prin mai multe ogrăzi se făcea scrânciob. Ne făcuse și nouă tata, că eram mulți și dorea să ne bucurăm acasă de sărbătoare și nu în ograda altcuiva. Ne dădeam în scrînciob bucuroși, nevoie mare. Ograda era plină de strigăte de bucurie. Lumina Învierii făcea multă lumină în sufletele noastre de copii. Să fi trecut vreo oră de veselie, când tata a ieșit în prag. M-a strigat pe un ton liniștitor: „Galea, ia vino la tata!”. Da eu mă speriasem, tata era foarte sever și mă întrebam: „Of, Doamne, oare ce-am făcut? Mă cheamă să mă bată”. Mă duceam cu frică spre el. Când m-am  apropiat, l-am văzut cu fața radiind de bucurie și m-am liniștit. Iar el pe un ton vesel mi-a spus: „Du-te și le spune și celorlați că mai aveți un frate”. M-am bucurat, nu m-am bosumflat, sau să zic la ce ne mai trebuie încă un frate că și așa suntem mulți. De bucurie am început a sări de pe un picior pe altul de la prag până la scrânciob strigând: „Mai avem un frate! Mai avem un frate!” Vestea a fost primită cu bucurie și de ceilalți. Fratele s-a născut acasă, moșit de baba Ioana. Creștea dădăcit de noi, surorile mai mari. Mama îl drăgostea și zicea: „Băiatul ista s-a născut la zi mare, o să ajungă om mare. O să aibă mare noroc în viață.” Și poate norocul a fost acela că el a făcut ceea ce a vrut, ce i-a plăcut. Nu și-a întemeiat o familie. A trăit în lumea cărților și scrisului toată viața.

N.N.: Aceasta i-a fost chemarea de Sus. Dumnezeu are cu fiecare din noi un plan și are rezervat pentru fiecare mai mult decât o satisfacție de moment. Vlad a înțeles de mic că are multe de dăruit, multe de învățat.

Galina: Așa o fi. Vorba ceea, ce ți-i scris în frunte ți-i pus.

Liuba:  Vlad a fost al șaptelea copil, eu sunt al optulea. Noi am fost mai favorizați decât frații și surorile mai mari. La insistența surorilor mai mari, tata ne-a permis să ne continuăm studiile. Tata ne spunea: „Nu, nu vă dau voie că nu o să am cu ce să vă întrețin!”. Iar noi ne jeluiam surorilor și ele îl rugau pe tata să ne permită. Tata a fost un părinte mai sever. Dar nu ne-a încurcat severitatea asta. Din contra, eu consider că ne-a făcut oameni. Vlad și-a făcut studiile la Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Chișinău, apoi a urmat cursurile de muzeistică și studiu al artelor la Moscova și și-a făcut doctorantura la Institutul de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. A colaborat cu numeroase publicații în calitate de ziarist, a tradus și a redactat o mulțime de cărți, dicționare, enciclopedii. Până în ultima clipă a vieții a fost redactor șef la revista BiblioPolis din cadrul Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”. S-a manifestat cu plăcere ca organizator și moderator a zeci și sute de evenimente culturale în Republica Molodva și România etc, etc...

   Eu după ce am terminat școala din sat, am urmat studiile la Colegiul de Arte de la Soroca. Apoi am absolvit Universitatea, facultatea Biblioteconomie. La școală Vlad învăța înaintea mea. Am fost foarte apropiați și ca vârstă, și sufletește. După ce am absolvit Universitatea am avut așa o dorință foarte mare de a munci în Chișinău la biblioteca Universității. Și am plecat la Chișinău. Timp de 15 ani noi am fost nedespărțiți acolo cu Vlad. A fost perioada cea mai interesantă din viața mea. A fost perioada când luptam pentru idealurile noastre naționale. Îmi amintesc cât efort a depus Vlad la apariția ziarului „Glasul”, care apoi a devenit revista „Glasul Națiunii”-prima publicație postbelică, editată cu grafie latină. Publicația se tipărea clandestin în Țările Baltice. Doamne, la câte pericole era supus el și toți colegii lui! Astăzi cred că puțini sunt aceea care conștientizează acest lucru, dar pe Vlad  toate acestea nu l-au interesat, el a rămas în suflet cu sentimentul împlinirii…

    După ce părinții au decedat, au apărut alte probleme și am venit mai aproape de casă, la Biblioteca Universității din Bălți, apoi m-am întors acasă. Lucrez la biblioteca publică orășenească „Ion Creangă” din Florești. La fel ca Vlad nu mi-am întemeiat o familie, nici n-am fost căsătorită. Așa cred că a fost lăsat de la Dumnezeu.

