Tu ești stăpânul propriei tale vieți. Tu știi cel mai bine ce trebuie să alegi și unde vrei să ajungi
Ileana Rusu – Jurnalistă, scriitoare
Născută: 27 noiembrie 1976, satul Ciuciuleni, Hîncești;
Copii: Un băiat mare;
Calitate apreciată: sinceritatea și simțul umorului;
Mâncare preferată: Borșul roșu cu sfeclă, preparat de mine
Culoare preferată: turcoaz
Părinții, de la care am luat și bune, și rele
Sunt al cincilea și ultimul copil în familia lui Gheorghe și Elizaveta Rusu, doi îngeri plecați la Ceruri, de la care am luat și bune, și rele. Bună e, cred, înțelepciunea lor, nu o am toată, dar o simt cum vine cu vârsta. Și calitatea mai puțin avantajoasă e lipsa cronică de răbdare. Așa era mămica, mereu agitată, panicată și în jurul ei toți trebuiau să facă ceva. Tăticu era mai tăcut, el ne țintea cu o privire greu de redat în cuvinte, dar care spunea atât de multe, că nu mai îndrăzneam să ne rățoim.
Copilăria
Eram singura fată de vârsta mea în mahala și pentru că mă enervau băieții care ne stricau jucăriile mele și ale copiilor mai mici ca mine, pentru care eram ca o bonă, îi băteam. Nopțile însă erau colosale. Lângă casa mea era o casă arsă, și noi, cu lanterne și lumânări, prindeam vrăbii. Dacă stau să mă gândesc bine, nu cred că am înjghebat vreouna, dar eram în treabă. Copilăria mea… Una în care am crescut răți, gâște, porci și vite, umblând desculț și hoinărind pe dealuri, fuga de acasă la scăldat… Era un univers aparte.
Am fost un copil rebel
Mai am doi frați și două surori. Cu sora Diana, mai mare decât mine cu doi ani și ceva, ne băteam tare. Ea zice că mă iubea și mă târâia în brațe, și eu o zgârâiam. Sincer, eu nu țin minte, dar nici nu vreau să o cred. Eu am fost un copil rebel. Prima data am fugit de acasă la cinci ani. Mi-am adunat niște chiloți și o rochiță într-o basma, le-am legat strâns și am plecat cu ele. Știți până unde? Până în salcâmul de la colțul gardului. M-am urcat în el și am stat vreme de câteva ore. Tăticu mă bătea, dar acum pe bune, dacă aș fi avut și eu un copil ca mine, cred că îi rupeam poponeața!
M-au învățat să nu mă frâng
Pentru că școala era o altă dimensiune. Am mai povestit despre bullying-ul prin care am trecut, cu profesoara care nu mă iubea și despre care aflați mai multe dacă citiți primul meu roman #femeia de la poarta închisorii. Nici colegii de clasă, deși eram eminentă, nu se prea grăbeau să facă parte din aceeași gașcă cu mine. Se zice că toate trec… NU TREC! Eu nici acum nu vreau și nici nu pot să vorbesc cu cei care s-au amuzat atunci de mine, au aruncat cu pietre și m-au numit în fel și chip. Pentru un lucru însă le sunt recunoscătoare: m-au învățat să nu mă frâng. Și să înving. Și să ignor, chiar dacă poate numai în aparență, bârfele și hate-ul lumii către mine. Doare, dar cine știe??? Numai eu! Și omul de lângă mine.
Am avut și profesori care au știut să mă aprecieze și pentru că îmi plăcea să învăț, și pentru că eram nonconformistă. Mulți nu mai sunt, dar îi port în suflet ca pe niște mici icoane…
Drumul spre jurnalism
Pa la 13 ani, când aveam fața lungăreață și cu pistrui, sprâncenele și fruntea lată, tare mă visam actriță. (Poate doar prin vreun horror). Dar am mers, paradoxal, la Liceul sportiv. Ce căutam acolo, habar n-am, dar am alergat doi ani și am revenit în sat la 11 clase. Eram deja decisă că voi merge să fac jurnalism, deși profa de română mă vedea admisă la Filologie. Ce bine că nu am mers! Cu rebeliunea mea, cred că zburam din primul an de studii. La jurnalism eram în apele mele. Și aici lipseam de la ore, de la seminare, dar măcar eram student liber. Am absolvit, deși doi ani am avut restanță la educația fizică (!). Diploma mi-am luat-o fiind deja însărcinată, că mă și măritasem între timp. Vreau să vă mărturisesc ceva: în viața mea au fost doar două examene la care nu am copiat. Două!
