Avea preotul o fată. Vasilisa o chema. Se născuse la zi mare, de Sfântul Vasile şi-şi purta cu demnitate numele. A avut o copilărie fericită până la 7 ani, până în ziua când buna ei mamă s-a îmbolnăvit grav, şi bolnavă a fost până la moarte. De mică copila le-a deprins pe toate, şi orice lucru sporea în mâna ei. Nu ieşea din cuvântul tatălui, preot vrednic şi credincios, cu multă credinţă şi dragoste de Dumnezeu. Toţi ziceau că fata preotului e o sfântă.
Purta fuste lungi şi broboadă dată peste frunte
Silitoare la carte, gândire pozitivă, Vasilisa creştea, având sufletul plin de blândeţe şi iubire. Conviețuiau în linişte: bunica, tata, fiica şi mama bolnavă care nu ştia de lume. Fata purta de mică fuste lungi până la călcâie, părul împletit în două cosiţe şi broboadă dată peste frunte. Satul zicea că Vasilisa nu era frumoasă, chiar stârnea mila colegelor de-o vârstă cu ea, când o vedeau împiedicându-se în fustele lungi, mergând cu capul în jos, ferindu-se parcă de trecători. Invitate la ziua de naştere în fiecare an, colegele veneau acasă la ea cu bucurie de Sfântul Vasile. Veneau numai fetele, băieţii nu erau invitaţi. Aromele de bucate şi de prăjituri umpleau casa. Bunica Vasilisei pregătea cele mai gustoase bucate din lume. Dar cel mai mult le plăceau fetelor prăjiturile şi cozonacul pufos. La masă întotdeauna un loc rămânea gol. Era locul preotesei, care de ani buni nu se mai aşeza cu ei la mesele de sărbătoare, dar nici la cele obişnuite. De fiecare dată în această zi preotul apărea de după uşa de la camera alăturată în clipa când fetele aruncau boabe de grâu prin casă, zicând: „Sănătate noului/ Şi la anul cu sănătate/ Să trăiţi, să înfloriţi/ Ca merii, ca perii/ În mijlocul primăverii”. Apoi, îndemnate de gazde luau loc la masă. Preotul binecuvânta mâncarea şi băutura, ridica paharul cu vin şi zicea: „Să fii sănătoasă şi să ai noroc, draga tatii!” Gusta puţin din bucate, le întreba pe invitate despre părinţi şi bunici, le amintea că fără Dumnezeu nu putem face nimic, că cel mai important lucru în viaţă este credinţa, se apleca şi o săruta pe omagiată, şi încetişor se retrăgea în camera, unde zăcea mama Vasilisei.
Preocupat de griji pentru preoteasa bolnavă, uita de fiică
Preotul îşi trăia zilele între rânduielile de la biserică, grijile casei, şi în special, grija faţă de preoteasa bolnavă incurabil, care nu putea vorbi, era imobilizată la pat. Se înţelegea cu preotul şi cei ai casei prin priviri, anumite gesturi şi emoţii. Sfinţia sa lua totul ca pe crucea care trebuia s-o ducă. Tot ce făcea trecea prin sufletul său, ştia să echilibreze emoţiile prin rugăciune şi să atenueze durerea lăuntrică. Suferinţa soţiei îl ajuta să înveţe o lecţie de viaţă. Preoteasa îi transmitea multă energie pozitivă care-i stimula psihicul.
Anii treceau şi nici n-a prins de veste când părul i s-a albit şi Vasilisa s-a făcut domnişoară. Despre cum ar trebui să fie relaţia dintre un băiat şi o fată nu luase vorba cu fiica niciodată. Preotul era o figură foarte puternică şi când şi-a dat seama că Vasilisa ar trebui să ştie că o domnişoară ca ea nu se cuvine să lege prietenie cu un oarecare, ci să aleagă un băiat cumsecade, dintr-o familie bună, cu mult bun simţ, era deja târziu.
