La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

  Maia Taraban este Directoarea Bibliotecii orășenești „Emil  Loteanu” din Ocnița. S-a născut pe 21 iunie, 1957 în satul Zozuleni, raionul Râbnița, RM. Și-a început activitatea de bibliotecar imediat după absolvirea Școlii Pedagogice din Orhei. A trecut prin toate procesele de muncă într-o bibliotecă, de la simplu bibliotecar până la obligațiunile și responsabilitățile unui manager. O cunoșteam din postările pe Facebook, din convorbirile telefonice până în primăvara anului trecut, când am avut posibilitatea s-o cunosc pe viu, să-i ascult vorba inspirată, țesută cu multă dragoste pentru tot ce înseamnă Biblioteca în fruntrea căreia stă din anul 1995. Din 2017 este Cetățean de Onoare al orășelului Ocnița.

„Și Familia și Biblioteca sunt componente importante ale fericirii mele”

Nina Neculce: Ceea ce am văzut acum un an la biblioteca dvs., m-a lăsat fără cuvinte. Peste tot respiră creativitatea, rafinamentul, gustul estetic –o adevărată mână de gospodină, de conducătoare pricepută. Când și cum a pornit drumul spre bibliotecă?

Maia Taraban: Aruncându-mi privirea în anii copilăriei abia acum îmi dau seama că viața mi-a conturat în cale unele semne, situații, persoane pe care nu le conștientizam atunci, dar care ușurel-ușurel, încetul cu încetul, mă ghidau spre profesia care mai târziu mi-a devenit destin. Îmi aduc aminte cât de mult mă îndrăgostisem de bibliotecara din sat, Ala Timofeevna Ursul. Doamna a sosise în sat împreună cu soțul, un băiat din sat care, făcând serviciul militar tocmai prin părțile Sahalinului, acolo s-a și căsătorit cu doamna. Îmi plăcea totul la ea. Era elegantă, micuță de statură, asemenea Degețicăi din poveste și avea un defect al vorbirii legat de pronunțarea literei „R”. Până la urmă și acest defect pentru mine atunci era o magie. Vorbea o limbă rusă frumoasă și corectă. Toate acestea, împreună cu ordinea permanent exemplară din bibliotecă și aroma deosebită de carte de acolo îmi produceau o deosebită plăcere și o mare dorință de a frecventa biblioteca sătească. După finalizarea clasei a 8-a a Școlii medii ruso-moldovenești din satul vecin Popenki, Râbnița mi-am continuat studiile la Școala Pedagogică din Orhei. La biblioteca școlii lucra o doamnă drăguță, atrăgătoare, cu o minune de împletitură pe cap. Îi spunea Galina Maximovna. Îmi plăcea maniera dumneaei de a conversa cu noi, „noviceii” veniți la studii în cursul I. Alt semn conștientizat peste ani a fost faptul, că noi, elevii grupei a 13 –a, condusă de profesorul Reznic Isaak Nicolaevici, după o înțelegere (mi-am dat seama mai târziu, că a fost o înțelegere „șmecheră”) a domnului diriginte cu bibliotecara din sala de lectură a  Bibliotecii raionale „Nadejda Krupskaia”, Mara Markovna Gherșkovici am fost numiți ca „șefi” (voluntari) ai sălii de lectură, pentru a acorda ajutor la reparația cărților, la alte lucrări. Eu aveam obligațiunea de a întocmi orarul vizitelor colegilor de grupă la sala de lectură. Aceste vizite deseori se limitau nu atât la acordarea ajutorului, cât la lectura sau răsfoirea cărților despre pictori universali, scriitori renumiți, periodice. Îmi aduc aminte cu câtă atenție ne trata Mara Markovna, cu câtă dragoste și profesionalism ne recomanda fiecare publicație. Reznic Isaak Nicolaevici permanent se interesa dacă colegii respectă orarul frecvenței la bibliotecă. Acum îmi dau seama că acești doi oameni frumoși la suflet mi-au cultivat dragostea de Carte și lectură, de cunoaștere, de frumos. Îmi amintesc cu câtă informație nouă și impresii frumoase plecam acasă pentru a reveni din nou la bibliotecă. Acum o spun la sigur, calea mea spre profesia de bibliotecar n-a fost întâmplătoare. Soarta mi-a scos în cale în diverse perioade ale vieții bibliotecari pasionați, adevărați profesioniști, care au idealizat în sufletul meu chipul Bibliotecarului și au dat valoare deosebită profesiei de bibliotecar.   

