Odiseea pedagogică – Nina Chirița

0
788

   Profesorul nu are nevoie de o zi specială pentru a i se mulțumi pentru dăruire. Fiecare zi în care copilul învață ceva nou, este ziua învățătorului, meritul muncii și strădaniei sale. Dascălii sunt aproape aidoma părinților, poate uneori mult mai apropiați de copii. Profesorul conştientizează că şcoala este un „atelier al umanităţii” şi „drumul regal spre înţelepciune”. Întotdeauna pedagogii au găsit resursele interioare pentru a depăşi situații dificile, iar în jurul lor s-au creionat portrete memorabile care străbat vremea şi sunt argumente ale devotamentului lor profesional.

Nina Chirița, din satul Bădiceni, a altoit dragostea de carte şi de limbă la multe generaţii de elevi, care au văzut în persoana dumneaei o profesoară de limba și literatura română mereu cu capul sus. Iar pe lângă cei 44 de ani în care a activat ca profesoară, 24 de ani a fost și director a școlii din localitate. De-a lungul anilor a fost mereu apreciată pentru simţul răspunderii și pentru corectitudinea cuvîntului rostit şi scris.

Am pornit pe calea pedagogiei

În anul 1963 am finisat școala din satul Bădiceni. Tânără, neîncrezută în puteri, dar pasionată de limba moldovenească pe atunci, împreună cu șapte colegi de școală am mers la Institutul “Alecu Russo” din Bălți. Era greu, părinții veneau cu geamantanul și ne aduceau de mâncare, iar pe la sărbători veneam noi acasă. Cât timp am învățat primeam „stipendie” din care mă străduiam, de fiecare dată când veneam acasă, să-i cumpăr fratelui, să-i fie țărâna ușoară, care era cu 11 ani mai mic, o surpriză cât de mică ca să îl bucur.

Revenirea la Bădiceni

Au trecut anii, când am terminat de învățat, am fost trimisă la lucru în Cărpineni. Eram tânără, străină, iar acolo copiii pe atunci mai cinsteau, situația era cam dificilă. Dar peste un an părinții m-au adus mai aproape de casă, în satul Cremenciug, unde am lucrat șef de studii și aveam și ore de limba moldovenească. Peste doi ani m-am căsătorit și am venit la Bădiceni, aici am lucrat la școală mai întâi ca instructoare de pioneri, educatoare, bibliotecară, după care am primit ore. În scurt timp au apărut copiii, bogăția mea, la 5 ani diferență am trei feciori. După ce am născut băieții stăteam acasă câte trei luni, iar când mă întorceam la lucru de mare ajutor îmi erau părinții, ei aveau grijă de copiii.

Școala mi-a fost viață, iar elevii copii

Toată viața mea a fost școală, nu contează în ce funcție eram, dar mai ales cât am fost director mă trezeam și mă culcam tot cu gândul la școală. Mai puțin acordam atenție familiei, pentru că cea de-a doua familie, atât colectivul cât și elevii însemna pentru mine foarte mult. Mergeam în fiecare dimineață cu entuziasm și cu emoție. Dar au trecut anii, tare-i bine cât ești tânăr, când ai puteri…sufletul și azi mai are puteri, dar fizic nimic nu mai este la fel.  Mă impresiona fiecare activitate din școală, 1 septembrie, ultimul sunet, seratele de Anul Nou. Pentru că îmi plăceau florile toată școala era verde, au fost ani frumoși, plini de amintiri.

