La Sfat cu oameni frumoși descusuți de Nina Neculce

( Astăzi IN MEMORIAM părintelui GHEORGHE SAFTIUC (n. 10.IV.1959 –d. 19.V. 2019) din Dolhasca, Suceava, un bun prieten al sorocenilor, Cetățean de Onoare al orașului Soroca)

     Revin la acest sfat, realizat cu aproape 10 ani în urmă, la rugămintea doamnei Ana Bejan. Doamna Ana mi-a spus așa: „Pentru mine părintele Gheorghe a fost un model de adevărat preot. E bine să-l cunoască mai mulți cititori, să știe că s-a rugat mult pentru Soroca și soroceni și în general, pentru Basarabia.” Și eu m-am simțit bine întotdeauna în preajma acestui suflet frumos. Mă copleșea cu bunătatea și liniștea de pe chip, cu vorbele pline de înțelepciune.

   A construit în viaţă trei case, o mănăstire, şi-a întemeiat un cămin model în care au crescut trei copii, unul din ei fiind preoteasa Elisabeta a părintelui Sorin Huluță, parohul Bisericii „Sfinții Martiri Brâncoveni”. A fost consilier în Consilul local Dolhasca, consilier economic în Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, preot judecător la Tribunalul Bisericesc Iaşi. Cu dăruire deplină și-a împlinit datoria de preot, dar și cea de cetățean. Mai multe veți afla citind acest interviu.

„Pe soroceni îi iubesc foarte mult. Soroca este a doua casă a noastră”

Nina Neculce:S-o începem cu începutul. Unde şi-a lăsat părintele Gheorghe copilăria?

Gheorghe Saftiuc: Într-un sat din Bucovina-comuna Salcea, situat la  11 km de Suceava. Localitatea datează din secolul XVII. A avut statutul de comună până în 2003, când locuitorii acestei localităţi s-au pronunţat prin referendum, pentru ridicarea aşezării la rang de oraş de gradul III. Oraşul are în componenţa sa satele Plopeni, Salcea şi Văratic.

N.N.: În ce an vedea pentru prima oară lumina zilei micuţul Gheorghiță?

Gh.S.:În 1959, ziua de 10 aprilie, din părinţii Mihai şi Maria Saftiuc, bucovineni din Cernăuţi. Am fost primul din cei patru fraţi.

N.N.:Cu cine aţi mers prima oară la Biserică?

Gh.S.:Cu bunicul meu Alexandru, tatăl mamei. A muncit  foarte mult în Cernăuţi. A fost CF-rist. Şi bunica a muncit mult. Nici el nici bunica nu mai sunt, au plecat la Domnul. La Cernăuţi mama are înmormântaţi patru fraţi, care îşi dorm somnul de veci în Cimitirul Central. La Cernăuţi a fost casa părintească a bunicilor şi a părinţilor mei. După cel de-al  doilea război mondial au trecut în Regatul României, Salcea fiind prima localitate din Regat, lângă Suceava. Basarabia şi Bucovina de Nord  după cum ştiţi, fusese cedată ruşilor. Bunica Axinia de pe tată îmi povestea că a trecut Prutul cu o traistă şi trei copii, lăsând la Cernăuţi o  avere întreagă…

N.N.: Deci bunicul pe linia mamei a fost cel care v-a arătat drumul spre Biserică?

Gh.S.: Da.Bunicul a fost o fire foarte religioasă. Avea mare evlavie către Maica Domnului şi niciodată nu se aşeza la masă până nu spunea câteva rugăciuni adresate Născătoarei de Dumnezeu. Iubitor de rugăciune şi de Biserică a încercat să-mi vorbească şi mie despre puterea rugăciunii. Însă copil fiind mă gândeam mai mult la joacă. Şi bunelul a început să mă cumpere. Mi-aduc aminte cum îmi zicea: „Dacă spui Tatăl Nostru îţi dau 5 lei. Dacă mergi  astăzi cu mine la Biserică am să-ţi  cumpăr bomboane etc”. Cu inimioara de copil încănu înţelegeam ce înseamnă biserica. Slujbele mi se păreau destul de obositoare. La biserica mea din sat, unde am fost botezat şi mi-am petrecut copilăria, părintele avea obiceiul să citească  acatistele în auzul tuturor în timpul liturghiei. Îmi aduc aminte, că ieşeam afară, când părintele începea să pomenească fiecare familie cu tot ce-şi dorea. Nu  aveam răbdare să ascult, mă plictiseam. Şi aşa am trecut un prag.

