De unde începe povestea
Acum 39 de ani Dumnezeu a rânduit să ne ia din Chișinău și să ne aducă în satul Racovăț, raionul Soroca – un sat cu oameni buni și harnici despre care știam doar că e satul cu cele mai numeroase familii din zona Sorocii, poreclit la acea vreme, „Kitai”. Așa îmi spusese educatoarea de la grădinița unde mergea fiul nostru, Mihăiță.
Satul ne-a primit cu atmosfera-i de basm, cu peisajul, care ne-a copleșit, cu oamenii lui calzi și deschiși la suflet. Primul om, ce ni s-a lipit de inimă a fost șoferul de la ambulanța spitalului de sector din sat, nenea Vasile Mitrofan, Dumnezeu să-l ierte! Nenea Vasile ne devenise ca un frate mai mare. Iar pe țaca Anastasia, soția dânsului, așa și o consider, sora mea mai mare din acest sat care ne-a adoptat. Nenea Vasea, cum îi spuneam noi, a plecat la cer imediat după moartea unuia dintre cei mai iubiți duhovnici din partea locului-părintele Mihail Ungureanu, luminoasă să-i fie amintirea!…
În mahalaua dinspre pădure (zisă „ciornâi raion”), unde paznicul de la spital, nenea Trofim, ne oferise temporar casa lui pentru trai, aveam să cunosc oameni minunați. Gospodari și gospodine, care ne-au stârnit uimirea și admirația prin priceperea lor de meșteri iscusiți în prelucrarea lemnului, în ale croitoriei, zidăriei, confecționării butoaielor. Aici aveam să cunosc medici, profesori, contabili, colhoznici cu har și dar de la Dumnezeu. Printre ei și soții Atanasie și Nadejda Andronic, Dumnezeu să-i odihnească în pace! Nenea Atanasie a fost un meșter priceput, avea un atelier de tâmplărie unde meșterea uși, ferestre, alte obiecte din lemn. Iar tanti Nadia era o gospodină neîntrecută. Știa să gătească de minune tot felul de bucate moldovenești, dar la masă abia dacă se atingea de ele, se mulțumea să-i vadă pe cei adunați în jurul mesei mâncând cu poftă. Acești oameni frumoși, cu sufletele de pâine, au trecut prin calvarul deportărilor. Acolo în Siberia s-au cunoscut. Harnici și pricepuți la toate și-au ridicat acolo casă, au săpat și o fântână, iar când s-au întors la vatră și-au durat și aici o gospodărie demnă de toată admirația. (Le-am scris cu ani în urmă povestea de viață). Ne deveniseră ca niște adevărați părinți. Le ascultam povețile, le-am ascultat de-a lungul anilor și o întreagă și copleșitoare mărturisire a momentelor din viață…
Adio prieten drag, Vasile Sandu!
Și mai aveam un suflet drag pe care l-am cunoscut în acest colț de sat. Este vorba de chipeșul flăcău de atunci, Vasile Sandu, unul din cei șapte feciori ca șapte brazi ai vrednicilor de pomenire, Aculina și Matei Sandu. Zic mai aveam un suflet drag, pentru că deja nu-l mai am. Săptămâna trecută l-am petrecut pe ultimul drum. S-a stins din viață la 58 de ani, pe neașteptate. Ne văzusem cu o zi înainte de moarte. Era puțin slăbit după tratamentul pe care-l urmase la spital, blajin și trist la chip, dar optimist și cu dorință de viață prin vorbe. Mi-a spus că s-a vaccinat antigripă. Trăgea nădejde că o să se învoinicească, respectând dieta recomandată de medic. Optimismul lui mă învăluise așa ca o adiere de primăvară. Nu știa la sigur, cum nu bănuiam nici eu, că moartea era foarte aproape, că a doua zi va fi ultima din viața lui. A muncit ca un voinic toată ziua. Iar seara când s-a întors acasă, a rugat-o pe Raisa, soția lui, să pregătească un ceai până el va descărca remorca și va da mașina la loc. Când s-a întors Raisa să-l poftească la cină, a încremenit! Vasile zăcea întins pe pământ. A încercat ea să-l resusciteze, l-a strigat în ajutor pe fratele ei care locuiește peste drum, fiica a chemat ambulanța, dar medicii sosiți la fața locului n-au avut decât să constate decesul.
