Palatul Fericirii de la marginea satului

0
48

Prima casă din sătucul cela mic este a lui Nicolae, un bărbat care la 30 de ani are un aer de bărbat trecut prin viaţă, ce a cunoscut multe femei. E frumos. Cine l-a văzut o dată nu-i mai uită chipul de bărbat voinic cu creştetul blond ca mătasea porumbului, mustaţă întoarsă, ochi mari albaștri, vesel şi bun de gură. Cine era tatăl lui, de unde venise maică-sa cu el de mână şi se oprise la moş Nicanor cu ani în urmă, satul multă vreme nu a ştiut.

Are tată, n-a venit de la Duhul Sfânt…

Şi poate că n-ar fi aflat-o niciodată, dacă la un an după moartea lui moş Nicanor nu ar fi murit şi Veta, mama lui Nicolae şi nu ar fi venit la înmormântare o soră de-a răposatei, înaltă şi slabă, cu părul uşor încărunţit. „Să nu credeţi că băiatul acesta nu are tată. Este adevărat, sora mea n-a fost căsătorită niciodată, dar Niculăeş n-a venit de la Duhul Sfânt…” Şi femeia le-a povestit vecinilor adunaţi la praznic cine e tatăl flăcăului.
Veta, fată foarte frumoasă, era o mare timidă. După absolvirea colegiului s-a angajat pe post de secretară la o mare întreprindere din Chişinău. Şeful chiar din prima zi de lucru a început să-i facă avansuri. Fata ştia că e căsătorit, că are doi copii şi îl ţinea la distanţă. Dar de la o zi la alta îl simţea tot mai aproape. Până la urmă s-a îndrăgostit. La vremea ceea Veta credea că toţi oamenii sunt buni, sinceri, nimeni nu-ţi face niciun rău. La fel gândea şi despre şeful ei şi, cu toate mustrările de conştiinţă, uşor-uşor s-a lăsat pradă îmbrăţişărilor. Inevitabilul s-a produs într-o seară după orele de lucru chiar în cabinetul lui. Avea remuşcări, o luase ameţelile, îi fugea pământul de sub picioare. Dar şeful o mângâia părinteşte, şoptindu-i că o să fie bine. Veta, însă nu-l auzea. Un amestec de groază şi fericire o strângea ca într-un cleşte. Altfel îşi închipuise ea prima relaţie cu un bărbat. Ar fi vrut să strige, dar nu putea. Ochii ei mari, albaştri priveau la bărbatul de lângă ea, care o ajuta să încheie rochia roză pătată de sânge…

Spune-mi cine e tatăl meu? Unde să-l caut?

Poate o lună, poate două să-l fi iubit Veta pătimaş pe şef. În ziua când i-a spus că e însărcinată, pentru prima dată l-a văzut furios: „Dacă nu vrei să întrerupi sarcina, pleacă de la întreprindere să nu-mi pătezi numele! O să-ţi trimit bani îndeajuns ca să-ţi poţi creşte copilul”. Şi Veta a plecat în alt oraş la soră-sa. Acolo l-a născut pe Niculăeş, acolo l-a crescut până la 3 ani. Iar când sora s-a măritat, a venit la unchiul Nicanor. Uitasem să vă spun, mama Vetei murise când ea şi sora aveau respectiv 7 şi 9 ani. Tata le-a părăsit şi fetele au crescut cu o mătuşă. Venită în sătucul unchiului, Veta s-a angajat la grădiniţă. Şi-a luat viaţa în mâni şi era grijulie cu fiecare pas pe care îl făcea. N-a mai dorit să se căsătorească. Nicolae creştea şi devenea tot mai curios să afle cine e tatăl său. „Spune-mi cine-i el şi unde să-l caut? Cât încă să mai aştept?” Veta însă doar atâta îi zicea: „ Ai răbdare, fiule. Ziua aceea încă n-a sosit.” Dar moartea i-a curmat zilele, n-a mai ajuns până la ziua în care urma să-i dezvăluie taina. Mătuşa, adică sora Vetei, i-a spus băiatului povestea despre tatăl său. Nicolae avea 18 ani atunci, tocmai întrase la facultate. Şi băiatul a început să-l caute pe cel care i-a dat viaţă. Întreprinderea fusese reorganizată, tatăl său nu mai lucra şef acolo, dar a aflat că era un important om de afaceri în Chişinău. După mai multe investigaţii l-a găsit în zi de duminică. Poarta unei case mari şi arătoase părea zăvorâtă. Dar, spre mirarea lui Nicolae, s-a deschis de cum a pus mâna pe mâner. Trei femei, două tinere şi una mai în vârstă, l-au întâlnit în prag. Din umbra întunecată a antreului a răsărit şi un bărbat. El era. Nicolae şi-a dat seama de cum l-a văzut, îi semăna leit. După ce i-a amintit de o secretară frumoasă şi timidă, băiatul l-a luat la întrebări: „Cum ai putut să faci aşa ceva? Sunt eu unicul tău copil nelegitim, sau mai ai şi alţii? Ce fel de om eşti că n-ai venit măcar odată să mă vezi? Aşa-i că nu te-ai gândit vre-odată la biata mamă, care ani în şir a suferit şi s-a dus cu zile în pământ din cauza ta? Ai crezut că ai să ne cumperi cu banii şi cadourile pe care ni le trimiteai”… Bărbatul a rămas pe loc năucit. Iar cele trei femei se uitau mirate când la musafir, când la soţul şi tatăl lor.