N.N.:Acest lucru se face şi acum  în multe biserici.

Gh.S.:Se face, dar asta e treabă de altar. Este acolo Proscomediarul când scoţi părticica din prescură. Acolo pomeneşti pe fiecare în parte fără să audă credincioşii povestea vieţii tale. Fiecare cu taina vieţii lui. Acolo sunt pomeniţi toţi cei care aduc pomelnic pentru Sf. Liturghie. Acolo  în altar am învăţat şi eu ce înseamnă să te rogi şi să trăieşti bucuriile rugăciunii. Mai trecusem o treaptă.

N.N.:Şi următoarea treaptă care a fost?

Gh.S.: Eram prin clasa a VI-a şi am mers cu bunelul la Bucureşti după un clopot la fabrica de clopote. Aveam la Bucureşti o mătuşă, care fusese femeie de serviciu la reşedinţa permanentă a Regelui Mihai. Era foarte credincioasă şi râvnitoare de Dumnezeu. Când se ruga, o vedeam cu îngerul la rugăciune. Plutea. Eu am rămas foarte mişcat de lucrul acesta. Avea o putere mare în rugăciune.

N.N.: Se pregătea mult înainte de rugăciune? 

Gh.S.: Da, foarte mult.Se concentra. Iar când se ruga întra pur şi simplu cu trup şi suflet în icoană. Ea m-a învăţat ce înseamnă libertatea sufletească călită prin rugăciune. Atunci am înţeles mai bine ce înseamnă rugăciunea.

N.N.:Dar când  v-aţi dat seama că o să luaţi calea preoţiei?

Gh.S.: Am făcut-o la insistenţele bunicului meu. În clasa a VIII-a a fost o clipă hotărâtoare pentru viaţa mea.Tatăl meu mă vedea ofiţer şi am depus actele la Liceul Militar. Dar a fost o neşansă pentru tatăl meu şi o bucurie pentru mine că n-am intrat. Tatăl meu fusese deţinut politic, făcuse opt ani de puşcărie la comunişti şi nu corespundeam din punct de vedere politic. Deaceea am fost respins. Atunci bunicul a zis: „Aşa e voia Domnului.Tu trebuie să mergi la seminar”. Şi am plecat la seminarul teologic,dar şi aici ghinion! Nu aveam încă 16 ani şi iarăşi am fost respins. M-am dus să fac doi ani la Liceul alimentar din Suceava, după care în 1975 am fost admis la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ.A urmat armata, iar după armată am făcut facultatea la Bucureşti (1979-1985). Atunci aveam un alt gând. Voiam să mă călugăresc. Eu fiind la facultate în anul I şi II mergeam foarte des la Mănăstirea Cernica, unde era stareţ actualul Episcop de la Argeş. Îmi plăcea foarte mult şi acum îmi place mănăstirea.Dar mai târziu m-am convins, că e mai scumpă căsătoria decât călugăria.

N.N.: Sunteţi ataşat valorilor familiale?

Gh.S.: Absolut. Dar să-mi continuui gândul. Atunci  mi-aduc aminte în vacanţă am mers la munca câmpului cu mama mea. Şi din vorbă în vorbă i-am spus că mă bate gândul de călugărie. Mama mi-o zis: „Bun, dar în spate sunt trei fraţi.Cine o să-i ajute pe ei dacă taică-tău a murit?” Mi-aduc aminte că ne-am  aşezat să luăm prânzul cu pâine neagră, ceapă, roşii, castraveţi şi puţină sare. Era post şi mama m-a trimis s-aduc apă rece cu o cofă din lemn de la o fântână cu cumpănă din mijlocul câmpului. Şi când am venit înapoi ea plângea. O întreb de ce plânge, iar ea îmi răspunde: „Mă gândesc ce-o să facem noi dacă tu te faci călugăr? Ce-o să fie cu Nicu, cu Ionel, cu Mitică? Cine o să-i sprijine mai departe? A fi călugăr înseamnă să n-ai bani.” Şi atunci am zis: „Mamă dacă e aşa am să mă însor şi am să-mi creez şi eu o familie ca să-mi ajut faţii cum voi putea”.

