La Sfat cu oameni frumoși cu Nina Neculce

0
157

La Izvoare, Florești sunt mulți oameni frumoși cu care nu te mai saturi să stai la sfat. O încântare a fost să-i ascult pe  soții Alexandra și Anatolie Bița, care în acest an au ajuns la Nunta de Aur și despre care primarul Vladimir Zgavordei avea să-mi spună: „ E o familie model. Sunt un exemplu pentru toți oamenii din sat. Doi soți harnici, buni gospodari, care au contribuit foarte mult la dezvoltarea comunei Izvoare”.

„Nedespărțiți, ca lebedele, să fim până la adânci bătrâneți”

Nina Neculce:Sunteți amândoi de aici din Izvoare?

Alexandra Bița: Nu. Eu sunt din Fălești.

M-am născut într-o familie numeroasă. Părinții mei, Eftenie și Vera Musteață au adus pe lume 5 frați și 3 surori, dintre care am rămas numai eu și cu o soră. Eu sunt a IV-a. Înaintea mea au fost trei băieți, Dumnezeu să-i ierte pe toți! Eu m-am născut în luna mai, 1949. Și după 8 clase am plecat la Tiraspol la Tehnicumul Agricol de Vii și Livezi. Și l-a adus Dumnezeu și pe soțul meu acolo.

Anatolie Bița: Eu m-am născut la 30 ianuarie, 1949 în satul vecin, Scăieni, care intră în componența primăriei noastre. Am văzut lumina zilei în familia gospodarilor Tecla și Petru Bița. Sunt primul lor copil. Mai am un frate și două surori. Una-i la Leova, una-i la Bălți, iar fratele e aici peste drum.

N.N.: Ce v-a făcut să mergeți să vă continuați studiile în domeniul agriculturii?

Alexandra: Mie foarte mult mi-a plăcut natura. Cum venea primăvara mă topeam după livezile cu copaci înfloriți.

Anatolie:Eu nu mi-am văzut niciodată viitorul la oraș și de aceea am mers la acest tehnicum, așa se numea pe atunci.

N.N.: Cum a început povestea de dragoste?

Alexandra: Și dacă învățam împreună, știți cum este o vorbă „cum văzut, cum plăcut”.

Anatolie: Locuiam în cămine diferite. Băieții într-un cămin, fetele în alt cămin. Iar ea, când vedea că ies din cămin, se așeza pe scări și se uita în direcția căminului meu, în direcția mea. Și eu ce era să fac, cum puteam să nu mă uit și eu la ea?! Și așa a început. În anul II am încercat s-o apropii. Ea, orășancă, mi se părea că e cu nasul pe sus. Dar încetul cu încetul, am țărănit-o și pe ea. De cum ne-au început a duce la prășit, îi prășeam și rândul ei pentru că ea nu știa a prăși. Când o chemam la întâlnire, băteam cu petricele în geam și strigam 88. Acest 88 în limbajul nostru însemna „te sărut”.

Alexandra: Cât am fost în Tiraspol între noi s-a legat o relație frumoasă de prietenie. În anul IV el a fost în Cehoslovacia într-un schimb de studenți. Și de acolo a venit drept la mine acasă. A venit cu daruri. Mi-a cumpărat o coftiță și două lebede. Și când mi-a înmânat cadoul a zis: „Legenda spune că, lebedele formează cupluri de nedespărțit. Iar dacă unul din cei doi moare, celălalt se urcă în cer își lasă aripile în jos și cade și moare și el. De nedespărțit să fim și noi până la adânci bătrâneți.”

N.N.: Și iată, nedespărțiți ați ajuns la nunta de aur -50 de ani mână în mână, inimă lângă inimă. Fidelitatea lebedei. Ați avut-o și dumneavoastră în acești ani trăiți împreună?

Alexandra: Da, i-am fost fidelă și cred că la fel a fost și el.

