Profesorii sunt acei oameni care modelează destine și aprind zi de zi lumina cunoașterii în sufletele copiilor. Ei nu doar predau, ci inspiră, îndrumă și cultivă valori pentru o viață întreagă. Într-o lume în continuă schimbare, adevărații dascăli rămân repere stabile și puternice. Un astfel de exemplu este doamna Valentina Simon, profesoară de geografie și biologie, care și-a dedicat întreaga viață școlii.
Cu o activitate impresionantă de peste 50 de ani, ea continuă și astăzi, cu aceeași pasiune, să le vorbească elevilor despre lume, natură și viață. Predă în gimnaziul din Rădulenii Vechi, acolo unde a format generații întregi de tineri. Este un simbol al dăruirii, perseverenței și iubirii pentru profesia de dascăl. Prin pasiune și puterea exemplului, Valentina Simon arată că un adevărat profesor rămâne mereu fidel vocației sale, indiferent de trecerea anilor.
Rădăcini și carte
M-am născut într-o familie de țărani care au prețuit mereu cartea. Am venit pe lume în satul Vădeni, raionul Soroca, în anul 1953. Mama era pasionată de lectură și, pe atunci, citea foarte mult, mai ales cărți religioase. Tata și mama și-au dorit ca noi, copiii, să învățăm și să ne facem un rost prin carte. Am fost trei frați: fratele meu, care a absolvit Colegiul Tehnic din Soroca, eu, și sora mea mai mică, care a absolvit Colegiul Pedagogic, tot din Soroca.
Drumul spre pedagogie
După ce am terminat școala de opt ani din satul Vădeni, am mers la Colegiul de medicină din Soroca. Însă lucrurile nu au mers cum sperasem și m-am întors în sat. Atunci, directorul școlii a venit la părinții mei și le-a spus hotărât: „Fata asta trebuie să învețe. N-aveți ce să o țineți acasă.” Eu voiam să urmez niște cursuri de croitorie, fiindcă așa era moda pe atunci. Dar el a insistat: „Nu, fata asta trebuie să învețe.” I-a spus mamei mele că a doua zi, pe 1 septembrie, să mă ia de mână și să mergem la Soroca, la Școala Nr. 1. Așa am fost primită acolo și am absolvit cu succes. În același an am dat examenele de admitere la Institutul Pedagogic din Tiraspol. Încă din clasele primare simțeam o atracție puternică spre pedagogie. Se pare că și învățătorii mei observaseră acest lucru, pentru că mi-au spus mai târziu: „Tu parcă erai născută să fii pedagog.” Și am continuat acest drum. Eu știu doar că trebuie să învăț și să dau mai departe ceea ce știu. Am absolvit Institutul Pedagogic, care astăzi este Universitatea Pedagogică din Tiraspol. La final, repartizarea se făcea prin minister, după rezultatele obținute. Am învățat foarte bine, ceea ce mi-a permis să-mi aleg locul de muncă. În nordul Moldovei era o singură școală disponibilă, cea din Rădulenii Vechi, raionul Florești. Restul erau în sudul și centrul țării. Am ales această școală și cred că am făcut alegerea potrivită.
O viață în școală
Venind aici am băut apă pe îndelete și dintr-un an, doi, s-au făcut cincizeci de ani. Timp de o jumătate de secol am activat neîntrerupt în această școală, ca profesor de geografie și biologie. După cinci ani, am fost numită organizator, ceea ce numeam atunci director pe muncă educativă. După zece ani, am fost promovată ca director adjunct, responsabilă de partea administrativ-didactică. În această funcție am activat timp de douăzeci de ani. M-am străduit să îndeplinesc cerințele care s-au cerut. Poate cu aceleași idei care le mai aveam, căutam mereu să introduc ceva al meu. Am fost apreciată de conducerea Direcției de Învățământ și am participat la diferite forumuri, unde am fost invitată să iau cuvântul.