Gh.S.: Știu că vă leagă o frumoasă prietenie cu părintele Milea de la Buzău. V-aţi cunoscut la facultate?  

Gh.S.: Nu. În armată ne-am întâlnit toţi studenţii de la teologie. Părintele Milea venea de la seminarul din Buzău, eu –de la seminarul de la Mănăstirea Neamţ. Şi acolo ne-am cunoscut foarte bine. Ştiţi oamenii se caută între ei şi se găsesc. Fiecare îşi caută oamenii cu care să se înţeleagă foarte bine. Cu el m-am înţeles foarte bine de la început. De atunci ne leagă o prietenie adevărată. După armată am devenit colegi de facultate. Geografic drumurile noastre s-au despărţit după facultate. El a plecat la Buzău, eu –la Suceava. A urmat căsătoria şi celelalte, dar sufleteşte am rămas legaţi cu mii de fire.

N.N.:Unde v-aţi început activitatea de preot?

Gh.S.: Am fost preot stagiar în comuna Adâncata, satul Hânţeşti, judeţul Suceava. După asta am fost preot paroh la Mănăstirea Probota, ctitorie a lui Petru Rareş.

N.N.: Cum au fost primii ani de preoţie?

Gh.S.: Nu primii, dar primul an de preoţie a fost foarte greu. În primul rând am fost al doilea preot la parohie, unde n-am fost iubit de preotul paroh pentru că am intrat, cum s-ar spune în casa lui. Şi aşa a vrut bunul Dumnezeu ca să mă transfer peste un an la Mănăstirea Probota, unde am avut un mare şantier. N-am ştiut ce mă aşteaptă acolo. Ploua în Mănăstire, erau zeci de metri patraţi de acoperiş sfărâmaţi, distruşi, o colonie de ciori străjuiau acoperişul. Şi am început o lucrare foarte mare. Era primul proiect la nivel de Mitropolia Moldovei şi Sucevei atunci. Preot tânăr fiind totuşi am făcut faţă, deşi Patriarhul Teoxtist s-a cam îndoit zicând: „Ce aţi trimis copilul ăsta pe un aşa mare şantier”? Iar actualul Episcop al Sucevii şi-a exprimat convingerea că o să fac faţă. Acolo am slujit din 1987 până în 1991. Am schimbat din temelie acoperişul, care se vede şi astăzi, am făcut o casă nouă foarte modernă şi apoi în 1990 s-au redeschis după Revoluţie vechile mănăstiri şi am propus ca acest locaş să fie redeschis ca mănăstire. Când s-a deschis Mănăstirea am mers la concurs pentru alt post. Şi am luat concursul de preot paroh la  Biserica „Învierea Domnului” din Dolhasca unde îmi fac datoria faţă de Dumnezu şi faţă de creştini până în prezent.

 N.N.: Cum se leagă relaţia cu creştinul care vine la biserică?

Gh.S.: În primul rând prin spovedanie. Apoi îi călăuzesc paşii lui. Am mulţi creştini plecaţi peste hotare şi îmi dau telefon şi mă întreabă: „Ce să fac, părinte? Cum să fac?” Tu ca preot îi ştii pe toţi. E frumos când mergi pe stradă şi te întâlneşti cu un creştin şi-i spui pe nume. Când te interesezi ce-i mai face fiica sau feciorul. În clipa în care îi spui pe nume  dai dovadă, că îl cunoşti şi îi faci omului plăcere. Asta-i bucuria unui preot. Te bucuri când creştinul, ce frecventază biserica are cununie sau botez şi îl ajuţi atunci când are o problemă financiară, sau în clipa când  ajunge la divorţ. Pentru că este o problemă a neamului românesc acum-divorţurile. Eu lucrez ca preot judecător la Tribunalul Bisericesc Iaşi şi chiar am mulţi colegi preoţi, care vin la judecată fiind divorţaţi. Şi-i cert şi acolo în ultima clipă.

N.N.:S-ar părea că un preot ar trebui să trăiască în împăcare cu toate şi nu s-ar cuveni să ajungă la divorţ.