N.N.: Ce ați simțit când ați pășit pentru prima dată pragul bibliotecii în calitate deja de bibliotecară?

M.T.: Pentru prima dată ca bibliotecară am pășit pragul Bibliotecii Raionale „Nadejda Krupskaia” (pe atunci), actualmente „Alexandru Donici” din orașul Orhei. Da, îmi amintesc de acea zi… Zi care mi-a schimbat radical viața. Ziua în care am fost angajată ca bibliotecară în sala de lectură a fost una deosebită, deoarece „am aterizat în culisele” unei profesii noi, unui domeniu necunoscut, unui colectiv aproape necunoscut. Rafturile cu mulțimea de cărți m-au făcut să mă „înfricoșez nițel”, însă Eu –l din interior mi-a șoptit încet: „ Îmi place!”. Mi-a fost ușor să mă acomodez, deoarece am avut în preajmă bibliotecari cu o vechime avansată în profesie de la care am învățat multe secrete ale profesiei. În anul 1985 soțul a fost transferat cu serviciul la Ocnița  și eu m-am văzut nevoită (cu greu) să mă despart de colectivul minunat al bibliotecii orheiene. La Ocnița a început o nouă poveste în viața mea și a familiei mele.

N.N.: Poveste pe care o trăiți intens până în prezent. Cum a fost începutul?

M.T.: Pot să spun că nu mi-a fost ușor. Mult timp am dus dorul Orheiului, vecinilor, prietenilor, colegilor orheieni. La început nu mă părăsea senzația că la Ocnița nu mă voi reține mult timp. Dar, anii treceau unul după altul și, spre marea mea fericire, m-am îndrăgostit de acest „oraș micuț la margine de țară”. Aşa a fost să fie, ca următorii  37  de ani de activitate profesională să–i trăiesc cu mare dragoste pentru biblioteca din orășelul Ocniţa. Cînd i–am păşit pragul pentru prima dată, nici nu bănuiam că peste 10 ani mi se va acorda încrederea de a sta în fruntea acestui minunat colectiv, care m-a ajutat să evoluiez în continuare ca Om, ca Bibliotecar, ca Conducător. 

N.N.: Cum reușiți să mențineți prosperitatea instituței mereu la înălțime?

M.T.: Actualmente bibliotecile din țară sunt afectate de fel de fel de crize, fiecare în felul său caută căi de supravețuire în situații deseori destul de dificile. Instituția noastră are locul său, imaginea sa în comunitatea ocnițeană, imagine îngrijită cu drag prin munca colegilor de zi cu zi, imagine care s-a format pe parcursul deceniilor prin munca generațiilor precedente de bibliotecari. Pentru a menține și a promova în continuare  imaginea pozitivă a instituției la cârma căreia mă aflu deja 27 de ani, mi-am propus ca primă și importantă sarcină, formarea și consolidarea unei echipe profesioniste, responsabile, creative, gata de a se sacrifica (în sensul bun al cuvântului) profesiei și utilizatorului. Permanent suntem receptivi la schimbările care se produc în comunitatea deservită, studiem necesitățile de informare și instruire a ocnițenilor pentru a le oferi servicii de calitate. Avem grijă ca biblioteca să devină un spațiu atractiv, confortabil pentru fiecare utilizator și pentru organizarea diverselor activități de interes comunitar.

N.N.: Succesul a venit în mod natural, sau v-ați propus ca scop să faceți din bibliotecă o adevărată bijuterie, o „Casă Mare”, o Cetate de Carte foarte atrăgătoare?