N.N.:Dar ce v-a plăcut mai mult în viață?

Liuba: Omul tot timpul are un vis. Lectura, cărțile m-au absorbit. Visul  meu a fost să lucrez printre cărți, într-o bibbliotecă și visul s-a împlinit. Eu cu Vlad mai mult pe tema cărților discutam. Ce-ai citit tu, ce trebuie să citesc eu. Am citit literatură de calitate, măcar că eram în perioada ceea sovietică. Vlad avea grijă de pe unde se ducea să-mi aducă carte românească. La noi atunci cartea românescă era interzisă. El a lucrat o perioadă ghid și colinda toată fosta URSS și-mi trimitea colete cu cărți de la Leningrad, Odesa, Moscova. Am fost la curent cu marii scriitori români. Am avut perioade când am citit toată opera lui Sadoveanu, am avut perioade când am citit numai Dostoevschii. Prin intermediul lui Vlad i-am cunoscut  pe Grigore Vieru, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Aurelian Silvestru, Ionel Căpiță, Nicolae Rusu, pe toți scriitorii care erau pentru Neam și Țară.

N.N.: Cu Vlad împreună ați frământat cam același aluat.

Liuba: Da. El a fost un om foarte bun la suflet. A fost cel mai sârguincios la carte dintre noi toți.

N.N.: Vorbiți cu lacrima. Este trist că a plecat prea devreme. Mai avea încă multe de făcut.

Liuba:  Da, mai avea, dar viața este așa cum ne-o dă Dumnezeu, ne pune la prea multe încercări. Doar copilăria rămâne în amintire ca Raiul pe pământ.

    Avem o masă în sarai, care îmi amintește mereu de copilărie. Noi toți stăteam la masa ceea, acolo mâncam. În mijloc mama răsturna mămăliguța, punea o strachină mare și toți cu lingura mâncam din strachina ceea. Era atât de gustoasă mâncarea! Mâncam cu mare  poftă, golind strachina în câteva minute. Alergam împreună cu Vlad desculți toată vara, n-aveam nici unghii la degete. Toate erau dezbârnate de atâta alergat.

Noi țineam două capre la vremea ceea. Când a crscut mai mărișor,Vlad  păștea caprele. Se ducea cu caprele pe imaș și lua cu dânsul o torbă cu cărți. Avea un loc, înconjurat de apă pe malul Cuboltei, așa ca o insulă, unde creștea iarbă. El se retrăgea cu caprele pe insula ceea. Caprele aveau și iarbă, și apă, iar el toată ziua citea. După dânsul și eu am păscut caprele și-mi luam și eu cartea în traistă…

N.N.: Doamnă Iulia Solcan, dumneavoastră ați fost colegă de clasă cu Vlad. Cum v-a rămas în amintire Valiuca cel din anii de școală?

Iulia Solcan: Era un elev deosebit față de noi. Era simplu, prietenos, modest, cinstit, harnic la carte și neîntrecut în citirea cărților. Era cu mult mai deștept ca noi toți, dar niciodată nu arăta aceasta, nu se bătea cu pumnul în piept, cum ar fi făcut-o alții.