Gh.S.: Ştiţi cum e. Există un drum paralel- iubirea de familie şi suportarea de familie. Dacă iubirea încetează într-o familie, urmează suportarea şi răbdarea. Rabzi. Le zic colegilor ajunşi în declin: „Te-ai căsătorit, ai părinţi, ai copii care vor suferi după aceasta. Când te-ai măritat sau însurat ai depus jurământ în faţa altarului cu mâna pe Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, având nişte martori- pe Dumnezeu prin preot şi naşii tăi de cununie. Şi aţi jurat să mergeţi alături până la  mormânt. Cum rămâne acum cu jurământul?” Pe unii reuşesc să-i întorc pe drumul cel drept, pe alţii nu. Şi mă doare mult acest lucru.

N.N.: Din 26 de ani de preoție, care consideraţi că este cea mai mare realizare a Sfinţiei voastre?

Gh.S.: Mănăstirea Probota. Sunt foarte mândru de ce am făcut acolo. A fost un proiect naţional realizat cu susţinerea financiară a Guvernului japonez şi cu contribuţiile creştinilor. Am aplicat cea mai frumoasă arhitectură din lume. Probota a rămas prima mea iubire, fiindcă acolo l-am cunoscut mai îndeaproape pe Dumnezeu. Lucram cu 60 de meşteri în fiecare zi – dulgheri, tâmplari, betonişti etc. Sâmbăta plecau acasă. Trebuia să-i asigur cu transport ca să meargă în familiile lor. Erau din Putna, din Gura Putnei şi eu făceam Sfântul Maslu la Mănăsire şi adunam bani ca să pot achita plata pentru munca meşterilor. Erau vremuri grele, când pâinea, uleiul se cumpărau pe cartelă.

N.N.: Aveaţi familie deja atunci?

Gh.S.: Da. Aveam şi  doi copii.

N.N.:În ce an v-aţi căsătorit şi cum aţi cunoscut-o pe doamna Mioara?

Gh.S.: În 1983, după anul II de facultate m-am  căsătorit. Am un frate după mine, Nicuşor, care  terminase liceul şi voia să se angajeze la fabrică. Şi mergând să-l angajez pe fratele meu m-am întâlnit cu actuala mea soţie, ea fiind inginer la fabrica respectivă. Ne-am văzut, ne-am plăcut, ce rămânea de făcut, vorba cântecului. A fost o căsătorie foarte rapidă.

N.N.: Cred că a fost foarte frumos. Sau nu e așa?

Gh.S.:Frumos, precum frumoasă e şi tinereţea. Pe 29 iulie, de Sfinţii Aposoli Petru şi Pavel ne-am cunoscut şi pe1august am făcut cununia civilă, iar pe 22 august am făcut cununia religioasă şi petrecerea de nuntă. A fost o nuntă specifică nunților de la ţară din acea vreme. Într-un cort în curte sub plasa de viţă de vie, cu fanfara de la Dolhasca, cu foarte multă lume, cu mâncare gătită acasă la ceaun. La mijlocul nopţii ne-am trezit că nu mai sunt locuri la masă şi a trebuit să luăm nişte mese de la vecini şi le-am pus pe o străduţă. Am făcut nunta la socrii mei, pentru că tatăl meu decedase și după educaţia bunului creştin nu se cuvenea să cânte muzica în curtea lui, chiar dacă trecuseră doi ani de la moarte.

N.N.:Prin ce v-a cucerit doamna preoteasă?

Gh.S.: Bine, eu vorbisem cu o fată 4 ani, care acum e preoteasă căsătorită cu un coleg de facultate. Eu vedeam prietenia cu ea ca pe un lucru firesc. Alte sentimente pentru ea nu încercam. Dar când m-am dus la fabrică şi am văzut-o pe Mioara, am simţit un foc în inimă. Şi m-aţi întrebat prin ce m-a cucerit? Prin frumuseţea chipului, prin vorba ei aşezată şi înţeleaptă, prin modestie. Primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Aş vrea să merg cu tine la Mănăstirea „Sfântul Ioan” să mă închin la moaştele Sfântului.” Şi eu i-am zis aşa când am ajuns la mănăstire: „Întâi şi-ntâi bărbatul trebuie să intre în biserică, dar acum o să mergi tu întâi să te închini.” Voiam să văd cum face întrarea în biserică şi dacă ştie să se închine la icoane.

N.N.: Şi cum a trecut testul?