M.T.: Cineva a spus că „nu succesul e calea spre fericire, fericirea e calea spre succes: iubește ceea ce faci și vei avea succes”. Acest mesaj m-a călăuzit de-a lungul anilor în activitatea mea la Biblioteca publică orășenească Ocnița începând cu funcția de bibliotecar și terminând cu funcția de manager al instituției. Bazându-mă pe cunoștințele acumulate în domeniu la Biblioteca Raională din Orhei am continuat procesul de extindere a cunoștințelor prin autoinstruire, studiere a bunelor practici reflectate în publicațiile de specialitate. La 1 mai 1995 am fost numită în funcția de director al bibliotecii. Atunci împreună cu colegii ne-am propus ca scop să facem o bibliotecă atractivă, confortabilă, cu o imagine identică în comunitate. Mă bucur că mi-a reușit să motivez colegii la implementarea unor inovații, la realizarea unor evenimente care s-au încununat pe parcurs cu succes.

În 2004  în cadrul bibliotecii am reușit să deshidem Salonul Minorităților Naționale. Anul 2007 a fost marcat prin deschiderea Muzeului istorico-etnografic al oraşului Ocnița aferent bibliotecii, eveniment care i-a adăugat o nuanță nouă bibliotecii, ea devenind o instituție altfel, o biliotecă cu muzeu. În toamna anului 2015 biblioteca a aderat la Programul Național Novateca. În 2016 a fost inaugurat  Centrul de Formare „Nord-Ocnița”, iar în septembrie 2017 a fost aprobată  Decizia nr.06/10 din 13.09.17 a Consiliului orășenesc Ocnița Cu privire la instituționalizarea Centrului de Formare „Nord-Ocnița” în cadrul Bibliotecii orășenești. La 8 aprilie 2018 s-a desfășurat un eveniment important pentru copiii de la Ocnița  – „CIRCO – bucuria copiilor ocnițeni” – Deschiderea Centrului Info-Relax pentru Copiii din Ocnița. În următorii ani s-au produs și alte evenimente de talie locală care au consolidat imaginea bibliotecii în spațiul comunitar ocnițean și au mărit fluxul utilizatorilor la bibliotecă.

N.N.: Cum vedeți viitorul bibliotecii pe care o conduceți?

M.T.:Reieşind din experienţa profesională acumulată şi din responsabilitatea faţă de destinul bibliotecii mă strădui să fiu un învăţător bun pentru bibliotecarii tineri, cărora le sunt recunoscătoare pentru faptul, că şi–au dorit să devină Bibliotecari. Generația actuală de bibliotecari manifestă dragostea de Oameni, de Carte, responsabilitate şi dorinţă de a evalua. Am toată încrederea, că aceste tinere zeiţe o să devină profesioniste adevărate. Activând umăr la umăr cu colegii mei, buni specialişti, oameni modeşti şi cu suflet mare, cred în viitorul frumos al bibliotecii noastre şi a utilizatorilor ei.

N.N.: Cum vă răsare în amintire satul copilăriei?