N.N.: Și dacă domnul Anatol tace înseamnă că așa este. Dar vreau să știu ce-au zis părinții când l-au văzut prima dată?

Alexandra: Mama când a văzut că a venit cu cadou, s-a uitat nu știu cum nu chiar mulțumită. Ea știa că eu am prieten, dar tata nu știa. Cu noi de față era o cumnată de a mea și când a întrat tata în casă, ea s-a grăbit să-i spună: „ Fă cunoștință. Acesta e fratele meu.” Se temea ca nu cumva tata să-l ia la rost pe Anatolie. Iar mama a început pe departe ca să ajungă aproape și i-a spus până la urmă cine-i flăcăul. Tata când a auzit, bucuros l-a tipărit pe umăr și i-a zis: „Hai, Tolică și-om bea câte un pahar de vin.” Apoi Tolică a plecat acasă, eu am rămas cu ai mei. Ne-am revăzut la Colegiu, unde am învățat împreună încă o jumătate de an până la absolvire. Imediat după absolvire l-au luat în armată și eu am rămas să-l aștept. În toată această perioadă am corespondat. Ne-am scris scrisori cu fiori, așa cum își scriau pe atunci îndrăgostiții.

Anatolie:Când am venit din armată, tot la ea am alergat întâi și apoi am venit acasă la părinți.

Alexandra:Atunci dragostea noastră a dat în floare. Peste o săptămână Anatoloe a venit și m-a cerut în căsătorie. Părințiinu s-au opus. Greșise cu fratele cel mai mare. El hotărâse să se căsătorească la 18 ani cu o fată din clasa lui. Și mama cu tata nu i-au dat voie. I-au zis: „Mai răbdați vre-o doi-trei ani, tu ești prea tânăr!” După aceea fata s-a căsătorit cu altul. S-a căsătorit și fratele, dar nu reușit și tot timpul le reproșa părinților: „Nu m-ați lăsat să mă însor cu cine am vrut eu și iată pătimesc…”

N.N.: Vă amintiți cum a fost cererea în căsătorie?

Alexandra: Noi deja hotărâsem să fim împreună. El a venit să mă ceară de la părinți. Eu ieșisem afară, iar Tolea s-a dus la mama în bucătărie. Când m-am întors, mama plângea. „De ce plângi, mamă, cine te-a bătut?” Iar mama zice: „Uite flăcăul acesta al tău te vrea mireasă, vrea să facem nuntă.” Mama plângea de emoții. Cu învoirea părinților chiar atunci am venit mireasă la Scăieni. La două săptămâni am făcut logodna la Fălești și apoi am venit aici la înțelegere, cum erau obiceiurile pe atunci. Și când am venit aici, ne-am dus la primărie și ne-am înregistrat căsătoria pe data de 22 iulie. Și apoi pe data de 8 august părinții mei ne-au făcut nuntă la Fălești, iar pe 7 noiembrie părinții lui au făcut nunta aici. Nunta a fost așa cum se făceau atunci nunțile: cu cort, cu nuntași mulți, cu druște și vornicei. Viață noastră de familie a început în casa socrilor. Am locuit împreună cu ei trei ani. Am avut, Dumnezeu să-i ierte, niște socri foarte buni. Am avut o soacră de aur, mă ajuta la tot pasul. Mama când m-a petrecut de acasă așa mi-a zis: „Draga mamei, ai grijă cum te porți! I-a seama, tu ești fată străină, Doamne ferește, să aud că ai obijduit-o cu vre-un cuvânt pe cuscra!”

Anatolie: Ca să vă dați seama ce părere avea mama despre noră o să vă spun cum într-o zi eu îi zic: „Mamă, parcă am nimerit eu cu nevasta pe care mi-am ales-o, nu-i așa? Ce, vezi alta mai frumoasă și mai bună în satul nostru?” Iar mama zice: „Da, măi Tolișor, tu ai nimerit, dar nu știu ea cu tine!” Eu eram mai zmuncit, mai iute la supărare, dar ea era calmă, atentă, binevoitoare și așa a și rămas până în prezent.

