Dragostea care nu se va stinge niciodată

0
156

„Mamă, aşa că tu nu o să pleci la tata în cer?”- întreba micuţul Renat, strâns lipit de pieptul mamei în timp ce mergeau într-o maşină spre Chişinău. Şi mama i-a răspuns blând şi duios: „Nu, scumpul mamei. Mama trebuie să te crească şi să-ţi poarte de grijă aici pe pământ”. Micuţul i s-a uitat drept în ochi, parcă încercând să se convingă că nu-i nici o ameninţare, s-a lipit şi mai strâns de pieptul ei şi a adormit.
Iar eu, care stăteam alături, m-am întors către tânăra cu ochi expresivi de un albastru senin-senin, pe chipul căreia se citea durerea, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o: „ A-şi putea să vă fiu alături măcar cu o vorbă în durerea prin care treceţi? Spuneţi-mi ce s-a întâmplat cu tatăl copilului, Dumnezeu să-l ierte?” „Nu se cade să ziceţi Dumnezeu să-l ierte, pentru că n-a murit de moarte bună… s-a spânzurat… acum aproape jumătate de an. Şi ce rău, ce rău îmi pare, că n-am putut să-l întorc din drum”. După câteva schimburi de vorbe aveam să aflu că mă căutase, vroia să se întâlnească cu mine. Şi Viorica mi-a depănat până la Chişinău firul poveştii.

Crescuţi în lipsuri şi nevoi

A venit pe lume această copilă maturizată înainte de vreme, acum 26 de ani într-un sat din fostul judeţ Soroca. Zilele nu i-au fost prea luminoase în casa părintească. Din cauza paharului părinţii se certau în permanenţă, creându-le celor trei copii disconfort psihologic ziua şi noaptea. Dar într-o zi certurile aveau să se termine, pentru că scandalagiosul tată a închis ochii pentru totdeauna. Alcoolul l-a băgat în pământ. Situaţia grea din familie a făcut-o pe Viorica la 16 ani să plece de acasă şi să-şi caute un rost. Drumul vieţii a dus-o la o şcoală de meserii. După câteva săptămâni de studii soarta i l-a scos în cale pe Viorel, un băiat frumos, elegant, care la cei 18 ani ai săi gustase şi el cu vârf şi îndesat din tristeţe şi amar. Tatăl său a părăsit-o pe maică-sa, când el era mic de tot, nu avea niciun an. Au rămas doi copii văduviţi de grija unui părinte, ce plecase în Rusia pentru o altă femeie. Viorel a crescut în lipsuri şi nevoi, iarna vânăt de frig, când nu ajungeau bani pentru lemne şi cărbuni, vara alerga mai mult flămând în timp ce mama muncea la Moscova. Tristă era şi maică-sa acolo printre străini. De tristeţe s-a îmbolnăvit şi printre străini a şi murit.

Erau fericiţi chiar dacă nu aveau casa lor

Şi au tresărit Viorel cu Viorica, când au aflat cât de asemănătoare le sunt poveştile, şi s-au mirat de nu le venea să creadă că poartă acelaşi nume, atunci când au făcut cunoştinţă. Şi încet-încet au prins a culege bucuriile împreună, împletind timp de 10 ani o legătură sufletească foarte frumoasă. Pluteau de fericire, cum pluteşte o barcă pe marea senină. Povestea lor de dragoste o şopteau toţi cei din anturajul lor, aşteptând ziua când vor fi chemaţi la nuntă. Şi ziua aceea a sosit. Cei doi îndrăgostiţi au muncit câteva luni în Rusia, au adunat banii necesari pentru cheltuielile de nuntă şi şi-au organizat cum au putut ei mai bine marele eveniment! Amândoi erau tot o lumină în ziua nunţii, privindu-se cu ochi vii, plini de extaz. Şi tot într-o lumină au fost şi după nuntă. Iar când pe lume a venit Renat, fericirea lor nu avea margini. A fost cel mai frumos cadou de ziua lui pentru proaspătul tătic. Micuţul s-a născut chiar de ziua tatălui. Erau fericiţi, deşi nu aveau casa lor. Casa în care crescuse Viorel cu mama şi cu sora îi rămăsese drept moştenire, dar nu locuiau în ea, închiriau o garsonieră pentru că acolo era nevoie de reparaţii.