M.T.: M-am născut la 21 iunie 1957 în satul Zozuleni, raionul Râbnița, Republica Moldova din părinți agricultori sau colhoznici, cum se numeau atunci, care s-au numit Filip și Elena Mamei. Am fost 3 copii la părinți, eu fiind  cea mai mare,  urmată de  Galina (1959) și fratele mai mic Oleg (1970). Satul Zozuleni e situat pe malul stâng al Nistrului pe un șes vizavi de Mănăstirea Țipova, amplasată pe malul drept abrupt la o înălțime de 100 de metri față de nivelul apei râului Nistru. Din grădina casei părintești Mănăstirea se vede foarte clar și eu, fiind copilă, deseori mă uitam vrăjită la construcțiile ce mai rămăsese de la mănăstire.  Bunica Ștefana îmi povestea că la Mănăstirea Țipova Ștefan cel Mare s-a cununat cu una din soțiile sale, cu Maria. Aceasta îi dădea și mai multă magie Mănăstirii în viziunea mea copilărească. Mai târziu, fiind elevă, am aflat că Mănăstirea Țipova este înconjurată de apele râului Nistru și de pârâul Țipova, care trecând prin stâncile de calcar formează frumoase cascade.  Multe din obiectele mănăstirii sunt legate de numele gloriosului domnitor al Moldovei, Ştefan cel Mare. Legendele ce vin din adâncul secolelor cântă dragostea lui faţă de crăiţa Maria Voichiţa. Pe când eram micuțe, eu cu sora am crescut la bunica, deoarece părinții munceau în colhoz de cu zori și până în noapte. Casa bunicii se afla chiar pe malul Nistrului. Când se lăsa amurgul peste sat, pe Nistru apăreau câteva bărci din direcția cărora venea un ecou de cântece. Bunica zicea că sunt cântările călugărilor. Nistrul copilăriei mele a fost un râu foarte lat, pe care navigau multe vapoare cu numele republicilor fostei URSS. Aceste vapoare erau un mijloc de deplasare a sătenilor în centrul raional Râbnița. Înainte de 1 septembrie, împreună cu mama plecam cu vaporul la Râbnița pentru a cumpăra toate cele necesare pentru școală. Călătoria era un eveniment deosebit pentru mine și sora, admiram cu ochii și sufletul malurile râului nostru drag. Iernile copilăriei mele au fost geroase, cu multă zăpadă, grosimea gheței de pe Nistru ajungea mai mult de 1 metru. Primăvara copilăriei mele începea cu vuietul puternic al Nistrului care se dezgheța, se acoperea cu un strat de ghețari de dimensiuni foarte mari și se transforma pe câteva săptămâni într-un râu de ghiață. Râul, sub greutatea ghețarilor, ieșea deseori din albie și inunda grădinile și casele aflate pe mal. Noi, copiii, urmăream acest fenomen cu mare curiozitate, dar și cu frică, așteptând ziua când râul se va limpezi și va curge în liniște. Apoi veneau zilele cu parfumul floricelelor de primăvară pe care le adunam cu sora din poenița de la marginea satului și din fundul grădinii bunicii Ștefana.

 N.N.: În formarea dvs. ca om cine a contribuit mai mult: mama, tata, sau bunica?

M.T.:  Nu pot să spun cine din ei a contribuit mai mult,nu pot să-i diferențiez pe unul sau pe altul, deoarece și părinții, și bunica au fost exemplu pentru noi cei trei copii. Temelia celor 7 ani de acasă a fost creată de bunica Ștefana. La ea am crescut până la vre-o 5-6 ani. Bunica a fost o ființă foarte muncitoare, de o rară acurateță, o bună gospodină, care menținea o ordine exemplară oriunde, fie în casă, curte sau  grădină. Întotdeauna m-am străduit  să mențin ordinea în jurul meu fiind preocupată chiar și de niște lucruri elementare, pentru ca sufletul să-mi fie curat și mintea limpede și ordonată, cum m-a învățat bunica. Tata cu mama  au fost oameni harnici, foarte  responsabili,  gospodari,  stimați de săteni. Pe lângă munca grea în „colhoz” din zori și până seara, croiau timp pentru a se ocupa cu ceea ce le producea plăcere. Lui tata îi plăcea să lucreze în lemn, toate frumusețele din lemn în gospodărie le-a confecționat singur. Încă o mare pasiune a lui tata era fotografia. Dispunea de tot echipamentul necesar pentru procesul de fotografiere și prelucrare a fotografiilor. Procesul magic se desfășura într-o odaie iluminată de un bec roșu, iar eu cu sora urmăream cu curiozitate când din foaia curată, muiată într-o soluție specială, începea treptat să apară fotografia. Datorită acestui „hobby” al tatălui în albumul familiei am  multe fotografii din copilărie. Mama era pasionată de broderie, în special de așa numita broderie „reșelie”. Casa noastră a fost împodobită de foarte multe lucrări confecționate de mama, pe care eu cu sora le păstrăm cu drag.  În zilele lungi de iarnă mama țesea lăicere, covorașe. Pe lângă toate acestea ambii părinți împreună au frecventat școala de seară din sat, absolvind 11 clase, ceea ce i-a permis mai târziu mamei la sfârșitul anilor 60 ai secolului  trecut să fie numită șefă la grădinița de copii din sat. Eu, cu sora și fratele, urmărind pasiunile părinților, am moștenit de la ei creativitatea, dragostea de frumos. Pot spune la sigur, că exemplul ambilor părinți a bunicăi Ștefana a fost cea mai eficientă investiție în formarea mea ca personalitate, ca Om.