Gh.S.: Pe „10”. Când am văzut că ştie pravila, ştie rugăciunile, am rămas foarte mişcat. Nici nu putea fi altfel pentru că vine dintr-o familie de oameni foarte credincioşi. Bunicul ei a fost preot, iar bunica a crescut-o cu mare dragoste faţă de Dumnezeu. Pe lângă toate doamna preoteasă mai este şi o femeie puternică. Pot să spun că eşti puternic ca preot dacă ai în spate o nevastă puternică. Preoţia constă 99 la sută în liniştea de acasă. Dacă nu ai pace acasă, nu faci nimic. Puterea de a sta în spatele unui om e o jertfă. Pentru că preot nu înseamnă numai patru ore la biserică, ci muncă zi de zi, ceas de ceas. Mulţumim Domnului, ducem o viaţă frumoasă. Avem trei copii: Elisabeta, care este aici preoteasă născută în1984, Mihail Teofil, venit pe lume peste patru ani şi Gheorghiţă, care a  făcut recent 18 ani.

N.N.:Gheorghiţă ar putea să vă calce pe urme?

Gh.S.:Nu ştiu. Mihail –Teofil a făcut deja teologia. Anul acesta a  terminat cu media „10” şi mai termină şi a doua facultate- managementul.

N.N.: Felicitări! Acum să trecem în alt registru. Când aţi auzit  prima dată de Soroca? 

Gh.S.: Demult. Din copilărie ştiam de cetăţile lui Ştefan cel Mare. Apoi la seminar am învăţat foarte multă istorie adevărată, nu falsificată.

N.N.: Dar să ajungeţi la Soroca v-aţi dorit vre-o dată în acei ani?   

Gh.S.: Sigur că da. Încă din clasa a VI-a aveam dorinţa să ajung la  Cetatea Soroca.Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost croitor. Făcea croitorie de lux. Eu îl ajutam la călcatul hainelor, la cusutul nasturilor. Şi în timp ce stăteam cu el în atelier, îmi povestea despre bunicul care a murit pe front în drum spre Odesa. Povestea şi plângea. Şi mi-a zis atunci: „Să ştii fiule, că şi dincolo de Prut sunt locuri frumoase. Nu departe de noi, la hotarul de răsărit al României Mari se află Cetatea Soroca, care s-a păstrat întreagă. Dacă cumva lucrurile se vor schimba, tu să-l cauţi pe bunicul tău, care poate c-o fi trecut cu frontul prin Soroca, căci şi acolo s-au dat lupte”. Şi iată, de atunci mi-a încolţit în minte dorinţa de a trece Prutul şi de a vedea această bucată de pământ  ruptă din trupul Ţării. Şi după Revoluţie când Podul de Flori a făcut posibilă întâlnirea dintre fraţi, am pus şi eu piciorul pe locurile pe unde  au trăit bunicii, pe unde au copilărit părinţii mei.Ţin foarte mult la familie şi la bunicii mei, care au trecut printr-o dramă. Nu-i uşor să părăseşti o casă, un cimitir cu patru copii înmormântaţi, un loc  drag ţie, un serviciu şi să pleci  pe veac în Regat, s-o iai de la capăt într-o casă plină de păduchi, fostă casă a unui evreu, s-o strici şi să faci alta nouă… Şi mama îmi povestea, că am fost zămislit în fân. Ca buni gospodari  au făcut întâi grajdul pentru animale, apoi au construit casa. Şi când am venit  eu pe lume, pe tata l-au luat la închisoare. N-a fost uşor. Şi iată după Revoluţie, cum spuneam am trecut Prutul să văd locurile dragi sufletului părinţilor şi bunicilor mei.

N.N.:În ce an aţi venit pentru prima oară la Soroca?

Gh.S.: Nu ţin minte exact. Cred că prin 1995. Am avut mai întâi un proiect cu oraşul Bălţi. Aduceam copiii din Bălţi în România la odihnă. Aceasta a fost prin 1992. Mă cunoşteam bine cu fostul protopop de la Bălţi, părintele Gheorghe, care a plecat la cele veşnice, Dmnezeu să-l odihnească! Şi apoi m-am întâlnit cu părintele Milea în 1995 la Bucureşti la aniversarea a10-a de la absolvirea facultăţii. Părintele a început să-mi povestească despre relaţia cu Soroca. Şi atunci am zis  că  merg şi eu să fac ceva pentru Soroca.