  În clasele primare noi îi ziceam Ion Creangă. Pentru că el se așeza pe o bancă, lua cărțile cu poveștile lui Creangă și ne citea, ori povestea. Ne adunam toți în jurul lui și ascultam. Când am mai crescut, în clasele a VIII-a, a IX-a, a X-a îi ziceam Eminescu. Citise tot ce se putea citi atunci la noi din Eminescu, știa multe poezii pe de rost. A rămas până la moarte mereu îndrăgosrit de creația și personalitatea lui Eminescu. Mai târziu el avea să scrie într-un eseu: „Să ne apropieim de Eminescu mereu cu dragoste, dar și cu recunoștința pe care le merită”. Îi mai spuneam și enciclopedia școlii. Când aveam de scris vreo compunere, îl rugam: „Valiuca, hai ajută-ne cum să scriem, ce să scriem!” Și el ne ajuta. Era scăparea noastră. Pâinea lui zilnică a fost cartea și scrisul. A citit toată biblioteca școlii și toată biblioteca satului. În zilele de odihnă, biblotecara  de la biblioteca satului îi dădea cheile și el singur se ducea în bibliotecă și citea. Luminoasă-i va fi amintirea de-a pururi pentru noi. El pentru satul nostru Putinești a fost o enciclopedie vie, rămâne enciclopedie și în continuare. În 2017, prin Decizia Consiliului local, biblioteca a primit numele „Vlad Pohilă”. Era în viață. S-a bucurat, foarte mult s-a bucurat. Multe cărți a donat bibliotecii. Chiar după ce a decedat doamna Liuba a adus o parte din cărțile din biblioteca lui personală, cea mai mare parte a fost dusă la biblioteca publică din Florești. Trăiesc sentimentul de satisfacție  că a plecat în veșnicii știind că biblioteca îi poartă numele.

Liuba: Și dacă tot vorbim de anii de școală, vreau să vă spun că a început să scrie din anii de școală. În clasele mari a fost redactor la o revistă care se numea „Magazin istoric”. Și în acea revistă se publicau primele încercări literare, poezii, povestiri, pagini din istoria satului, folclor. Eu culegeam folclor. A editat 5 numere și aceste 5 numere se păstrează în Muzeul școlii. Noi am  avut un învățător de istorie foarte erudit, un evreu, domnul Gherman Vaisman, care a făcut școala la Iași și a fost coleg cu Liviu Deleanu. Și iată, domnul profesor a văzut că Vlad este înzestrat cu capacități și îl invita foarte des la el acasă, îi împrumuta cărți de istorie, literatură,  toate edițiile românești. La formarea lui intelectuală și a atitudinii pioase față de tot ce-i românesc cred că au contribuit și rudele noastre din România. O soră și doi frați de-ai lui tata se refugiaseră în România în1944. Ei veneau des la noi. Un unchi era învățător, altul dascăl, iar mătușa a ajuns profesoară de istorie la Universitatea din București. Ei ne aduceau cărți, discuri, dar cred că cel mai important pentru Vlad erau discuțiile convingătoare cu ei despre limba română, despre identitatea noastră.

N.N.: Știți, vorbind acuma despre Vlad, încerc să fac o paralelă între el și marele lingvist al lumii-Eugeniu Coșeriu, care s-a născut nu departe de Putinești, la Mihăileni, Râșcani și cu care am avut feriirea să ralizez un interviu. A reușit și Vlad să facă atât de multe într-un timp atât de scurt!

Liuba: El a corespondatcu Eugeniu Coșeriu. L-am surprins odată cum  îi pregătea lingvistului un pachet cu reviste. M-am uitat la adresa de pe colet și am văzut scris: Germania, orașul Tübingen.  L-am întrebat „cui trimiți acest pachet în Germania?” Și el mi-a răspuns: „Lui Eugeniu Coșeriu care este consăteanul lui Valentin Mândâcanu.” Valentin Mândâcanu a fost prieten apropiat cu Vlad. Pot spune că Vlad a fost discipolul lui Valentin Mândâcanu. Și iată prin ntermediul dumnealui, fratele nostru a devenit prieten și cu Eugeniu Coșeriu. De fapt Vlad avea prieteni peste tot.  Avea prieteni din Țările Baltice până în Caucaz, din Moscova, Leningrad până la Marea Adriatică și îi primea pe toți la noi acasă cu cea mai mare bucurie.

N.N.:  A fost prieten, sau mai exact discipolul  distinsei cercetătoare și profesoare, Mioara Avram de la București despre care a scris atât de frumos în eseurile sale și pe care am avut și eu onoarea s-o ascult la Iași. Era, dacă nu greșesc, prin 2002 în cadrul Conferinței științifice „Limba Română-azi”.

Liuba: Nu numai cu Mioara Avram, dar și cu alți lingviști de seamă, care l-au marcat de-a lungul vieții. Vlad cunoștea mai multe limbi: franceza, rusa, bulgara, sârba și croata, polona, ceha, slovaca, lituaniana, italiana, spaniola, letona… Le învățase în mod individual. Cunoașterea multor limbi l-au ajutat să cunoască alte literaturi și culturi…

N.N.: Aveți atâtea amintiri, atâtea de povestit. Mi-ar trebui, cred, să stau aici la dumneavoastră nu o zi, ci măcar o săptămână.

