La 19 ani Raluca nu ştia ce e dragostea dintre un băiat şi o fată. Se trezea şi se culca cu acelaşi gând: „Nu înţeleg de ce toate fetele de vârsta mea, dar şi altele mai mici, au o relaţie iar eu nu o am”. Simţea un gol în suflet şi era gata să înceapă o prietenie cu oricine ar fi fost băiatul, numai să nu fie singură. Când vedea perechi de îndrăgostiţi plimbându-se, ori ţinându-se de mână, tot ce-şi dorea era să aibă şi ea pe cineva, să-l ţină de mână şi să-i spună că îi este drag.
Îi promitea marea şi sarea, dar a părăsit-o repede
În ziua când Victor a băgat-o în seamă, s-a grăbit să-l întrebe: „Te-ai îndrăgostit de mine?” Băiatul i-a răspuns: „Nu ştiu. Îţi voi spune atunci când ne vom cunoaşte mai bine”. Dar Raluca n-a mai aşteptat să se cunoască mai bine, i s-a dăruit toată din prima seară fără să ştie prea multe despre el. Îl alinta cu cuvinte de dragoste, îi împărtăşea cele mai adânci taine ale sufletului, fără ca el s-o asculte. O lună, atât a durat relaţia, timp în care Victor nu i-a mai răspuns la întrebare. În schimb când o avea în pat, îi promitea marea şi sarea, luna de pe cer. Câteva săptămâni relaţia a fost pasională, provocată de atracţia fizică, iar după o lună au început să se certe zilnic. El nu mai vedea nimic frumos în Raluca şi nu se mai simţea atras de ea. S-au despărţit.
Cum a venit dragostea adevărată
După aceea fata se simţea şi mai singură. Amărâtă şi decepţionată, nu ştia încotro s-o apuce. Gânduri negre îi roiau prin minte. Ca să le alunge şi să alunge singurătatea a început să citească, să acorde o mai mare atenţie învăţăturii, căci era studentă la un colegiu, să discute cu persoane de la care putea învăţa ceva. Duminicile mergea la biserică, cădea în genunchi în faţa icoanelor şi se ruga:”Trimite-mi, Doamne, iubirea cea adevărată după care tânjesc. Am să aştept atât cât va trebui să aştept, numai nu uita de mine”! La aceiaşi biserică mergea şi Viorel, un băiat din Chişinău, care îşi făcea studiile la Universitatea Tehnică. O jumătate de an Raluca îl urmărea de la distanţă cum intră, cum se închină, cum se roagă. Între timp a cunoscut-o pe sora lui, s-au împrietenit. Într-o duminică după slujbă a mers cu sora la ei acasă, i-a cunoscut şi părinţii, oameni foarte cumsecade. În timp ce stăteau cu toţii la masă, privirile Ralucăi şi ale lui Viorel s-au întâlnit. N-a fost nevoie de cuvinte, ochii lor senini şi visători spuneau totul. În caietul cu povestea primită de la Raluca citesc: „Din acea clipă am simţit că el e totul pentru mine. Aceleaşi sentiment încerca şi el. Dar nu ne-am grăbit cu declaraţiile. Cu răbdare şi speranţă ne rugam unul pentru altul şi acasă, şi la biserică”. După doi ani de întâlniri amicale, în clipa când băiatul era deja sigur de ceea ce simte, i-a cerut prietenia. A fost o duminică specială. Au stat toată după amiaza de vorbă. Nimeni până atunci nu-i acordase atâta timp doar pentru a o asculta, nimeni nu-i dăduse atâta atenţie. În duminicile următoare se aşteptau în uşa bisericii pentru a intra împreună în sfântul lăcaş. Frumoşi, tineri, cu credinţă în Dumnezeu pășeau pragul bisericii sub privirile credincioșilor adunați la slujbă. Se rugau împreună pentru ei, pentru relaţia lor. Trăiau o stare de bine, de bucurie. Inima Ralucăi bătea pentru Viorel şi inima lui Viorel bătea pentru Raluca. Aşa a trecut un an. Ea terminase colegiul, el facultatea. Viorel nu se grăbea s-o ceară în căsătorie. Îşi ţeseau visele împreună şi continuau să dea aripi şi curaj iubirii să se înalţe, dar nu se grăbeau să se căsătorească. Visau să aibă căsuţa lor, să nu depindă de părinţi.