N.N.:Să le amintim cititorilor proiectele realizate aici la Soroca.

Gh.S.:Cimitirul de la Stoicani, Paraclisul „Sf. Cuv.Parascheva”, Tabere şcolare cu grupuri de copii din Soroca care s-au odihnit la Dolhasca, un şir de proiecte culturale, Biserica „Sfinţii Martiri Brâncoveni” care este o încununare a proiectelor mele aici la Soroca.

N.N.: Aici cred, că aţi pus tot sufletul, pentru că v-aţi trimis copiii la Soroca – pe fiica Elisabeta şi pe ginerele Sorin? 

Gh.S.: A fost o durere mare pentru mine atunci când am văzut, că  Biserica „Sf. Cuv. Parascheva” unde am investit în renovarea Paraclisului alunecă de pe filonul gândit şi conceput iniţial şi de asta am trimis copiii aici la Soroca. Pentru că am întâlnit foarte mulţi români aici la margine de ţară, care vor să se închine şi sfinţilor români nu numai celor cinstiţi de Patriarhia Moscovei. Nu mi-a fost şi nu-mi este uşor. În România foarte mulţi colegi m-au judecat şi mi-au zis că sunt un tâmpit că mi-am trimis copiii de acasă. Ei de fapt nu ştiu ce lume frumoasă este aici. Acuma când construcţia  Bisericii s-a pus deja pe roate, au început să mă contacteze: „Am auzit că faci biserică frumoasă acolo la Soroca”. Fără să mă întrebe pe mine au venit mai mulţi să vadă ce se întâmplă aici, inclusiv şi protopopul meu. Nu le venea să creadă. Dar ce să ne mirăm, aşa lucrează Dumnezeu.

N.N.: Şi despre  proiectele de la Dolhasca în care sunteţi implicat.

Gh.S.: În 1999 am fost iniţiatorul proiectului Fundaţia „Mila creştină” în care  activau patru reoţi. Apoi eu m-am separat. Mi-am făcut o filială „Mila creştină”. Au fost multe proiecte, făcute mai ales cu cei de peste hotare. Proiectul „Tâmplăria” unde  am procurat maşini speciale pentru tâmplărie şi facem uşi, ferestre şi alte obiecte de tâmplărie. După aceasta a fost proiectul „Brutăria”. Avem brutărie a Fundaţiei la Dolhasca. Un alt proiect- Centrul de Zi pentru copiii nevoiaşi din comunitate pentru a le  acorda un prânz şi ore de educaţie. Alt proiect Centrul de Plasament „Sfântul Gheorghe”, urmat de  Aşezămmântul pentru copii de18 ani. Am ridicat pentru aceşti tineri un  bloc cu şapte apartamente sociale, care au baie, bucătărie şi balcon. A mai fost şi  proiectul „Microbuzul” susţinut financiar de o organizaţie din Olanda, proiectul „Spitalul” şi altele

N.N.:Ceaiul din ceşti s-a sorbit, iar eu vreau să mai aflu încă multe despre sfinția voastră. Care sunt cele mai frumose lucruri din anii de studenţie de care vă amintiţi mereu?

Gh.S.:Sunt multe. Dar vreau să vă povestesc despre un Club al nostru. Ca să putem  păcăli cumva conducerea facultăţii am zis că am vrea să facem o sală pentru şah, pentru întâlniri, pentru poveşti. Dar am făcut un Club, unde invitam oameni valoroşi ca să ne vorbească şi să le vorbim. I-am avut ca invitaţi pe doamna Zoe Dumitrescu Buşulenga- Maica Benedicta de la Putna, o prezenţă luminoasă în viaţa publică, o personalitate a culturii române, care i-a făcut „complemente” lui Ceaşescu la scenă deschisă. Era o iluminată, care iradia lumină. Apoi pe  excepţionalul scriitor Ioan Alexandru, pe părintele Arsenie Boca, mare teolog şi artist român, fost stareţ al Mănăstirii Brâncoveanu şi încă pe mulţi alţii la fel de valoroşi.

N.N.: Cel mai important  moment din viaţa.