Tristețe, durere, gânduri înlăcrimate. N-am crezut nici n-am gândit că bunul și dragul nostru prieten ne va părăsi atât de repede. De fapt ne-a fost mai mult decât un prieten. Eu îl numeam fratele meu mai mic.
Se legase între noi o prietenie constantă fără să ne sunăm sau să ne vedem în fiecare zi. Ne întrețineam într-un soi de cordialitate, care îți face viața frumoasă. Ne servea tot timpul cu mașina. De aveam nevoie de transportat roada de pe câmp, apelam la el, la cules de struguri venea să ne ajute, dacă trebuia să mergem la rude la Schineni sau Popești, mergea cu bucurie. De foarte multe ori mergeam cu el la Soroca. Chiar și duminica de înainte de moarte a mers cu noi. Îmi plăcea să-l ascult. Povestea cu amănunte și epizoade într-o manieră proprie, așa încât reușea să mă transpună în cele povestite. Deseori ne povestea despre luptele din Afganistan, unde văzuse moartea cu ochii. Îi mulțumea Domnului că moartea l-a cruțat. Alteori depăna tot felul de întâmplări din viață cu har și dar de povestitor. Iar în duminica din 15 octombrie, ultima duminică din viața lui, vorbea cu un fior mai pronunțat de evlavie, făcând mereu trimitere la bunul Dumnezeu. Cuvintele lui erau adevărate și pline de conținut. Să fi presimțit oare ceva?!…
S-a bucurat de apele limpezi ale vieții
Vasile a fost un om al lui Dumnezeu care și-a iubit satul, a iubit oamenii din jur, s-a bucurat de viață, de apele limpezi ale vieții. A admirat cu sufletul și inima peisajul încântător de pe Costișa Morilor, de pe Valea Nistrului. Întors din Afganistan s-a angajat tractorist în gospodăria agricolă. Era extrem de inimos și optimist. M-a încântat. A muncit pentru comunitate și și-a făcut datoria excepțional. Îi plăcea să muncească la pământ. După destrămarea colhozului și-a luat cota de pământ, ce i se cuvenea și a plantat pe ea o livadă de pruni de toată frumusețea. Trăia din veniturile pe care i le oferea pământul. Pe aleasa inimii, Raisa Rotaru, o cunoștea din copilărie. Locuiau în aceiași mahala. S-au căsătorit și au reușit să întemeieze o familie frumoasă, în care au creascut doi copii minunați – Lenuța și Sergiu, cărora le-au dedicat timpul și dragostea părintească. Și-au rânduit zillele cu cumsecădenie și bunăvoință. Lenuța i-a fericit cu două prințese-Victorița și Ancuța.
Echilibrat, liniștit, dragul nostru prieten a purtat mereu o haină a smereniei, știa să vibreze la suferința aproapelui. Îl dureau problemele de sănătate ale fiicei, dar mai cu seamă, ale soției. Tot timpul o jelea și se ruga de sănătatea ei, dar niciodată nu s-a jeluit că l-ar durea ceva. A trăit așa cum i-a fost scris, păstrându-și suferința numai pentru el. Din numeroasa familie a lui badea Matei Sandu a mai căzut un brad, al treilea la număr-VASILE. Dacă ar fi să adaug ceva după numele lui aș mai adăuga doar atât – suflet frumos. S-a stins exact la aceaiși vârstă la care a plecat la ceruri și tatăl lui.
E greu să găsești cuvintele care să exprime durerea pe care o încearcă acum familia mea, dar mai cu seamă, familia îndurerată a răposatului Vasile. E grea, e foarte grea despărțirea. Știu că de acum încolo nimic nu va mai fi ca înainte, pentru că prietenul nostru drag-soț iubitor, tată deosebit și bunel cu o desagă de povești – nu mai este printre noi. Acest om dăruit de Dumnezeu ca să dăruiască a plecat prea repede.
Adio, Vasile! Adio, prieten drag! Ne lași cu un gol imens în suflete, dar îi rămânem rcunoscători Domnului pentru că ai făcut parte din viața noastră.
Îngerii să vegheze drumul tău către stele, iar Domnul să te primească în Împărăția Sa alături de tot neamul tău cel adormit!
Sincere condoleanțe soției Raisa, fiicei Lenuța cu toată familia ei, fiului Serghei și tuturor rudelor și prietenilor! Bunul Dumnezeu să vă mângâie sufletele și să vă întărească ca să puteți trece prin această grea încercare!
Nina Neculce