N.N.: Și cum s-a derulat viața dumneavoastră mai departe?

Alexandra: Dacă cineva o să vă spună că a lins miere toată viața, să nu-l credeți. Viața este viață și vine cu de toate: și cu bucurii, și cu tristeți, și cu împliniri, și cu neajunsuri. Și la noi au fost de toate. Am muncit și am trăit din muncă cinstită.

Anatolie: Când am venit din armată tatăl meu lucra brigadir la o brigadă de construcții și m-a luat cu el în brigadă. Am lucrat câteva luni, apoi am fost invitat la cârmuire și mi s-a oferit funcția de șef de fățare. După care am fost numit agronom responsabil pe semințe. În anii 1971-1972 am devenit conducător al brigăzii de câmp din satul Izvoare. Mi s-a părut greu și m-am dus la Ialoveni, unde mă invitase cumnatul. Nu mi-a plăcut nici acolo și m-am întors în sat și am repetat drumul pe care deja îl parcursesem: șef de fățare, am mai îndeplinit și funcția de metodist pe sport, din nou conducător de brigadă, iar din 1978 până în 1995 am ocupat funcția de Președinte al Sovietului Sătesc Izvoare. Tot în acești ani am absolvit prin corespondență Facultatea de Agonomie. După 1995 am lucrat la Asociația raională de Consum, pe urmă, președinte de kolhoz la Frumușica. Apoi am mai avut un mandat de 4 ani (2003-2007), după care am muncit la Întreprinderea de Gazificare din Florești și tot în acest domeniu lucrez și în prezent, doar că sunt în sat. Până la ieșirea la pensie am mai lucrat și specialist principal la Direcția Agricolă.

Alexandra: A fost foarte exigent în lucru. Avea cerințe mari. Disciplină în toate. Eu am lucrat biblotecară 27 de ani și, ferească Sfântul, să fi întârziat 10 minute! Dar a fost și este respectat de oamenii din sat. Și cât a fost primar, și până în prezent lumea vine la el după sfaturi. Noi n-am fost cu mâna lungă nici unul. Și soțul i-a ajutat cum a putut pe toți cei care i-au solicitat ajutorul.

N.N.: Dar cum ați ajuns de la agricultură la cultură?

Alexandra: Când am venit în sat nu aveam de lucru. Am stat trei ani acasă, apoi am lucrat casieră, economist pe plata muncii, statistă, iar după concediul de îngrijire a copilului am trecut la bibliotecă, locul era vacant. M-am reprofilat și mi-a plăcut.

N.N.:Ziceați că soțul a fost foarte exigent în lucru. A fost la fel și în familie?

Alexandra: Nu. Acasă a fost un bun familist. Am știut să împărțim împreună și tristeți și bucurii. Cea mai mare bucurie am trăit-o când ni s-a născut primul copil, Sergiu –boțul nostru de aur. Noi 7 ani nu am avut copii. Peste 5 ani după venirea pe lume a lui Sergiu, Dumnezeu ni l-a dăruit pe Andrei.

N.N.: Dar cea mai mare supărare?

Anatolie: Atunci când am pierdut bătălia electorală. Îmi era necaz că în fruntea satului venea un om necompetent. Două săptămâni n-am ieșit din ogradă. Îmi era rușine să mă întâlnesc cu lumea. Dar ușor-ușor, mi-am revenit. N-ai ce să-i faci. Asta e regula democrației. A câștigat concurentul meu care are mai multe neamuri în sat.

Alexandra: Ne-am împăcat cu gândul că tot ce se face, spre bine se face. Dar ne-a fost foarte greu. El nu lucra nicăieri, doi copii învățau în Chișinău, iar eu aveam 80 de ruble leafă. Până la urmă am depășit situația. Dumnezeu ne-a purtat de grijă. Ni s-au deschis alte uși.