Gh.S.: Încă nu l-am spus  până acum. Mi s-a aşezat drumul vieţii mele în anul I de seminar în 1975. Primul contact a fost foarte dur. Acolo e viaţă de armată, este ascultare, n-ai voie să comentezi. Deşteptare la ora 5.30 cu rugăciune, cu echipament, cu înviorare, cu studiu. După o lună şi ceva, văzând viaţa foarte grea şi reuşita nu chiar bună mi-am zis: „Ce caut eu aici?” Şi am hotărât încă cu un coleg să lăsăm învăţătura, să fugim. Era în luna octombrie. Am sărit gardul şi am mers în parcare, aşteptând autobusul. În parcare fiind, vine un călugăr. Mergea la slujba  vecerniei la Mănăstirea Neamţ. Ne întreabă: „Ce, băieţi aţi luat vacanţă? Unde plecaţi?” Noi încolo, noi încoace, iar el zice: „Haideţi după mine!” Avea o chilie în livada Mănăstirii. Am întrat în chilie. Părintele  ne-a citit nişte rugăciuni. Ştiu că plângeam, zâmbeam, iar plângeam şi iar zâmbeam. Când ne-am ridicat părintele a scos o ladă veche de sub pat ne-a dat nişte biscuiţi uscaţi, câteva bucăţele de zahăr, 25 de lei, ne-a miruit pe frunte, pe glanda vieţii şi ne-a binecuvântat: „Plecaţi. Voi o să ajungeţi preoţi.” Am plecat înapoi la seminar, am pus valiza în vestiar şi am întrat în clasă. Era ora 6.00 după masă. În clasă se făcea meditaţie, toţi seminariştii pregăteau temele pentru a doua zi. La pupitru stătea pedagogul de serviciu, care nu ne-a întrebat nimic. Ne-am dus şi ne-am  aşezat în banca noastră şi începând cu a doua zi au început să curgă notele de „9” şi „10”. Cel care ne binecuvântase era duhovnicul Mănăstirii Neamţ, căruia noi i-am zis Tătuca. În toţi anii de seminar când aveam vre-o problemă alergam la Tătuca. Era un om blând, de-o bunătate rară. Dacă nu ne întorcea atunci Tătuca din drum, poate că azi nu mai eram preot nici eu nici colegul meu de bancă, Constantin Duduc care e preot acum în Luxembourg.

N.N.:Cea mai mare Bucurie pe care aţi trăit-o.

Gh.S.: Sunt mai multe. Copiii, apoi apariţia nepotului şi ceea ce fac ca preot. Oamenii vin la tine cu deznădejde. Le dai speranţă ca duhovnic şi atunci când vin şi îţi mulţumesc nu-i bucurie mai mare pentru un preot.

N.N.: Şi cea mai mare dezamagire care a  fost?

Gh.S.: N-aş putea să spun dezamăgire. Au fost momente de poticnire mai degrabă. O  slăbiciune  trupească sau ceva nu m-a lăsat mulţumit. Dar nu vreau să-mi amintesc de ele.

N.N.:Faceţi multe lucruri bune şi frumoase. De ce staţi mereu în culise, mereu în umbră?

Gh.S.:O să vă ofer un mic detaliu. Fusesem propus să fiu avansat în grad pe linie administrativă. M-am dus la duhovnic să-i cer sfatul. Când  m-a văzut, mi-o zis un lucru foarte important fără să-i spun la ce am venit: „Vezi că eşti aproape de vârful muntelui. Bagă de seamă că eşti supus mai repede  fulgerului”. Am priceput mesajul şi m-am retras. Tot timpul m-am  străduit să stau mai în spate şi să urmezi cuvintele lui Hristos: „Cel care spune este mare. Cel care spune şi face este şi mai mare.” E mult mai bună fapta decât cuvântul. E o taină să stai în spate să vezi mai bine cum alţii lucrează, iar tu să te strădui să faci mai bine ca ei şi să nu te lauzi. Dumnezeu e mare şi le vede pe toate.

N.N.: Dintre toţi oamenii pe care i-aţi avut şi îi aveţi în preajmă, cui datoraţi cel mai mult?

Gh.S.: Soţiei mele Mioara, care a fost şi este tot timpul lângă mine şi care tot timpul m-a sprijinit. Şi apoi datorez foarte mult Arhiepiscopului meu Pimen de la Suceava, care m-a făcut şi preot, care a fost tot timpul lângă mine în cele mai grele momente, mai cu seamă  atunci pe vremea lui Ceauşescu când construiam Mănăstirea Probota. Este un om al jertfei, al milosteniei. Doar credinţa fără fapte e moartă.