Ţiganul îi fură minţile Vasilisei
Vasilisa se îndrăgostise de Grişa, ţiganul, un copil orfan, care venea din alt sat în fiecare duminică la biserică. Ce-a făcut ţiganul ce-a dres, dar a ameţit-o. Într-o duminică în timpul slujbei i-a şoptit: „Te iubesc!” În alta a apucat-o uşurel de mână. În a treia i-a zis: ” Îmi eşti tare dragă Vasiluţă, să ştii că aş vrea să mor în braţele tale!” Fata se topea de fericire la auzul acestor vorbe. Au început să se întâlnească pe ascuns duminicile după slujbă în podul bisericii, plin de lilieci. La început doar aşa ca să vorbească despre dragoste şi să nu-i stingherească nimeni. Nu era cea mai bună alegere podul bisericii cu lilieci, fata se înspăimânta când aceștia, stârniţi din întâmplare, o atingeau cu aripile lor umede şi reci, dar acolo se simţeau mai în siguranţă. Degeaba zicea satul că fata popii nu-i frumoasă. Când îşi scotea broboada acolo în pod, era o Cosânzeană cu faţa albă ca laptele şi părul ca pana corbului. Ţiganul era înnebunit după dânsa. Şi ea îl iubea. Ei, şi ce, dacă era fată de preot! În primul rând era domnişoară şi avea o inimă care bătea năvalnic pentru ţigan. Atunci pe lume nu exista decât ea şi Grişa pe care-l iubea. Acolo în podul bisericii a încercat fiorul primului sărut, acolo într-o zi Grişa s-a făcut a uita mâna sub bluziţa ei albă de batist, acolo cei doi au trăit povestea iubirii intens şi frumos, uitând de păcat şi de toate pe lume.
Taina se descoperă amestecându-se cu misterul unui fulger
Ascunsă de ochii lumii, ţinută în mare taină, într-o duminică iubirea lor a fost descoperită de clopotar. Vă daţi seama cum a reacţionat preotul. Supărarea sfinţiei sale nu avea margini. Umbla prin curtea bisericii, ţinându-se cu amândouă mâinile de cap, strigând ca pus pe jar: „Doamne, ce păcat! Doamneeeee, ce păcat! Mi-a tumănit fata cu farmece ţigăneşti, afurisitul…”
În asfinţitul soarelui pornise o ploaie puternică de mai, cu fulgere şi trăsnete. La un moment dat un fulger mare a spart cerul. Biserica s-a aprins. Ardea în flăcări podul şi ploaia nu-l putea stinge. Cu cat mai tare turna de deasupra, cu atât mai mari păreau flăcările. A ars o bună bucată de noapte. Când ploaia a contenit, s-a stins şi focul. Spre mirarea tuturor a ars numai podul. Nici turlele, nici crucile nu au ars, nici pereţii cu icoane nu au fost atinşi. În noaptea aceea de pomină Vasilisa a fugit cu ţiganul. Unde? nimeni nu ştia. I-au căutat zile în şir prin păduri şi hârtoape, prin crânguri cu salcâmi în floare şi nu le-au mai dat de urme. Fugise în România. Era anul 1944…
În loc de epilog
Peste ani fata popii a revenit pentru câteva zile în satul natal din preajma Cernăuţilor. A stat îndelung în genunchi la mormântul părinţilor, s-a rugat cu lacrimi în sfânta biserică ore în şir. Acasă, la Maria, cea mai bună prietenă din copilărie, au stat o noapte întreagă la sfat.
A avut Vasilisa despre ce-i povesti. Grele încercări au aşteptat-o în România. Ziua se ascundeau prin păduri, iar noaptea Grișa ieșea „la vânătoare” în căutare de-ale gurii. Așa au trecut câteva luni. Când au dat frigurile s-au adăpostit într-o casă părăsită dintr-un sat din preajma orașului Suceava. Au convețuit acolo câteva săptămâni, făcându-și planuri de viitor. Dar într-o noapte toate planurile s-au spulberat. S-a dus Grișa, cum se ducea de obicei după provizii şi nu s-a mai întors. După îndelungi căutări, tot întrebând din om în om şi trecând prin tot felul de umilinţe, Vasilisa s-a dus la o mănăstire, unde a stat până acum câţiva ani, când Dumnezeu a luat-o la cele veşnice. În toţi anii de şedere la mănăstire, în fiece dimineaţă şi seară primul gând din rugăciune spre Grişa l-a îndreptat, iar întrebarea chinuitoare: „Oare ce s-a întâmplat cu omul meu drag?” nu i-a dat pace până în ultima clipă a vieţii.
Auzită în 2013 de la prietena din copilărie a Vasilisei. Atunci mătușa Maria avea 82 de ani. Nu știu dacă mai este în viață.
Nina Neculce
