Numit de critici, Eminescu al Basarabiei, Grigore Vieru ar fi împlinit 84 de ani. Pe 31 august, 2015, alături de câțiva soroceni, asistam la festivitatea de inaugurare a Casei Memoriale „Grigore Vieru” în satul de baștină al poetului, Pererâta, raionul Briceni. Atunci am făcut cunoștință cu prietenul poetului din copilărie, Victor Guțu, care poate să vorbească ore și chiar zile în șir despre relația, care a avut-o cu poetul. Pentru „ZN” a mărturisit:
„Ne-am cunoscut la vârsta de doi ani. Suntem născuţi în iarna aceluiaşi an, 1935, în aceiaşi mahala a satului. Dacă acum copiii fac cunoştinţă la grădiniţă, noi am făcut cunoștință în drum, la joacă. Am umblat la şcoală împreună cu Grigore până în clasa a VI-a. Pe urmă eu n-am avut posibilitate să învăţ. O duceam foarte greu pentru că taţii noştri au fost luaţi la război şi nu s-au mai întors. Mamele noastre au rămas singure şi noi trebuia să le ajutăm ca să poată face faţă vremurilor. La vârsta de nouă ani noi eram socotiţi ca maturi. Trebuia să muncim din greu. Iarna nu aveam cu ce face focul şi ne duceam în pădure după lemne. Îmi amintesc cum odată pădurarul ne-a prins, ne-a bătut cu un băţ mare şi gros şi ne-a scos din pădure huiduindu-ne. Am venit acasă plângând şi, printre lacrimi, le-am spus măicuţelor noastre că n-am putut aduce lemne, ne-a fugărit pădurarul… Împreună cu Grigore mergeam cu vacile la păscut. Le priponeam şi le căram buruian cu braţul. Într-o zi s-a găsit un băiat cu vreo 5 ani mai mare decât noi şi ne-a luat vacile sub pretextul că erau slobode şi păşteau prin porumb. Dar noi n-am făcut niciun rău, le hrăneam cu buruian. Acela ne-a adus la primărie, speriindu-ne că o să rămânem fără vaci. Ne-au zis să chemăm părinţii. Noi i-am spus primarului că taţii noştri au murit pe front, că avem numai mame. Ne-au trimis după mame. Şi de astă dată am venit acasă plângând de teamă că o să rămânem fără văcuţe. Mamele ne-au liniştit, au mers la primărie şi problema s-a rezolvat. Vacile nu ni le-au luat, nici amendă nu am plătit…
În 1955 am plecat la armată, iar Grigore a întrat la învăţătură la Institutul Pedagogic. Şi eu când am terminat armata am venit acasă. Tocmai venise şi Grigore de la Chişinău. A venit la mine şi zice: „Ce vrei să faci?” Eu îi răspund că o să-mi caut ceva de lucru în sat, că mama-i singură, e bolnavă. Iar el îmi spune: „Tu ai învăţat bine, du-te şi te fă agronom că ştiu că ţi-i drag pământul”. Eu îi spun că nu are cine să mă întreţină la carte, iar el mă îmbărbătează: „ O să te descurci, cum m-am descurcat şi eu.” Şi după sfatul lui m-am dus şi am terminat agronomia şi am lucrat aici în gospodărie agronom. El des venea prin sat. Îi plăcea să vină, să ne întâlnim, să vorbim, să povestim. Mi-a devenit cumătru. La cumătrie i-a adus fiicei mele cartea „Albinuţa” pe care a scris următoarele versuri: „Are mama şi tăticu/ O fetiţă mititică/ Şi o cheamă Angelica/ I-au dat numele aşa/ Că li-i tare drag de ea.” Recunosc, nu i-am citit cărţile în tinereţe, n-am avut timp. Eram ocupat din zori şi până în noapte şi iarnă, şi vară. Acum la vârsta asta a mea am început să învăţ poezii pe de rost din creaţia lui. Sunt atât de profunde. A putut să exprime atâta trăire în cuvânt, atâta dragoste de neam și țară, de mamă, de iubită, cum nu cred să fi reușit vreun alt poet. Prietenul meu din copilărie rămâne viu prin scrierile sale.”
