Un profesor e un artist
Ce modelează caractere.
El zi de zi şi an de an,
Găseşte forţă şi putere.
Prin aceste rânduri consacrate profesorului, o pot caracteriza toți cei care au cunoscut-o, pe Ludmila Galiț, profesoară de limba și literatura română, la gimnaziul din satul Gura Camencii, raionul Florești. De-a lungul anilor, școala a fost pentru ea a doua casă. Deși, de aproape 10 ani nu mai bătătorește zilnic drumul spre școală, revine cu drag aici, ori de câte ori este invitată de administrația instituției la sărbători. Cu emoții, amintiri și nostalgie a revenit și acum, când directoarea, Valentina Perebecauțan, fosta elevă, a invitat-o să depene amintirile de școală, în cadrul proiectului – Profesorul Merituos, inițiat de Direcția Generală Educaţie Floreşti și Ziarul Nostru.
36 de ani, dăruiți școlii
Vin din satul Cotiujenii Mari, raionul Șoldănești, fostul raion Florești, dintr-o familie simplă de țărani. Am o soră mai mare. În 1974 am absolvit Universitatea de Stat, după repartizare am activat 2 ani în raionul Rezina, satul Cinișeuți. Fiind căsătorită din anii de studenție, soțul a primit un loc de muncă, aici la elevator și o locuință. Așa m-am transferat cu lucrul aici în sat. Am activat un an la grădiniță, din 1967 am activat ca profesoară de limbă maternă, moldovenească, apoi română, iar din 1991, 17 ani am activat ca director adjunct pentru instruire. Când am împlinit vârsta de pensionare am cedat pozițiile, m-am bucurat că în funcție a venit doamna Valentina, actuala directoare.Totodată, am cedat din ore, am cedat pentru că era tinerică, avea dorință de muncă, era eleva mea iubită. Foarte multe activități am petrecut împreună, cu cântece, recitaluri, poezii, și așa s-au dus 36 de ani.
Greu a fost la început
Îmi amintesc și acum prima lecție, când am intrat ca profesoară. Era o clasă rusă de elevi, la care trebuia să predau limba moldovenească, și nu m-au acceptat toți. Le-am spus că am să vorbesc doar în limba moldovenească “A почему?”, pentru că vreau să vă învăț literatura, gramatica… așa că, nu prea am fost primită. Mai era problemă și cu disciplina, eu tinerică, ei clasa a X-a, înalți ca brazii, că mă uitam în sus la ei. Greu a fost la început. Practica o făcusem în satul natal, cu toți ai mei, și credeam că așa va fi peste tot.
Schimbările în ochii pedagogului
La început am lucrat cu alfabetul chirilic, pe urmă au început schimbările și am învățat și eu odată cu elevii. Am avut noroc de părinți, tata cunoștea alfabetul chirilirc, iar mama alfabetul român. Aveam o colegă, fiică de profesori, și avea multe cărți în limba română. După ce am citit acele cărți, îmi venea foarte ușor. Mai mult chiar, unii colegi profesori asistau la lecțiile mele ca să învețe alfabetul, ortografia și regulile. Pe timpul nostru am avut fel de fel de manuale. Am învățat după manuale din Chișinău, după manuale de la București, manuale pur românești, complicate pentru noi, pentru că acolo se făcea carte, aveau multă gramatică. Manualele românești se diferențiau de ale noastre. Acum au făcut altfel de manuale, care nu prea sunt selectate după dorințele pedagogilor. Sunt autori care doresc ca anume manualul lor să fie susținut din vre-o 13 variante de manuale, nouă ne dădeau unul și bun. Acum le dau la alegere, unii profesori învață la Chișinău după un fel de manuale, la țară după altele, iar cerințele la admitere sunt cu totul altele.
Banii sunt gestionați frumos
S-au schimbat foarte mult condițiile în școală. Instituția era una veche demodată, încăperile nu se încălzeau, nu se închideau ușile, iar acum condițiile sunt foarte frumoase. După ce am ieșit la pensia bine meritată, școlile au trecut la autofinanțare. Acuma banii dacă sunt gestionați se vede, foarte frumos. Școala este asigurată cu televizoare, computere, tot necesarul.
Discipolii, mândria profesorului
În acești ani m-am dedicat școlii. Un coleg de serviciu totdeauna spunea “Măi, femeia asta nu are nici familie, nici casă, nici copii,”, eu am avut și familie, și casă și copii, dar trebuia să lucrez. Astăzi, mă mândresc cu foștii mei elevi, și în primul rând cu doamna directoare, care este atât de energică. I-am transmis ce am avut eu, iar dumneaei, a înmulțit și a înmulțit totul, fiind foarte erudită, a reușit să facă multe. Cum să nu te mândrești cu așa discipoli?
Respectul reciproc, contează
Cumințenia și omenia dintotdeauna au fost apreciate atât de profesori, cât și de elevi. Eu întotdeauna mă adresam la elevi nu cu “tu”, dar cu “mata”. Un fost elev m-a întrebat peste ani, de ce le ziceam “mătăluță”, i-am răspuns, pentru că era un fel de mata, numai că mai mititel. Așa cu o glumă, cu o poezie, începeam orice lecție. Altfel de școală se făcea înainte. Și acum sunt elevi cointeresați, dar mai puțini ca altădată. Înainte se mai lăsau și repetenți. Învață și azi copiii, merg la liceele din Florești elevi buni.
Le doresc elevilor rezistență la toate timpurile. Noi, timpuri frumose am avut, cine știe ce timpuri vor mai avea și ei…
- Cred că sunt cea mai norocoasă că am avut fericirea să fiu elevă, să aud această voce blândă în fiecare zi, iar mai apoi să-i fiu colegă. Acest model de dăruire, jertfă sufletească, pentru oamenii care o înconjoară, este rar întâlnit, deaceea am încercat să preiau de la dumneaei cele mai frumoase calități. (Valentina Perebecauțan, director, Gimnaziul Gura Camencii)
- Pe lângă faptul că am fost colege, am fost și cele mai bune prietene. Credincioasă, solidară și curajoasă, așa o cunosc toți pe doamna Galiț. Dacă avea ceva de spus, mereu o spunea, dar o făcea cu atâta respect că niciodată nu te supăra. (Maria Dulce, colegă)
- Dacă profesor este persoana nu care te învață, dar de la care înveți, atunci doamna Galiț era cea mai dorită și solicitată profesoară pe timpul când eu eram elevă. Când aveam vre-o înlocuire, toți așteptam să deschidă ușa, anume dumneaei.(Olesea Rusu, director-adjunct, gimnaziu)
- Timp de 20 de ani lucrând împreună, am învățat foarte mult de la dumneaei. Ea m-a învățat, m-a sfătuit și m-a corectat – deaceea are un loc aparte în sufletul meu. (Minodora Beiu, colegă)