 N.N.: De la amintirile din casa părintească să trecem la familia pe care ați creat-o dvs. Când și cum v-ați cunoscut cu soțul?

M.T.: Cu soțul ne-am cunoscut pe când aveam 17 ani și învățam la Școala Pedagogică din Orhei în cursul III. Soțul pe atunci era angajat ca ofițer de urmărire penală la Secția raională Orhei a Ministerului de Interne. A fost o dragoste la prima vedere care pe parcurs s-a transformat în relație serioasă și durabilă. În toamna anului 1975, la 12 octombrie ne-am  căsătorit. Nunta n-a fost mare, am sărbătorit-o în satul meu de baștină. Ne-am bucurat de o nuntă foarte veselă la care  au fost prezente toate colegele mele de grupă. A fost a doua nuntă timpurie în grupa noastră a 44-a. Din acea clipă am pășit în viața de familie cu dreptul. Împreună cu soțul am crescut și am educat doi copii. Feciorul Igor s-a născut la Orhei în anul 1977, iar fiica Irina s-a născut cu o diferență de 11 ani la Ocnița în 1988. Feciorul a absolvit Academia de Poliție din Moldova,  iar fiica – Academia de Studii Economice a Moldovei.

N.N.: În ce relație ați fost și sunteți cu copiii dvs.?

M.T.: În familia noastră, luând în considerație funcția foarte responsabilă a soțului, eu deseori eram și mamă și tată pentru copiii noștri. M-am străduit ca cei „7 ani de acasă” să fie o temelie trainică pentru viitor. Am fost o mamă iubitoare, dar și severă. Feciorul și acum își amintește, cum după lecții prietenii se duceau la joacă, iar el trebuia să meargă la cumpărături,  să stea cu sora mai mică, să îndeplinească alte obligațiuni, apoi pregătea lecțiile și uneori nu-i mai ajungea timp pentru joacă. Pe atunci îmi puneam scopul să înțeleagă că pentru a obține ceea ce îți dorești trebuie să muncești. Când locuiam la Orhei, eram cu serviciul la bibliotecă cu un program de la 13.00 până la 21.00.  Feciorul după lecții venea la bibliotecă, răsfoia reviste, deseori adormind pe scaune în sala de lectură. Când am trecut cu domiciliu la Ocnița, aceiași cale a parcurs-o și fiica. Deseori „nu vreau la grădiniță” era atât de convingător, că îmi topea inima și atunci mergea cu mine la serviciu. Jucându-se „de-a biblioteca”, devreme a învățat unii termeni de bibliotecă, să completeze fișa cititorului, să ajute la verificarea fondului de publicații etc. M-a amuzat un caz. Fiica avea undeva vre-o 7 anișori, văzând că subalternii scriu din când în când cereri la concediu, într-o bună zi îmi pune pe masă o foaie. Am citit „Directorului… Cerere… Mama, dă-mi te rog voie să mă duc afară să mă joc” (cu litere majuscule). Această cerere, pe care o păstrez cu drag, a fost cea mai amuzantă cerere în viața mea. Fetița mea, crescând, a participat activ la multe activități din cadrul bibliotecii. Sunt mulțumită de copiii mei. Au crescut cuminți, muncitori, responsabili, și-au găsit rostul în viață, știu ce vor de la viață, o trăiesc conștient și cu plăcere. Cu copiii mei am fost și suntem buni prieteni. Îi iubesc mult și mă bucur pentru succesele lor.

