Un profesor bun este acela care reușește să inspire respect și încredere. Un astfel de cadru didactic nu doar că transmite cunoștințe, dar devine și un model de urmat pentru generațiile viitoare. Elena Bejenari din satul Slobozia-Cremene este un exemplu de profesoară dedicată, care a avut un impact deosebit asupra elevilor săi. La vârsta de 92 de ani, Elena Bejenari poate privi înapoi la o carieră de peste 40 de ani în calitate de profesoară de biologie și geografie la școala din localitate. Prin autoritatea sa naturală și respectul pe care l-a câștigat, a reușit să formeze elevi responsabili și să câștige aprecierea părinților. Timp de decenii, a fost o persoană de referință în sat, iar munca sa a fost mereu apreciată.
Drumul de la Vărăncău la Slobozia-Cremene
M-am născut în satul Vărăncău, raionul Soroca. Acolo am copilărit și am terminat opt clase. După care m-am dus la Soroca și am absolvit 10 clase. La Soroca, am trecut la institutul învățătoresc. La terminarea institutului, am fost angajată în sudul țării. Iar președintele gospodăriei agricole “Octombrie” din Slobozia Cremene, Simion Gogu, era neam de-al meu și a făcut ce a făcut și m-a dus aici. Din gospodărie făceau parte și satele Slobozia Vărăncău și Vărăncău. Și mi-a dat de lucru la școală în Slobozia-Vărăncău. Acolo am lucrat 2 ani, iar apoi după 2 ani am găsit un bărbat, m-am măritat, el m-a adus la Slobozia-Cremene și de atunci am lucrat aici și aici trăiesc până acum, așa că azi, nici unul nu-i să trăiască mai mult ca mine în satul acesta.
Relația de respect și încredere cu elevii
Aici am trăit și m-am împăcat cu toată lumea toată viața. Întotdeauna am încercat să fiu o persoană deschisă și înțelegătoare. Când mă întâlneam cu mamele copiilor, ele adesea mă priveau și îmi spuneau: „Of, Elena Mihailovna, cum reușești să-i rabzi pe toți?”. Atunci le răspundeam: „Cum să nu-i rabd? Dacă sunt cuminți și mă ascultă, iar eu îi ajut să învețe”. Pentru mine, lucrul cu copiii a fost mereu o plăcere, chiar și în momentele mai dificile. Ei îmi ofereau acea energie pozitivă. Mă dădeam după ei, îi încurajam, și astfel nu am avut niciodată probleme.
Provocările primelor zile de activitate
Ei…când am venit prima dată în fața elevilor, m-am uitat la ei m-am gândit în gândul meu: „O să fie bine? O să pot să-i învăț? O să mă fac înțeleasă?” Erau atâtea întrebări, dar, în același timp, știam că nu am încotro. Prima zi, a doua, a treia a fost mai greu, iar a patra deja mă obișnuisem. Știți vorba aceea: „N-ai încotro! Fa, Ileană, ți-ai luat ce ți-o trebuit, du până la capăt!”. Râdeam cu elevii atunci când le spuneam asta, pentru că, de fapt, îmi dădeam seama că, odată ce m-am angajat în acest drum, nu mai era cale de întoarcere.
Ordinea și disciplina în clasă
La lecțiile pe care le țineam, mergeam adesea cu copiii la lucru pe deal, și niciodată nu ieșeau din cuvintele mele. Eram destul de severă în școală. Când directorul ieșea pe coridor, elevii mai vorbeau și se jucau, dar când ieșeam eu, imediat se făcea liniște. Asta se întâmpla pentru că întotdeauna mi-a plăcut să fie ordine și disciplină, iar copiii să mă asculte. Le ceream respect, dar în schimb le ofeream și sprijin, iar acest echilibru făcea ca atmosfera din clasă să fie una de învățătură și respect reciproc.
Dragostea pentru profesie și educația copiilor
Totdeauna mi-au plăcut copiii, elevii. Biologia și geografia m-au fascinat mereu, așa că le-am predat cu drag până am ieșit la pensie. Chiar și după pensionare, am continuat să predau încă trei ani. Când era nevoie, mă mai duceam la școală să fac înlocuiri, pentru că îmi plăcea să fiu acolo, între copii, și să contribui la educația lor. Mi-era dor de atmosfera din școală și de bucuria de a învăța împreună cu ei.