Golul din suflet

În anul 2005 la Bădiceni a fost deschis liceul, a fost o bucurie nemaipomenită. Cu această ocazie am organizat o festivitate frumoasă, o reîntâlnire cu foștii absolvenți de toate vârstele. Ca mai târziu, în 2013 să fie pusă problema să se închidă liceele. Am rămas până azi cu un gol în suflet și cu un necaz, pentru că eu nu eram pentru asta, pentru că această instituție era ca un copil al meu, pe care l-am crescut împreună cu colectivul. Școala noastră era una dintre cele mai bune de la sate, mereu cu diplome, locuri premiante la concursuri, făceam seminare la care participa tot raionul. Paralel era liceu și la Visoca, în comparație cu noi în jurul Visocii sunt mai multe sătucuri mici de unde veneau copiii să învețe și acolo aveau posibilitatea să deschidă două clase. Noi, aici ne-am zbătut să adunăm copii, dar nu am avut de unde, numărul elevilor era în scădere din cauza că tinerii pleacă și nu se mai nasc copii, așa cum e situația în țara noastră. Am fost la Șolcani și am încercat să vorbim să vină copiii la noi cu autobuzul, dar nu le era comod, la Băxani la fel, copiilor din Dărcăuți le era mai aproape Visoca și am rămas doar cu elevii de la Sobari, dar acolo sunt puțini copii și nu aveam de unde completa două clase. La urmă am fost acuzată de unii colegi precum că nu aș fi vrut să fie liceul și am fost foarte jignită atunci. Niciodată nu am fost de acord să fie închis liceul, am încercat să căutăm elevi pentru a întregi numărul de clase, am mers la direcție pentru a discuta subiectul, dar într-un final am înțeles că nu depinde de noi, chiar dacă eram o instituție foarte bună, nu ne-a rămas decât să ne conformăm.

Aveam profesori devotați, cu grade didactice, gradul unu și doi, erau activi mergeau cu copiii la olimpiade, dar au rămas cu elevi până la clasa a IX-a. Sunt și acum activi profesorii, doamna Svetlana Dorogan, o profesoară foarte bună, Violeta Chirița, nora mea, doamna Snejana Eftodi, sunt oameni care vor să muncească și acum, în condiții cu totul diferite față de cele de cândva.

Am mers în pas cu schimbările

Mi-a plăcut activitatea. Și schimbările care au fost pe parcurs în învățământ le-am primit și le-am implimentat în școală. Trecerea pe cabinete, apoi programul “Pas cu pas”, la început era totul nou, dar mai târziu ne-am obișnuit. Am făcut reparație, cu suportul primăriei, a direcției raionale, pentru că atunci nu era autonomie financiară cum e acum, nu aveam o copeică, eram doar cu hârtiile.

Nu am mai revenit la școală

Mi-a fost foarte greu, la 40 de ani am rămas cu trei copii și cu părinții bătrâni. Toți îmi spuneau că sunt puternică, poate așa a fost, doar că odată ce am ieșit din școală mi s-au dus toate puterile.  Așa s-a primit că am ieșit la pensie și nu am fost lăsată în funcție măcar să termin anul școlar, era luna aprilie. Am rămas doar cu câteva ore la o clasă. Mi s-au propus următorul an niște ore, dar am refuzat. Am simțit în suflet că s-a rupt ceva pentru mine și nu mai am ce căuta în școală. De câte ori mergeam pe drum mă uitam spre școală cu jale, pentru că acolo mi-a fost toată viața.  Mai târziu m-am acomodat cu viața de acasă, credeam că odată ce voi fi la pensie voi răsturna dealurile, pentru că niciodată nu-mi ajungea timp, eram ocupată cu copiii satului. Însă nu a fost chiar așa, odată ieșind la pensie s-au adunat într-un buchet toate bolile și s-au îndesit vizitele la spital. Acum m-am apropiat mai mult și de Dumnezeu, înainte eram ruptă de biserică, rar mergeam, dar acum simt în suflet o atracție de Maica Domnului, de Hristos și Dumnezeu, poate așa e la fiecare bătrân când ajunge la anii mei. Când mă simt mai rău patul mă știe, când mi-e mai bine îngrijesc grădina, iubesc florile. Îmi place să fac mâncare, să am pentru cine face este o bucurie. Singurătatea este foarte grea, dar când mai ai cui face o mâncare, cu cine vorbi, timpul trece mai repede, mai greu trece noaptea, când se adună toate durerile.