 Iulia: Vlad era foarte sociabil. Și-n școală cât a învățat era prieten cu toți colegii, dar mai mult cu fetele. Cu băieții nu prea făcea prietenie. Lui nu-i plăcea să se ia la bătaie cu cineva, să facă tot felul de șotii, cum făceau colegii, să fumeze. El își vedea de lecturile lui, de scrisul lui, de dragostea lui nemărginită pentru limba română. Un pictor de la noi din sat, Mihai Gherștioagă l-a pictat în haine de general și i-a zis : „Generalul Limbii Române”. Avem în biblotecă acest portret și alte relicve de-ale lui Vlad pe care ni le-au donat surorile lui. Vlad a fost un om cu Literă Mare. Avea o mare dragoste de oamnei, ținea mult la frați și surori, la toate rudele, la mulți oameni cu suflet de roman din Florești și Soroca. A muncit mult, a scris, a trăit. Cum să nu fim mândri de un asemenea titan, care a fost cât o întreagă academie și care a avut mare dragoste de Neam și Țară, de satul natal?!  

Liuba: Dorințele lui Vlad erau cărțile și textele bune, voia ca toată lumea să conștientizeze că limba noastră e cea română și nu moldovenescă. Cu un sentiment de împlinire a publicat cărțile: „Să citim și să scriem cu litere latine”, „Grafia latină pentru toți”, „Și totuși limba română”- sunt cărți cu valoare de simbol.

Galina: Tare multe amintiri am și tare ni-i dor de dânsul. Ni-i dor mereu și vorbim în toată ziua cu el. Eu mă duceam cel mai des la dânsul la Chișinău. Când s-au început la mine problemele de sănătate, el m-a dus pe la medici. Și datorită lui, eu am ajuns să trăiesc până la anii iștea. Eu de felul meu am fost mai bolnăvicioasă, cu ajutorul lui am ajuns la medici foarte buni, dar el, sărmanul, nu prea a avut grijă de propria sănătate. Muncea nopțile și ziua dormea câteva ore. Când mă duceam la dânsul, stăteam la sfat până pe la orele 24.00. Ne aminteam de atâtea lucruri! Și râdeam, și plângeam, și vorbeam de toate. Pe mine de acum mă fura somnul și mă duceam la culcare, iar el zicea că mai stă o oră și apoi o să se culce și el. Dar nu se mai culca, lucra până dimineața.

  Multe sunt amintirile. Cu două luni înainte de a muri, eram la el. M-am dus ca de obicei și i-am făcut de mâncare. Așa făceam de fiecare data când mă duceam la Chișinău. Luam o găină de acasă și-i pregăteam zeamă cu borș de casă. Și atunci am pregătit zeama și-l așteptam să vină de la lucru.  Parcă-l văd întrând pe ușă și exclamând: „Vai, ce gustos miroase! Mi-i foame! Am o foame de lup.” Mânca cu poftă, savurând plăcerea gustului. Îi făceam o cratiță mare și i-o puneam porționată la congelator ca să aibă pe mai multe zile, că el, sărmanul, nu mai avea timp să gătească. După ce a mâncat ne-am așezat iar la sfat. Și el atunci a zis: „Viața asta e o bogăție, Galea!”. Îi era tare dragă viața și munca pe care o făcea. Tot atunci mi-am amintit de ziua când a împlinit 60 de ani, Și-a serbat jubileul la bibliotecă acolo unde lucra. Și venise la ziua lui și scriitorul Valentin Mândâcanu. Avea 83 de ani. El cum s-a așezat la o masa nu s-a mai ridicat să vină la masa cu bucate pe care o pregătisem noi, surorile. Îi duceam pe farfurie acolo. Și-n seara ceea cu două luni înainte de moarte i-am spus: „Vlad, știi ce mă gândesc eu uneori? Am un gând și o frică că tu o să ajungi așa ca Valentin Mândâcanu, cum l-am văzut la ziua ta cu ani în urmă și n-o să poți să te dai jos să cumperi o pâine. Ce-o să faci tu? O să-ți fie tare greu”. Dar el a stat așa câteva minute și s-a uitat la mine, apoi a zis: „Ei, Galea, ce-o fi aceea o fi.”

N.N.: Suferea de vreo boală la acea vreme?