N.N.:Ce-aţi putea să ne spuneţi despre legătura dintre Credinţă şi Naţiune?

Gh.S.:Şansa vieţii noastre este că suntem un popor creştin. Naţiunea noastră de la început a fost creştin-ortodoxă. Suntem unicul popor din lume care de la început a fost format popor creştin. E şansa vieţii noastre de români şi creştini. Sfântul Apostol Andrei, cel dintâi chemat ne-a adus credinţa creştină. Noi avem credinţa din timpuri mai îndepărtate decât popoarele slave. O avem de la început, cum am mai spus, de la Sfântul Apostol Andrei, Sfântul Apostol Pavel. Un lucru foarte important pentru noi. Nu poate să existe popor român fără credinţa ortodoxă. Poporul român în general este creştin-ortodox, restul sunt nişte influenţe de mai târziu.

N.N.: Am auzit mai multe voci care pledează pentru unirea bisericilor. Ce credeți dvs despre acest lucru?

Gh.S.:Unirea se poate face doar de jos, dar din păcate tot cu acceptul politic. Poporul român e un popor balcanic din păcate, nu-i un popor hotărât, n-a fost niciodată hotărât. Suntem datori, precum odinioară plăteam peşcheş la Porţi. Am schimbat peşcheşul de la Constantinopol şi Istambul pe peşcheşul de la Brussel, din păcate. Asta-i lipseşte poporului român- nu  suntem uniţi. Eu am fost plecat mult peste hotare şi rămân dezamăgit când văd că fraţii noştri nu sunt uniţi. Ştiu că Biserica îi adună. Îi adună azi în Italia, în Canada, i-am văzut acolo în jurul  Bisericii.

N.N.:Vă place să călătoriţi?

Gh.S.: Da! Am fost la Muntele Athos de două ori, în Canada, în America, în Germania, Austria, Ungaria, Olanda, Belgia şi bineînţeles  în Israel. La Mormântul Sfânt am fost chiar anul acesta în luna ianuarie într-un pelerinaj. Orice bun creştin visează să ajungă măcar odată în Ţara Biblică pe care Dumnezeu a făgăduit-o poporului ales în Vechiul Testament, patria marilor profeţi prin care Dumnezeu a descoperit taina  mântuirii neamului. Nu poţi să redai prin cuvinte ce simţi acolo. Frumoasă e şi Grecia, are locuri deosebite, dar Ierusalimul rămâne pe primul loc. Acolo înţelegi mai bine ce înseamnă Patria Maicii Domnului şi a Sfinţilor Apostoli prin care Mântuitorul a întemeiat Biserica. Este cel mai sfânt loc de pe pământ, inima dătătoare de viaţă a Bisericii lui Hristos, care menţine de peste 2000 de ani tăria credinţei şi Lumina Învierii.

N.N.: Părinte Gheorghe, este o plăcere să stai la sfat cu sfinţia voastră. Spațiul de ziar, însă, ne impune să încheiem aici dialogul. Care este mesajul dvs pentru soroceni?

Gh.S.: Pe soroceni îi iubesc foarte mult. Soroca este cea de-a doua casă a noastră. Aici ne sunt copiii, nepoţelul. Cine ştie, copiii poate că vor rămâne aici definitiv. Avem speranţa că Biserica Mare „Sfinţii Martiri Brâncoveni” va satisface cerinţele de bine şi frumos ale sorocenilor ca fii ai Bisericii. Abia aşteptăm s-o vedem gata şi să ne întâlnim cu toţii la momentul inaugural. Doamne ajută!

N.N.: Să fie spre slavă lui Dumnezeu tot ce-aţi făcut şi ce faceţi  pentru Soroca.Vă mulţumim pentru sinceritate și amabilitate!

12 august, 2012

P.S.: Și a văzut gata Biserica „Sfinții Martiri Brâncoveni”. Am trăit împreună bucuria evenimentului, dar și atâtor altor evenimente, care s-au derulat până în 2019. LUMINOSĂ să-i fie amintirea părintelui FGEORGHE de la Dolhasca, care a fost binecuvântat să vadă și să înmulțească frumusețile lăsate de Dumnezeu.

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

• 

•