Actualmente feciorul Igor împreună cu familia locuiește în SUA. Fiica Irina locuiește în Chișinău.  Fiecare are ocupație după plac. Copiii ne-au fericit pe noi, părinții, cu doi nepoței Maxim și Breiden, și o bombonică de nepoțică Ema. Mă bucur mult că pe drumul vieții, alături de copiii noștri, merg două persoane cuminți și cumsecade, dragi sufletului meu, nora Laura și ginerele Veaceslav.

N.N.: Pe cât de apropiați și deschiși au fost cu părinții, v-au împărtășit secretele?

M.T.: Vreau să spun, căniciodată n-am insistat ca copiii să-mi dezvăluie toate secretele, chiar fiind în relații apropiate cu ei. Astfel mă strădui să procedez și acum, când sunt deja maturi. Când erau mici, ca orice mamă, nu trebuia să depun mare efort pentru a le descoperi secretele, simțeam  după voce, după  privire că e „un  secret” la mijloc. Copiii de mici au fost deschiși, sociabili și nu țineau mult secretele în sine. Adolescență copiilor, plină de sentimente ale primei dragoste, primelor dezamăgiri, tendințe spre maturizare am trecut-o împreună cu copiii fără grave consecințe psihologice caracteristice acestei perioade dificile, continuând să fim deschiși în relațiile noastre. Feciorul, fiind cu 11 ani mai mare, este autoritate pentru fiica, mă bucur, că sunt prieteni, sunt împreună la bine și la greu,  că se iubesc și se susțin  la necesitate. Actualmente orice temă de discuție cu copiii este oportună pentru noi. Îmi place să discut cu fiica, cu feciorul, ascultându-i cu atenție,  urmărind cu plăcere și nostalgie cum s-au maturizat și au devenit personalități cu viziunea lor despre viață, bazată deja pe experiența proprie. Acum ei îmi dau sfaturi utile, deoarece mai bine decât noi, părinții, se orientează în viața de azi.  

N.N.: O întrebare tradițională: Familia sau biblioteca?

M.T.: Nu pot să fac alegerea între aceste două aspecte ale vieții mele.Nu pot să dau prioritate uneia sau alteia, deoarece și una și alta sunt componente importante ale fericirii mele. Pe când copiii s-au născut, le-am fost alături din primele clipe de viață, când au făcut primii pași, când au rostit primele silabe. I-am ajutat să cunoască lumea din jur, i-am îndrumat către grădiniță, apoi școală. Cred, că am fost un spate sigur pentru soț și copii. Funcția responsabilă a soțului și copiii minori m-au făcut pe o perioadă să mă dizolv în viața lor totalmente, trăiam cu problemele și succesele lor, creându-le tot confortul pentru ocupațiile preferate și relax. Pe atunci nici nu mă gândeam la o carieră, am fost mai mult concentrată pe familie, Familia, fiind prioritară pentru mine. Treceau anii, copiii creșteau, deveneau mai sinestătători, multe lucruri casnice deja le puteau îndeplini singuri și atunci mai ușor mi-a fost să îmbin viața de familie cu funcțiile de serviciu. „A avea o familie este un dar pentru mine. Cu toate acestea, nu m-am gândit niciodată să renunț la munca mea” a spus Ruth Gabler-Schachermayer. Sunt de acord cu spusele doamnei, deoarece am fost fidelă profesiei de bibliotecar, consacrându-i deja 43 de ani de activitate, străduindu-mă să fiu un model pentru copiii mei. Cariera și familia sunt uneori greu de împăcat, însă dau vieții sens. A le dobândi pe amândouă este uneori un ideal, iar cei care reușesc s-o facă sunt cu adevărat norocoși. Mă simt o norocoasă, deoarece am reușit să îmbin cariera și viața de familie, grație sprijinului  de la soț și de la copiii mei dragi.

N.N.: Ce lecții v-a oferit pandemia?

M.T.: În perioada pandemiei au plecat în lumea celor drepți multe persoane pe care le cunoșteam. În acest context, încă o dată m-am convins, că viața este un dar de la Dumnezeu și suntem datori să prețuim fiecare clipă, fiecare zi, să le admirăm, să le trăim frumos, cu dăruire de sine să realizăm lucruri bune. Să fim prudenți  față de sănătatea proprie și a celor din jur. Să nu pierdem curajul în fața diverselor provocări, inclusiv și în fața dificultăților pandemice.