N.N.:V-ați supărat des unul pe altul?

Alexandra: La noi supărarea n-a ținut și nu ține mult -5 minute.

N.N.: Care e lucrul cel mai important pentru o relație de durată?

Alexandra: Buna înțelegere. Trebuie să știi să cedezi, dar nu în toate, cu măsură. Pentru că fiecare are demnitatea lui.

N.N.: Eu înțeleg că în familia dumneavoastră sentimentul care mișcă sori și stele nu s-a stins. Dacă până astăzi vă adresați cu „Draga mea”, „Scumpul meu”, înseamnă că focul dragostei mai arde în inimile dumneavoastră?

Anatolie: Ne-am străduit să-l menținem aprins. Am știut să speriem furtunile și norii.

Alexandra: Pe noi nu ne-a văzut odată nimeni sfădindu-ne, sau scuipându-ne unul pe altul. Dacă și au fost niște supărări, noi am știut cum să le aplănăm. Niciodată nu ne-am certat în prezența copiilor.

N.N.:Pe ce ați pus accent în educația copiilor?

Alexandra: Pe omenie. La noi copiii n-au fost bătuți, din cuvânt au înțeles. I-am învățat să fie receptivi la durerea aproapelui. Și mă bucur, că atunci când văd pe cineva căzut la nevoie, sar în ajutor. Când au plecat la casele lor le-am spus să fie cu răbdare unul față de altul, cum se zice, supărarea să fie pe rând. Și, mulțumesc Domnului, au pace și liniște în casă.

N.N.: Dar ce vă fac copiii, cu ce se ocupă?

Anatolie: Au absolvit amândoi facultăți, dar nu muncesc pe specialitate. Muncesc în firme private. Sunt căsătoriți amândoi. Nunțile le-am făcut în Chișinău. Nu au plecat peste hotare. Muncesc și locuiesc în Chișinău. Cel mai mare, Sergiu ne-a bucurat cu doi nepoței și o nepoțică. Andrei – cu doi feți-frumoși.

N.N.: Cea mai mare bucurie pe care v-au adus-o copiii.

Alexandra: Nurorile și cei cinci nepoței. Am două nurori harnice, bune la inimă, frumușele și le zic fetele mele, așa ca în cântec. Una-i de la Milești și alta-i din Chișinău.

N.N.:Povața pe care le-ați dat-o copiilor și de care ei țin cont?

Anatolie: Grăbiți-vă să faceți bine că răul vine nechemat.

N.N.:Ce loc ocupă credința în Dumnezeu în familia dumneavoastră?

Alexandra: Credința pentru noi e sfântă. Dacă ați observat, avem icoane în toate camerele, colțișor de rugăciune. Ținem mult la icoanele dăruite de Mitropolitul Vladimir. Le-am primit atunci când s-a afințit la noi Biserica. Avem 5 perechi de fini, toți cununați în Biserică, copiii ni-s botezați, nepoțeii botezați și suntem în bune relații cu preoul Sergiu, parohul Bisricii noastre.

N.N.: Ce prețuiți cel mai mult la domnul Anatolie?

Alexandra:Bărbat cum e al meu nu-i mai bun pe lume.

Îi mulțumesc Domnului că mi l-a trimis!

N.N.: Și dumneavoastră la doamna Alexandra?

Anatolie: Și eu îi mulțumesc Domnului că mi-a dat o soție iubitoare, o bună gospodină, o mamă și o bunică deosebită.

N.N.: Și ce vă mai doriți de la viață?

Amândoi: Știți cum se zice, fântână am săpat, copii am crescut, copaci am sădit. Acum ne-a rămas numai să ne rugăm Domnului de sănătate și să ne înmulțească bucuriile de la copii și nepoței.

N.N.: Doamne ajută! La mulți ani cu sănătate și inimă bună!

Amândoi: Mulțumim frumos! Multă sănătate la toată lumea!

PUBLICITATE