Destinul meu
În toți anii cât am activat nu am regretat alegerea, nu m-am gândit să schimb direcția, chiar dacă vremurile au fost grele. Au fost timpuri când eram nevoiți să avem și alte ocupații, să lucrăm pământul, să creștem animale, doar ca să supraviețuim. Aveam doi studenți și totuși nu m-am dezis de școală. Băiatul meu încă îmi spune: „Mamă, iarăși înveți, tot la masă ești!?”, dar eu continui. Citesc, scriu, mă pregătesc. Sunt mulțumită de ceea ce am făcut și, dacă aș lua-o de la capăt, n-aș schimba nimic. Pentru mine, școala este o sărbătoare. Când deschideam și închideam școala, era o altă viață. Acum, am ore două zile pe săptămână, dar acele zile sunt ca o bucurie — ca o adevărată sărbătoare.
Rezistență și solidaritate
În timpul când eram director adjunct și treceam prin acea perioadă grea, cu rețineri de salariu, îmi făceam griji: „Oare o să vină profesorii?”. Elevii veneau, dar mă întrebam dacă profesorii mai rezistă. Vremurile erau grele, unii aveau pământuri, animale de întreținut, dar tot veneau la școală. Nu mai căutam calitate atunci, ci prezență. Colectivul, în pofida greutăților, nu a cedat. Am muncit pământul, dar nu am plecat peste hotare. Erau vremuri în care colhozurile și întreprinderile agricole dispăruseră, dar noi am rămas. Am făcut tot ce am putut ca să dau copiilor posibilitatea să-și câștige o bucățică de pâine. Sunt mulțumită de ceea ce am realizat, atât în plan profesional, cât și familial, mai ales că și fiica a ales calea pedagogiei.
Transformare
La începutul carierei eram severă. Cuvântul era cuvânt, nu acceptam abateri. Dar cu timpul am înțeles că doar disciplină nu ajunge. Și am învățat să deschid inimile copiilor. Azi sunt iubită de copiii de acum, de foștii elevi, de părinții lor. Poate uneori am ascuns greșelile elevilor față de părinți, dar a fost din dorința de a corecta, nu de a pedepsi. Regret poate pentru acei care nu i-am putut noi reconfirma timpurilor, fiindcă pădure fără uscături nu e.
Copiii de azi
Copiii de azi nu mai sunt ca altădată. Vremurile s-au schimbat. În trecut, aveau mai mult timp, mai multe responsabilități acasă. Azi, mulți părinți, poate din prea multă dragoste, încearcă să le dea copiilor tot ce n-au avut ei. Dar le spun adesea: „Nu puneți bunurile materiale mai presus decât sufletul copilului!”. Copiii trebuie învățați să muncească, să simtă, să aprecieze. Pentru că, dacă ai un copil bun, vei avea o bătrânețe liniștită și plină de bucurii.
Reforme și oameni
În cinci decenii de activitate, am văzut multe reforme. Unele neplăcute, altele greu de aplicat. Dar noi, pedagogii, am fost flexibili. Am mers înainte, chiar și când nu credeam în unele proiecte. Din păcate, astăzi nu omul e în centrul atenției. Se urmează ideile celor de sus, dar nu se ascultă de cei care muncesc cu adevărat. Totul începe de jos, de la familie, grădiniță, școală. Dacă promiți ceva, trebuie să te ții de cuvânt. Mai bine promiți mai puțin și faci mai mult.
Viitorul, în mâinile elevilor
De-a lungul anilor, am descoperit mulți elevi cu talent pedagogic. Cu ocazia Zilei Profesorului, organizam Ziua Autoconducerii, iar ei deveneau profesori pentru o zi. Mulți dintre ei au urmat cariera didactică, și nu regret nici ei, nici eu. Mă doare când văd tineri care vor totul deodată: salarii mari, funcții, fără să muncească. Orice profesie e frumoasă, dar pentru mine, cea de pedagog este cea mai valoroasă. A fi printre copii, a-i îndruma, a-i învăța, nu are preț. Am îmbrățișat această profesie cu toată ființa mea. Și acum, după atâția ani, culeg roadele muncii mele. Profesia de pedagog e nobilă, valoroasă și va fi mereu esențială pentru societate.