Schimbările în educație și autoritatea învățătorului
Învățământul de atunci nu se compară cu cel de acum. Era un alt proces, un alt sistem, cu elevi diferiți. Părinții mă întâlneau adesea pe drum când mă duceam la școală și mă întrebau: „Ce le faceți copiilor, că sunt atât de cuminți?” Erau vremuri când, da, mai dădeam câte o palmă atunci când era necesar, dar mereu le explicam părinților, iar ei îmi spuneau: „Bine ați făcut!” Anii au trecut, iar unul dintre foștii mei elevi, mi-a spus că își aduce aminte cum i-am dat o palmă. Mi-a mulțumit pentru asta, spunându-mi că, datorită ei, a devenit om. Un alt fost elev de-al meu, care are și el deja o vârstă, i-a spus fiului meu: „Eu și acum mă tem de Elena Mihailovna, chiar dacă nu mi-a spus niciodată nimic rău și nu m-a certat vreodată”. Aceasta era puterea autorității, pe care nu o impuneam prin cuvinte dure, ci prin respect și prin felul în care aveam grijă de fiecare copil.
Echilibrul între prietenie și autoritate
Profesorul și elevul trebuie să fie într-o relație apropiată, aproape ca niște prieteni, dar totuși profesorul trebuie să păstreze autoritatea în fața copilului. Este important ca elevii să simtă că le pasă de ei, să știe că îi sprijini și îi înțelegi. Totuși, trebuie să existe limite clare. Nu trebuie permis prea mult, pentru că disciplina este esențială pentru învățătura lor și pentru respectul reciproc.
Dedicarea în educație și realizări
Am avut norocul să avem un conducător așa ca Simion Gogu, în sat. În doar doi ani, a reușit să construiască o școală nouă, iar în sat era un colhoz milionar. Datorită lui Simion Gogu, corul în care cântam a avut ocazia să călătorească prin toată Uniunea Sovietică. Am ajuns în Țările Baltice, la Moscova, Leningrad și nici nu știu câte locuri am vizitat. Peste tot unde mergeam, eram primii și cei mai apreciați. Cu susținerea dumnealui, împreună cu elevii, am ajuns chiar până la Polul Nord, la Golful Finlandei.
Evoluția școlii
Viața mea a fost mereu legată de școală, acolo am trăit și am muncit toată viața. Am avut parte de multe momente frumoase alături de copii și colegi, iar acum mă bucur că școala se modernizează. Vedem tot mai multe tehnici noi, utilaje moderne, iar copiii sunt tot mai motivați și dornici să învețe. Mă bucur că progresează și că pot să își îmbogățească cunoștințele cu ajutorul tuturor acestor inovații. Este o schimbare mare față de ce am cunoscut eu, dar sunt fericită să văd că învățătura evoluează.
Recompensa adevărată: respectul elevilor și părinților
Niciodată nu am lucrat pentru salariu, pentru mine nu acesta era adevărata remunerare. Cel mai important era când mă întâlneam cu părinții și vedeam că sunt mulțumiți de munca mea, că mă respectă. Acest respect îl simțeam și în ochii elevilor, iar asta pentru mine era adevărata recompensă. Și, cu timpul, am realizat că acest respect nu se pierde, ba chiar rămâne și după mulți ani. De exemplu, acum vin elevii să mă viziteze acasă, și asta mă face să mă simt mândră și recunoscătoare pentru tot ce am făcut împreună.
Legătura durabilă cu foștii elevi
Merg și acum câteodată la școală, mă invită la sărbători și la întâlniri cu absolvenții. Elevii vin și mă vizitează, iar mulți dintre ei sunt uimiți când află că mai trăiesc, pentru că totuși am deja o vârstă. Când vorbim, îmi amintesc imediat de fiecare dintre ei, de cum erau pe vremea când erau elevi. La aceste întâlniri mă duc cu plăcere, ca să-i văd cum s-au schimbat și cum arată acum, după atâția ani. Îmi aduc aminte cu drag de cum erau când erau mici și stăteau în bănci.
