Era ca şi acum primăvară. Şi-n ziua aceea pe care Iustina n-o s-o uite niciodată a rămas după ore la repetiţie. Se pregăteau de un festival de teatru şi ea avea rolul principal în spectacol. Regizorul îi făcuse câteva observaţii, chiar o chinuise mai mult decât pe ceilalţi colegi pentru că o vedea talentată şi voia să scoată ce-i mai bun din ea. Pe deasupra o mai şi iubea. Se întâlneau în taină de câteva luni. Un pic stresată şi supărată pe domnul regizor a ieşit puşcă pe uşă. N-au trecut nici 10 minute şi nenorocirea a dat peste ea. La traversarea străzii a nimerit sub roţile unui automobil. În urma intervențiilor chirurgicale suportate a rămas cu un picior mai scurt.
Visa să întâlnească omul care să-i fie şi soţ, şi tată, şi prieten, şi amant
Frumoasă, blondă, deschisă, comunicativă, Iustina iubea viaţa şi oferă bucurie celor din jur. Din fragedă copilărie încerca să-i dovedească mamei că ea merită să fie iubită. Era foarte încăpăţinată şi nu admitea ca mama să afirme contrariul. Pe tata nu-l văzuse niciodată. O lăsase pe mama însărcinată în a patra lună şi plecase cu alta în Rusia. Crescută fără tată, când s-a făcut mare visa să întâlnească omul care să-i fie şi soţ, şi tată, şi prieten, şi amant. Şi iată că pe la anul II de studii credea că l-a întâlnit. Nu era nimeni altul decât profesorul de română, care mai făcea şi regie în cadrul cercului dramatic de la facultate. Ştia că e căsătorit că are doi copii, şi cu toate astea a acceptat să se întâlnească în taină cu el. La început îi era de ajuns doar să stea alături de el, să discute despre viaţă, despre literatură şi despre multe alte lucruri. Nu mai întâlnise până atunci un om, care să creeze o explozie de lumină în jur şi să zâmbească atât de înţelegător. Îl trata ca pe un tată, ca pe un prieten. O lună mai târziu situaţia avea să se schimbe. Fata se îndrăgostise până peste urechi şi a mers mai departe în relaţia cu profesorul – i-a devenit amantă. Considera că nu păcătuiește. Însufleţiţi, studenta şi profesorul, îşi ţeseau nebuneşte dragostea. Într-o zi o ţigancă i-a ghicit în palmă domnişoarei şi i-a spus că nu e bine ce vede, o aşteaptă o nenorocire. Iustina n-a dat importanţă. Dulce, fierbinte, pătimaş se dădea în dragoste cu profesorul. Pe zi ce trecea focul din inima ei ardea tot mai viu, iar el simţea că nu mai avea nici o scăpare, Iustina pusese stăpânire pe toată fiinţa lui. În numele dragostei omul era gata să plece din familie, să pună la cale divorţul, însă nu ştia cum s-o facă, ţinea foarte mult la copii. Aşa hipnotizat cum era, uneori avea momente când se întreba: „Oare fac ceea ce trebuie să fac?” Dar există ceva acolo Sus care decide pentru noi. Tocmai atunci când a rămas singur în sala de repetiţii, ceva mai greu ca fiorul morţii i-a trecut prin inimă. Un ţipet grozav l-a făcut să alerge la stradă. Studenta lui cea mai frumoasă şi mai talentată se prăbuşise în faţa unui automobil. S-a întâmplat nenorocirea despre care vorbeam la început şi divorţul s-a amânat.