Urâțică eram, dar tare mă iubea camera
Am mers la job din anul II de studii. Și nu oriunde, ci la Televiziunea Națională, Redacția Tineret. Eram autoarea și realizatoarea emisiunii Noi, tinerii, care a avut o viață destul de lungă. Nu însă și aflarea mea acolo, pentru că nu-ș de ce nu mi-a mai fost prelungit contractul. Lucram pe jumătate de salariu, aveam și bursă, deci, o duceam nu rău.
Colegii de grupă abia se dezmeticeau unde se află, dar eu deja știam ce înseamnă scenariu, locație, cameră video și montaj! Prima emisiune a fost una despre… singurătate. Erau emisiuni în care se dădeau și clipuri video, țin minte că la singurătate s-a pliat foarte bine ceva din Madonna. Nu prea înțelegeam eu multe, ulterior avea să îmi dau seama ce înseamnă intrigi, pupincurism, “bună” cu șeful. Și culmea e că eu visasem, dar nu am spus nimănui, că eu voi avea neapărat o emisiune televizată. Urâțică eram, ce-i drept, dar cu un mare avantaj: tare mă iubește camera! Lucru valabil și acum.
Atunci când suntem certați, îl iubesc cel mai mult
Eu, Ileana Rusu, crescută în familii cu principii religioase severe, sunt la a treia căsnicie. Tare sper și ultima… Încă neoficializată, dar cu tot tacâmul – planuri, iubire nebună, certuri ca tâmpiții, despărțiri nefinisate, râs, plâns, pasiune, indiferență… Despre ultima să nu credeți! Pentru că atunci când suntem certați, îl iubesc cel mai mult. Băiatul meu e logodit, locuiește separat și eu declar cu toată certitudinea că SUNT ATÂT DE MÂNDRĂ DE EL! De ei, el și viitoarea noră!
Bine că are cine-mi da peste nas
Treaba asta cu principiile prin viață… Cred că sunt prea versatile. Eu ieri credeam că trebuie să fiu într-un fel, azi mă prind că port altă “blană”… Știu că cel mai important lucru e să încerci să nu faci rău nimănui. Dacă aș putea… Jignesc, bruschez, mă cred uneori atât de superioară tuturor… Și bine că are cine-mi da peste nas, să-l mai cobor un pic. Să știți că succesul vine la pachet și cu acest viciu… E imposibil să îl eviți… Trebuie doar să treci perioada respectivă și să înțelegi că nu ești nici pe departe buricul pământului!
Jurnalistă și scriitoare
Jurnalismul este profesia mea, iar menirea mea e cea de a fi scriitor. Cred că ambele se împacă foarte bine, fiind din aceeași “mahala”. Eu sunt ziaristă, am crescut cu pixul și foaia, așa că nu am suportat mari transformări. Mai mult, experiențele trăite în jurnalistică îmi sunt de mare ajutor atunci când am nevoie de caractere și situații pentru romanele mele. Ideal ar fi să existe un mecenat care să ne achite un salariu lunar și noi, cei cu patima cuvântului, să creăm. Pentru că, oameni buni! – ne ajunge și ne întrece Inteligența Artificială! Ea va scrie romane cu duiumul! Eu nu vreau așa! Eu vreau oamenii să citească cărțile scrise cu suflet și sânge…
Pasiuni
Îmi plac apele… Așa că am găsit, în sfârșit, căsuța cu un lac mic. E o poveste! Și ador să merg la cules ciuperci. Deja nu am răbdare să vină mai repede primăvara și vara, să merg după ele. Îmi plac animalele, acum îl iubesc cel mai mult pe Zighi, motanul meu alb cu coada neagră (Zighi vine de la Sigmund Freud). Gătesc, mai ales de sărbători și sunt adepta bucătăriei tradiționale.
Cea mai fericită și cea mai tristă zi
Zilele sunt așa precum ni le fixăm în cap. M-am convins de mii de ori că dacă dimineața am o stare de bine, așa va fi toată ziua. Iar dacă mă trezesc nervoasă, toate îmi vor merge nașpa. Zilele triste m-au marcat cela mai mult. Sunt cele în care mi-am pierdut părinții… Și pe motanul Cotea. Și cele în care am trecut prin trădări. Dar sunt și ele faine. Ne fac să fim mai cuminți, mai senini la față…
Mesaj pentru cititorii Ziarului Nostru
Dragă cititorule, vreau să îți spun că tu ești stăpânul propriei tale vieți. Tu știi cel mai bine ce trebuie să alegi și unde vrei să ajungi. Fă-ți din Ziarul Nostru un ghid spre culmea lumii tale și crede în vise!