Când ești susținută, le reușești pe toate

M-am străduit totdeauna să îmbin bine activitatea ca director și munca de profesor. Dar mai era și a treia latură casa, gospodăria, câmpurile. Lucram cota, aveam cal, vacă, pentru că trebuia să-mi întrețin familia. Întotdeauna am avut alături oameni care m-au ajutat, m-au susținut și le-am reușit pe toate, deși am întâlnit și oameni care îmi mai căutau nod în papură.

Copiii nu mai citesc ca înainte

Acum, deseori mă gândesc în mintea mea, dacă aș mai lucra astăzi, cred că nu aș rezista. Am impresia că este cu totul altă disciplină, părinții nu mai sunt aceeași, elevii s-au schimbat mult, în mare parte sunt doar cu telefoanele în mâini. Sunt foarte multe neajunsuri, dar ele trebuie înfruntate, așa cum noi am înfruntat greutățile timpurilor noastre. Înainte citeam mult, citeam la lecție, copiii citeau acasă. Acum nu mai citesc copiii. Eu, personal, de doi ani, de când am telefonul mobil stau mai mult în telefon, rar când i-au o carte în mână.  La fel și copiii, ei au acum ocupație și nu vor să citească. Pe când activam, copiii veneau la bibliotecă, am amenajat cu colectivul o bibliotecă frumoasă, una dintre cele mai bune din raion, întotdeauna găzduiam seminare. Îmi plăcea mult Eminescu, când sărbătoream zilele lui în școală sau când studiam opera mereu cântam, cântam versurile lui Eminescu puse pe melodii.

Fiecare elev și-a găsit drumul în viață

Copiii de la școală erau ca și copiii mei, uneori poate chiar mai mult acordam atenție lor decât băieților mei. Pentru că veneam acasă târziu, obosită imediat mă apucam de lucru în altă parte, uneori poate seara nici nu verificam lecțiile copiilor așa cum trebuie să facă o mamă. La școală aveam relații bune cu elevii, fiecare copil are caracterul său și trebuie să știi să vorbești cu fiecare, să te aproprii de el și de părinții lui. Peste ani fiecare și-a găsit locul lui, drumul lui în viață, am elevi foarte buni în toată lumea, mă mândresc cu ei, mă bucur că îmi sunt prieteni pe rețelele de socializare.

Mândria mea, elevii

Printre elevii pe care i-am învățat sunt Igor Volnițchi, Andrei Brighidin, frații Diana și Sorin Maslo, Igor Spinei, Olga Cojocaru, Victor Ciumac, Violeta Cerbari. Sunt foarte mulți elevi cu care mă mândresc, fiecare elev era important pentru mine, fiecare și-a găsit rostul lui, mulți s-au împrăștiat prin lume. Nu contează unde sunt, cine sunt, principalul e că și-au găsit locul, scopul lor în viață. Unii mă mai vizitează când au posibilitatea, cu alții ținem legătura prin internet, ne felicităm de sărbători.

Mesaj pentru profesori și părinți

Copiii trebuie iubiți, părinții trebuie să învețe să-și iubească copiii. Cei 7 ani de acasă să nu dispară, dacă educi bine copilul se formează un caracter bun, o personalitate, iar când copilul este alintat, rezultatele le vezi mai târziu și-ți pare rău, dar nu mai poți repara nimic. Atât profesorul cât și părinții trebuie să întoarcă copiii la acea carte care a dispărut. Dascălii să-și iubească obiectul, să formeze din elevi oameni ce vor alege drumul corect, să le dea cunoștințe, pentru că totul este înainte, noi ne ducem în jos, iar copiii, generația tânără merge în sus, crește.

Cristina Topală

,,Odiseea pedagogică” este proiectul inițiat de Direcția Învățământ Soroca, realizat în colaborare cu Ziarul Nostru, prin intermediul căruia profesorii veterani povestesc cum s-a schimbat de-a lungul timpului sistemul de învățământ și cum au făcut față tuturor provocărilor. Cum au influențat reformele aplicate procesul de învățământ, urmărind ca tot ce-a fost bun să aibă continuitate.

PUBLICITATE