Adio iubire, adio fericire
După luni bune de spital, vegheată şi ajutată financiar de profesor şi colegi, Iustina a revenit la cămin. S-a uitat în oglindă. Când s-a văzut palidă, trasă la faţă, cu cearcăne pe sub ochi, într-un zvâcnet nervos a exclamat: „Aşa-mi trebuie dacă n-am ştiut să fiu cuminte! Dumnezeu m-a pedepsit. S-a zis cu frumuseţea mea. Nu voi mai putea încălţa pantofi cu toc şi nici rochii elegante nu voi mai purta. Adio iubire, adio fericire!” Trebuie să vă spun că nici colegele, dar nici profesorii şi nici familia profesorului nu ştiau nimic despre focul din inima celor doi, care după accidentul de maşină s-a stins la fel de repede cum s-a aprins. Erau gata să se stingă şi voinţa şi curajul fetei. Nimic nu părea s-o mulţumească. Criză în societate, criză în sufletul ei. Pierdută şi împietrită nu mai dorea să-l vadă pe profesor, care deja dintr-un sentiment părintesc se interesa de sănătate. Nici rugăciunile n-o ajutau, nici să contempleze frumosul din jur nu era în stare. În căutarea înţelepciunii şi păcii spirituale a plecat la mănăstire. Era convinsă că acolo va găsi frumosul şi curatul, locul de maximă intimitate în relaţia cu Dumnezeu. Dar regimul din acea mănăstire i s-a părut prea dur, agresiv chiar. Mai mult de un an n-a putut rezista acolo. S-a întors la mama acasă. În suflet – răscoală. Doar nucul bătrân din mijlocul grădinii îi oferea liniştea atunci când îi îmbrăţişa trunchiul…
Tot mai departe în căutarea tăriei credinţei
După aproape două luni de şedere acasă, a plecat la o altă mănăstire. Credea că acolo o să înveţe cum să se apropie de Dumnezeu. Maica-stareţă a primit-o cu blândeţe şi căldură. Din start i-a spus că e greu să ajungi de la patimă la virtute, că mănăstirea este poarta cerului şi locul împlinirilor şi că Dumnezeu îţi dă dacă ştii să-l slujeşti. De la o zi la alta, de la o rugăciune la alta, Iustina simţea în suflet câte un strop de bucurie, dar în același timp era cuprinsă de teamă şi înfiorare. Stătea mereu, seară de seară cu cartea deschisă pe masă, cu lumânarea şi candela aprinsă. Dar împlinirea, mulţumirea, liniştea şi seninătatea nu o cuprindeau aşa cum îşi dorea. Continua să se îndoiască. Nu putea să spună: „Sunt mai aproape de Dumnezeu şi de mine însumi” aşa cum o învăţase duhovnicul. Zilnic era frământată de ce se întâmplă în societate. Se gândea la tinerii ce termină facultatea şi nu găsesc de lucru, la bătrânii cu pensii mizerabile, care de-abia trec dintr-o zi în alta, la părinţii care trudesc peste hotare ca să-şi întreţină familia, să plătească studiile copiilor, la mama care muncea cu ziua pentru o bucată de pâine. O deranjau maşinile de lux cu care unii preoţi veneau la mănăstire, comportamentul lor. Se întreba de ce preoţii care ne învaţă în biserică să nu fim lacomi după bani, locuiesc în case de milioane şi se plimbă în maşini de lux? „Dumnezeu îţi încearcă tăria credinţei. Fă abstracţie de tot ce se întâmplă dincolo de zidurile mănăstirii şi o să te simţi mai uşor. Îndreaptă-ţi gândul doar la Dumnezeu şi fii cu inima deschisă pentru Dumnezeu”- i-a spus într-o zi maica-stareţă.
L-a găsit pe Dumnezeu la Ierusalim
A încercat să urmeze sfatul maicii, dar nici în această mănăstire n-a găsit ceea ce căuta. După aproape doi ani de frământări a plecat la o mănăstire din Ucraina. De acolo a mers într-un pelerinaj la Ierusalim şi a rămas să se roage în Ţara Sfântă. „Aici mi se pare că am găsit calea către dragoste şi iertare şi curajul de a depăşi încercările grele ale vieţii. L-am găsit pe Dumnezeu.” – îmi scria cu 10 ani în urmă Iustina. De atunci a rămas în Țara Sfântă. S-a călugărit. Își dedică viața urcușului duhovnicesc, care nu este deloc ușor. Rugăciune, muncă și iar muncă. Se roagă continuu alături de celelalte surori de mănăstire pentru o lume, care poate fi verticală doar prin educație și toleranță. S-a obișnuit să le împlinească pe toate în viață cu sfat și ascultare. Departe de țară, dar aproape de Hristos, Mântuitorul Lumii, Iustina cu rugăciune și cugetare îngenunchează înainta Sfântului Mormânt cu gândul la cei rămași acasă. Cu o evlavie specială pentru locurile sfinte participă la Slujba de Înviere în Biserica Învierii din Ierusalim, loc în care se află Sfântul Mormânt din care HRISTOS a înviat și unde cu rugăciunile creștinilor ortodocși, coboară din cer Sfânta Lumină. În ziua întâi a Sfintelor Paști îi place să fie prezentă la slujba specială, în timpul căreia se citește Evanghelia Învierii în toate limbile pământului.
Nina Neculce