Galina: Stătea la evidență cu tensiunea arterială. Doamna doctor la care merg și eu m-a sunat după moartea lui și mi-a zis: „Doamnă Galina, îmi cer iertare, poate nu i-am atras atenția cuvenită.” Înainte de a muri a stat o săptămână în spital. Avea ulcer la duaden. După o săptămână a revenit acasă, se simțea bine. Moartea avea să-l găsească în baie. În ajun i se făcuse rău în magazin în timp ce se apropiiase de casă să achite plata pentru cumpărături. Casierița l-a întrebat: „Vă simțiți rău? Să chemăm Salvarea?” Iar el a zis: „Dați-mi un pic de apă. Nu chemați ambulanța. Ajutați-mă să ajung acasă, nu locuiesc departe. Eu pentru mâine am programare la medic.”  Da până „mâine” n-a mai ajuns sărmanul. A fost găsit lângă cada din baie în genunchi… Ne-a lăsat un gol limens și o mare durere în suflet. Tare mare durere ne-o făcut. Nici nu m-am gândit că o să plece el înaintea noastră, a mea și a surorii mai mari. Credeam că-i seamănă lui tata și va ajunge la 83 de ani.

N.N.:  Luminoasă să-i fie amintirea! Dumnezeu să-l odihnească în Lumină acolo în Raiul LUI!

  P.S. În memoria mea imaginea lui Vlad răsare nu de la televizor, sau din numeroasele emisiuni radio pe care le-a îngrijit, ci de la o întâlnire la Societatea „Limba Noastră cea Română” dedicată cultivării limbii. Eram la începuturile redeșteptării noastre naționale. Atunci i-am auzit pe viu vorba așezată, cuvântul rostit frumos și cu demnitate, vocea blândă și mângâietoare –toate izvorâte din inimă. L-am ascultat și admirat cu multă plăcere. Și de atunci i-am urmărit scrisul în presa periodică, interviurile realizate cu el, căci a colaborat cu toate publicațiile periodice românești de la noi. Mi se pare că talentul ziaristic a prevalat, profesia de ziarist i s-a potrivit mănușă. Deși aborda teme majore, l-am văzut întotdeauna modest, plin de speranță, simplu și frumos, mergând dincolo de suprafață în Universul Limbii Române.

   Când împlinise 60 de ani, citisem un interviu foarete cald în revista „Natura”. Dialogul cu Vlad fusese întreținut de Ionel Căpiță. Atunci îmi notasem într-o agenda următorul citat, care mă emoționase până la lacrimi și mă emoționează și la moment: „ Bunul Dumnezeu şi părinţii mi-au dăruit atâta iubire, încât nu ştiu de voi avea ani şi de voi cunoaşte atâţia oameni vrednici să le-o împărtăşesc. O sursă vie de mari bucurii a fost mereu dragostea infinită pentru Limba Română pe care, în plus, cât am putut, am cultivat-o şi am apărat-o. Trăiesc din plin marea bucurie a cărţii, a lecturii, a cunoaşterii şi, desigur, cu nimic comparabila satisfacţie a scrisului. Prin scris, am adus multor semeni bucurie, altora le-am adus satisfacţia revelaţiei… ”

   Reproducând acest citat, mă întreb, înduioșată mai mult ca oricând, după ce am trecut pe la casa părintească din Putinești: Cum am putea să-ți mulțumim, suflet frumos, VLAD POHILĂ, pentru însuflețireacu care ai scris îndrumarul-simbol „Să citim, să scriem cu litere latine”, pentru curajul și competența polemicilor legate de revenirea la grafia latină pe care ni le ofereai prin ziare și reviste, pentru ghidul radiofonic „În lumea cuvintelor” de la Radioul Național pe vremea când lucram și eu acolo, pentru sentimentul de apartenență la Neam și Țară, trait din  adâncul sufletului, pentru căldura, cunoașterea și inteligența, emanate în tot ce-ai scris și ne-ai lăsat?! Ce pot să fac acum? Aprind o lumânare cu gândul că Dumnezeu te-a așezat la loc bun. Și poate că trăiești acum acolo Sus, așa cum zicea scriitorul și medicul roman fără de arginți, VASILE VOICULESCU: „.. O stare fără trepte, mai sus ca fericirea/ O lumânare-n sine mai pură ca iubirea…”

PUBLICITATE