Încercări, aşteptare, răbdare
Cu gândul la viitorul lor, Viorel a plecat pentru cinci ani în Israel. Despărţirea a fost dureroasă, aşa cum sunt toate despărţirile îndrăgostiţilor. Cinci ani au ţinut legătura prin telefon şi Skype, cinci ani Viorel i-a trimis Ralucăi toţi banii câştigaţi, cinci ani au făcut planuri de nuntă şi proiecte de casă. Dar tocmai atunci când ţi-i lumea mai dragă, vin şi nenorocirile. Cu o lună înainte de a veni acasă, Viorel a suportat un accident de muncă, în urma căruia şi-a afectat grav un ochi. Atunci i-a trimis Ralucăi următorul mesaj: „Nu pot să vin acuma. Mi-am găsit un alt loc de muncă şi mai rămân pentru un an-doi aici. Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi dacă îţi mai ajunge răbdare, aşteaptă-mă. Să nu te superi, dar n-o să pot să-ţi scriu”. Patronul întreprinderii şi-a asumat toate cheltuielile pentru intervenţiile chirurgicale ce au urmat. Dar a fost nevoie de aproape trei ani până Viorel şi-a restabilit parţial văzul la acel ochi. Şi cum nenorocirile nu vin niciodată singure, în ziua când părăsea clinica, a lunecat pe scară şi şi-a fracturat o mână. Şi din nou îngrijiri medicale. Trecuse mai bine de trei ani şi Raluca nu avea de la Viorel nici o veste. Se trezea şi adormea cu el în minte. O băteau tot felul de gânduri. Primul gând care îi răsărea mereu era, că Viorel şi-o fi găsit alta, dar îl alunga repede şi continua să se roage. Departe de casă se ruga pentru ea şi Viorel. Rugăciunea ei pentru Viorel purta în acele clipe ecoul speranţei: ”Mă rog de tine, Doamne, să-l ajuţi pe Viorel să iasă din orice încercare şi să se întoarcă cu bine acasă. Arată-mi prin vis cât trebuie să mai aştept, ori spune-mi, voi fi cu el până la sfârşitul vieţii sau nu? Tu ştii , Doamne, că el îmi este cel mai drag, nu-i trimite alte femei în cale, adă-mi-l acasă viu şi nevătămat…” A primit mai multe semne de la Dumnezeu, iar într-o zi când a intrat în biserică şi se ruga, i s-a părut că a auzit un glas: „Voi doi aveţi un destin. Crede în dragostea ta şi aşteaptă că n-a mai rămas mult”. S-a uitat împrejur, nu era nimeni, a rostit cu voce tare. „Facă-se voia ta, Doamne, o să aştept”. În acea clipă a simţit cum în mijlocul furtunilor din sufletul ei s-a lăsat liniştea. Peste câteva zile Viorel s-a întors acasă. Era în ajunul Crăciunului. După Paşti au făcut nunta. Casă nu au mai construit, au cumpărat una asemănătoare cu cea din proiectele ce le-au tot desenat timp de cinci ani. La acea vreme Raluca avea 31 de ani.
Acum are 38 și două fetițe drăguțe de 5 și 7 ani. E fericită. Şi-a încheiat povestea aşa: „Dumnezeu are un timp pregătit pentru fiecare. A fost greu să-mi aştept dragostea adevărată. Viorel m-a pus la grea încercare. Dar nu regret. Din această încercare am avut numai de câștigat. Am așteptat cu încredere ca promisiunea ce o făceam în fața Domnului să se împlinească. Și s-a împlinit. Să știți, cu cât aşteptarea e mai grea, cu atât mai dulce e revederea. Am greşit în adolescenţă, m-am grăbit, ca mai apoi să înţeleg, că este mult mai important să aştepţi, decât să te arunci în braţele primului întâlnit fără ca să-l cunoşti. Toate lucrurile se cad a fi făcute la timpul lor, nu trebuie să le forţăm. Acum pot spune cu mâna pe inimă că am trecut cu succes adevăratul test al răbdării. Răbdarea a lucrat spre binele nostru. Cu bucurie și răbdare ne trăim zilele și în continuare. Răbdarea a devenit talismanul relației noastre de cuplu, a iubirii, ce ne-a legat, sper, pentru toată viața”.
Nina Neculce