A încremenit şi s-a cutremurat când a deschis uşa la sarai

A trecut bine şi frumos un an în trei, trecea şi al doilea. Într-o seară de decembrie, cu o zi înainte de ziua lui Renat şi a capului familiei, s-a iscat o ceartă banală între tinerii soţi. Supărat foc! Viorel a ieşit din casă cu cuvintele: „ Să ştii că mă duc şi nu mă mai întorc!” Plecase…! Dar aşa ceva nu se putea. Ora 23.00-el nu-i, miezul nopţii-el nu-i, dimineaţa –el nu-i. În zorii zilei Viorica a telefonat-o pe sora lui, crezând că-i la ea. Nu era nici acolo. Cuprinsă de nelinişte şi disperare, i se jelui vecinei că Viorel n-a fost în noaptea aceea acasă. Vecina i-a zis: „ Stai liniştită. O fi acolo la casa părintească. Unde putea să se ducă în altă parte?” Şi într-adevăr acolo era, dar cum era! S-a pornit într-acolo. Nu ştia de ce, dar cu cât se apropia mai mult de casă, cu atât mai tare îi bătea inima. L-a strigat, l-a căutat prin toate odăile – nu era. Şi de odată se simţi, ca şi cum cineva o lovise cu ceva greu în cap şi nu mai lăsa loc la nicico speranţă. Şi-a îndreptat paşii spre sarai. Dar, zice că mai bine nu-i îndrepta, mai bine nu vedea ce i-a fost dat să vadă. A încremenit şi s-a cutremurat când a deschis uşa la sarai. Viorel stătea aninat de grindă! Spatele îi deveni ud lioarcă şi îl simţea rece ca gheaţa. „Nu se poate!” – a răcnit tare de tot de au auzit vecinii şi s-au adunat să vadă ce s-a întâmplat… L-au înmormântat fără preot lângă zidul cimitirului.

Viaţa a învăţat-o să fie puternică

Atunci a aflat Viorica de la vecini că Viorel a mai avut de câteva ori tentativa de omor. S-a simţit dărâmată. „Dacă ştiam, îl feream poate de acest păcat. Mergeam cu el la preot, la psiholog şi poate era azi în viaţă. Mă doare, tare mă doare. L-am iubit şi îl iubesc şi mă întreb cum de s-a îndurat el, care a crescut fără tată, ducându-i mereu dorul, să-l lase şi pe copilul său pe care îl iubea atât de mult orfan de tată?!”, rosti ea printre lacrimi.
În cele mai bine de două ore, cât a durat drumul de la Soroca până la Chişinău, am mai aflat de la Viorica că sora răposatului, ce-a făcut, ce-a desfăcut, dar a pus ea mâna pe casa părintească, necătând la faptul că are locuinţă şi n-o duce rău. Rămasă pe drumuri, mama şi copilul şi-au îndreptat speranţele spre Moscova. Mi-a spus că pleacă în capitala Rusiei la fratele mai mic, care o aşteaptă şi care o înţelege cel mai bine. E singurul sprijin acum, singurul om dintre cei apropiaţi care o îmbărbătează. La despărţire a adăugat: „Viaţa m-a învăţat că trebuie să fiu puternică, să lupt pentru tot ce-mi doresc. Am să mă târâi pe brânci, am să muncesc să adun bani de un apartament ca să am unde-l creşte şi educa pe Renat, care este un copil minunat. Să vedeţi cât de multe ştie la doi ani şi patru luni! Seara înainte de culcare spune „Îngeraşul meu „ şi „Tatăl nostru”, îi spune noapte bună lui tata. Ştie să numere, să recite o mulţime de poezii. Dragostea pentru Viorel, care nu se va stinge niciodată trăieşte prin acest scump odor, care îi seamănă leit la chip şi la suflet. Creşte bun la inimă cum a fost şi taică-său. Mă rog Domnului să ne aibă în paza LUI mereu”.

P.S.
Am scris această poveste adevărată în primăvara lui 2014. De atunci nu m-am mai văzut cu Viorica. Dar cred cu tărie că Dumnezeu a ajutat-o să-și refacă viața. O văd și acum când scriu aceste rânduri în fața ochilor – o fată atât de gingașă, cu chip luminos, în care pulsa optimismul, însuflețirea cu care se îndrepta spre un nou început.

Nina Neculce

PUBLICITATE