N.N.: Pe ce valori ați pus preț de-a lungul vieții?

M.T.:  De-a lungul vieții am pus preț pe dragoste în sensul larg al cuvântului, sănătate, familie, copii, omenie, carieră, responsabilitate, toleranță, autoinstruire, lectură, creativitate, performanță … Lista valorilor poate continua, deoarece pe parcursul anilor simțeam din când în când  necesitatea de a reevalua, de a completa și a stabili corect prioritățile vieții în dependență de moment și de evenimentele plăcute sau triste ce se produceau în viață mea. Aceste valori au influențat formarea mea ca personalitate, ca manager, m-au ajutat să iau decizii corecte, să-mi realizez unele scopuri, să obțin unele performanțe. Aceste valori au dat și dau actualmente sens vieții mele.

N.N.: Ați avut curajul și puterea de a spune de multe ori „Da!” provocărilor?

M.T.: De multe ori am avut curajul să spun „Da!” provocărilor vieții, chiar dacă erau uneori contradictorii voinței sau dorințelor mele, în pofida fricii de consecințele provocării, chiar dacă nu dispuneam de încrederea în sine la momentul respectiv sau nu aveam competențele  necesare. Dar, „încercarea trece marea”… Citisem undeva, „să nu-ți fie frică să faci ceea ce nu poți”. O provocare majoră, căreia i-am spus „DA!” a fost crearea Muzeului istorico-etnografic al orașului, care în final s-a încununat cu succes. M-am convins deja, că fiecare „DA!” provocărilor deseori necesită muncă asiduă, chiar altruism, sacrificiu pentru ca magia să se întâmple cu adevărat. Dar, îndeplinind o funcție de conducere, nu întotdeauna ești liber de a alege între „DA!” sau „NU” provocărilor. De multe ori provocările acceptate, în special cele legate de buna funcționare a instituției, de imaginea ei, îmi furau din timpul destinat familiei, copiilor. Acum când copiii se află departe de casa părintească și le duc mereu dorul, îmi dau seama, că spunând „DA!” provocărilor vieții, trebuie să cântărim bine efortul care va trebui să-l depunem pentru realizarea acestei provocări, efort, care să nu afecteze familia, copiii, ba chiar și pe tine însuți.

 N.N.: Ce v-ați propus să realizați în anii următori atât în plan profesional cât și de famile?

M.T.: Viața noastră e constituitâ din mai multe perioade, viața mea nefiind excepție. Perioada în calitatea mea de director al bibliotecii durează deja 27 de ani, ani productivi, ani cu succese și realizări frumoase. Au fost perioade mai triște, cu griji, neajunsuri,  însă, susținută de colegi, m-am străduit să fac față lucrurilor cu mult drag pentru profesie, pentru oameni și comunitate, creând condiții favorabile pentru o bună funcționare a instituției. În curând  îmi voi lua „rămas bun” de la biblioteca dragă. Îmi doresc, ca bibliotecarii tineri să continuie tradițiile frumoase inițiate pe parcursul anilor și să le înmulțească cu altele noi. Pentru anii viitori, sper să fiu utilă în cadrul Muzeului istorico-etnografic al orașului Ocnița, prin experiența și cunoștințele acumulate pe parcursul anilor. Sper, în curând să înceapă o nouă poveste a mea, la fel de fascinantă, cu un conținut la fel de bogat și cu oameni la fel de frumoși ca și celelalte povești din viața mea. În plan de familie îmi propun să mă bucur de realizările copiilor, să admir cum cresc nepoțeii, să le fiu de ajutor fizic și moral,  să am grijă de sănătatea mea și a soțului, pentru noi și pentru copiii noștri, să savurez din plin viața.

N.N.: Iar eu vă doresc ca toate aceste gânduri frumoase să se împlinească. Doamne ajută!

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•