Mai multe aventuri şi un singur copil nelegitim

Nicolae povestea despre maică-sa ca despre o fiinţă de basm care a rămas tânără şi frumoasă până a închis ochii. Şi-n clipele care au urmat, pus în faţa adevărului, „inculpatul” şi-a aprins ţigara şi a început: „ Eram tânăr, bogat, cu funcţie înaltă. Toată lumea mi se părea că îmi stă la picioare. Maică-ta n-a fost unica aventură din viaţa mea. Dar să ştiţi că alţi copii nelegitimi nu mai am. Judecaţi-mă cum vreţi, sunt vinovat”…

La un moment dat soţia a izbucnit: „Ei, cum ai putut să mă minţi atâta amar de vreme? În toţi aceşti ani te arătai mereu îngrijorat ca nu cumva să te înşel eu, iar acum, poftim, ai avut şi alte aventuri, dar, vezi Doamne, ai un singur copil nelegitim, neruşinatule! Celelalte cred că au întrerupt sarcina. Nu-mi vine să cred că sunt măritată cu un ipocrit, că am avut încredere într-un om atât de josnic. Îmi provoci, dezgust, greaţă. Te-ai gândit vreodată, câtă umilinţă şi suferinţă a trebuit să îndure mama acestui băiat! Cum crezi că s-a uitat atâția ani de zile la copilul acesta, retrăind continuu momentul când ai alungat-o de la întreprindere?! Cât a îndurat băiatul că nu ştia cine e tatăl său! Gata! S-a terminat cu prefăcătoriile! Numai am ochi să te văd”…

S-a întors în sat

A urmat divorţul. Mama cu fetele au plecat în Spania. Nicolae, ajutat de tatăl său şi-a continuat învăţătura. Era fermecător ca şi taică-său în tinereţe şi la fel se bucura de mare succes la fete. Nu se îndrăgostea, doar o atracţie fizică încerca cu fiecare fată care îi trecea prin pat. Tatăl său îl lua adesea la întruniri, recepţii cu oameni de afaceri în dorinţa de a-i trezi interes pentru acest domeniu. Nicolae, însă, rămânea absent la toate strădaniile lui. Plictisit de fete şi de nebunia Chişinăului, la 26 de ani s-a întors în sat. A făcut-o în momentul când şi-a amintit de singurul sfat pe care i-l dădea maică-sa mereu: „Să ai grijă de sufletul tău şi să nu uiţi că sufletul bun nu se pierde niciodată!” Și s-a angajat profesor de fizică și matematică la școala din satul vecin, cu toate că absolvise Politehnica. Cu gând de recunoștință pentru răposata mamă, care în scurta ei viață l-a întărit și binecuvântat, și-a învins slăbiciunile și obiceiul de a trece prin patul lui femeile doar pentru o noapte de plăcere. Era în căutarea femeii de care să se îndrăgostească cu adevărat. În primul an de muncă niciuna din profesoarele tinere nu l-au fermecat. Dar peste un an veni o zi frumoasă de toamnă, când avea să-i tresară inima după Iuliana, asistenta medicală din secția de reanimare, unde nimerise aproape inconștient cu o formă foarte gravă de pneumonie. Tânăra a stat toată noaptea la căpătâiul lui, schimbându-i perfuziile și punându-i comprese umede pe frunte. Când și-a revenit, Nicolae o privea cu ochii lui mari de un albastru intens. Electrizată îl privea și ea. Era pentru prima dată în aproape trei ani de activitate, când se îndrăgostea de un pacient. Pentru prima oară se îndrăgostea cu adevărat și Nicolae. Peste o lună au făcut nunta. Tatăl mirelui le-a oferit tinerilor cheia de la un apartament foarte confortabil. Dar Nicolae nu s-a întors la Chișinău. Iuliana l-a urmat în sat. Mâinile lor harnice și buna înțelegere au făcut din căsuța de la marginea satului o adevărată bijuterie, pe care ei au botezat-o „Palatul Fericirii”.

Nina Neculce

PUBLICITATE