Are o vârstă onorabilă -83 de ani. Locuiește la Timișoara. Am cunoscut-o în 2010. Ne întorceam de la Viena cu membrii Corului „Orantis”, care participase la Festivalul Internațional de Colinde. Doamna foarte încercată de soartă cu care am realizat SFATUL din această pagină făcea parte din fosta Asociație Pro Basarabia și Bucovina. Au fost multe suflete frumoase, care ne-au omenit și ne-au găzduit creștinește atunci. Mie mi s-a lipit de inimă unul parcă mai cald și mai bland, cu bunătatea înscrisă pe chip – Maria-Brândușa Șuhani. Din acea clipă Brândușa (așa îi place s-o numim) a deschis un drum al prieteniei bine definit spre inima mea și a Veronicăi Chițan. În mai, 2018 drumurile noastre s-au reîntâlnit la Soroca. A îndrăgit-o pe Brândușa și fiică-mea, Viorica. În 2019 ne-am revăzut la Viena. Iar în noiembrie, anul trecut – la Timișoara. Am onorat invitația prietenei noastre de suflet, pe care o numim, sora mai mare. Fiica Viorica, considerând-o drept o adorabilă mătușă.
Născută pe 30 iunie, 1940 în Boian, Bucovina, la vârsta de 4 ani, în 1944, s-a refugiat împreună cu părinții în Banat. Pe tot parcursul vieții nu a ocolit greutățile, le-a înfruntat cu curaj și demnitate. După 78 de ani de viață în România am tot stat la sfat timp de 5 seri la rând în casa ei primitoare și caldă. Ne-a pus la curent cu noutățile din Timișoara, ne-a vorbit despre cei doi fii, care sunt departe de ea –unul e în America, iar celălalt în Germania, despre nepoțelul ei scump și drag, Laurențiu, care a făcut-o bunică la 81 de ani, despre vremurile prin care trecem.
În ultima seară am rugat-o să depănăm amintiri și pentru cititorii „ZN”. A accepat, rugându-mă să vorbim la per tu.
„M-am bucurat până la lacrimicând m-am văzut lângă Cetatea Soroca”
Nina Neculce: S-o începem cu începutul, dragă Brândușa. Cum ți-a rămas în amintire satul copilăriei ?
Brândușa: Amintirile sunt vagi. Am locuit în casa părintească doar 4 ani. În 1944 am fost nevoiți să ne refugiem în România, lăsând dușmanilor tot ce au agonisit părinții. Am fost după 1989 în Boian. Este un sat frumos cu trei biserici. Un sat care e populat mai mult de români, situat apropape de Noua Suliță și nu departe de Cernăuți.
N.N.: Satul are o istorie bogată și în același timp dramatică. Într-un pelerinaj la Mănăstirea Pociaev, trecând pe la Mănăstirea Boian am aflat că satul a fost moșia strămoșească a cronicarului Ion Neculce.
Brândușa: Mai multe figuri istorice au avut moșii aici. Cum zice cronicarul, a stat în calea multor răutăți. Localitatea Boian încă de la înființare a făcut parte din regiunea istorică Bucovina a Principatului Moldovei. Satul s-a format pe timpul domniei lui Alexandru cel Bun. Pe vremea stăpânirii austriece Boianul devenise târg de frontieră. Pe aici începând din 1812 trecea frontiera dintre Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic. În perioada Primului Război Mondial satul a fost zguduit de lupte grele care s-au dat între armatele țariste și cele austro-ungare. Linia frontului a trecut prin Boian, Mahala, Rancea, Toporăuți. După Marea Unire de la 1918 satul Boian a făcut parte din componența României Mari. În martie 1944 Bucovina de Nord a fost din nou ocupată de ruși și integrată în componența RSS Ucrainene. Atunci în 1944 am plecat și noi din sat.
N.N.: Cum a fost drumul refugiului, îți amintești?
Brândușa: Un drum foarte dureros, care doare până la os și n-aș vrea să răscolesc acum aceste triste amintiri. Hai mai bine despre părinți să-ți vorbesc.Părinții mei au fost orfani. Tatăl meu a fost orfan de tată la 8 copii, iar mama a fost orfană de mamă tot la 8 copii. Bunica de pe mama a murit când trebuia să se nască al nouălea. Mama avea un an, o mătușă-2 ani, iar cea mai mare mătușă avea 14 ani. Bunicul meu era un bărbat în putere și a rămas văduv cu 8 copii și nu s-a mai recăsătorit până când nu s-au căsătorit toți copiii și au plecat de acasă. Atunci și-a găsit și el o bătrânică, dar nu i-a plăcut de ea, că nu prea era gospodină și a zis că mai bine trăiește el singur. Bunicul meu era un bărbat foarte înalt, frumos, cu plete albe. În Cernăuți la vremea aceea trăia un pictor care provenea din familia regală a Danemarcii. Este vorba de George Lövendal. Cred că era născut la Sankt Petersburg pentru că strămoșii lui în 1772 au plecat din Suedia și au ajuns în Rusia.Între anii 1914 și 1917, George a urmat școala de Belle Arte din Sankt Petersburg. Tatăl său, Lorentius Löwendal, ofițer de marină a fost ucis de bolșevici, iar George s-a văzut nevoit să-și câștige singur bucata de pâine.
N.N.: Mare om de artă a fost acest George Lӧwendal. Pe lângă faptul că a fost un mare pictor, a mai fost și actor, și balerin, a avut și funcții de conducere. Citisem undeva că după absolvirea școlii de Belle Arte din Sankt Petersburg a profesat și la noi în Basarabia, la Chișinău și chiar la Soroca.
Brândușa: Da, a lucrat initial ca scenografla Teatrul din Chișinău. În 1928 a trecut la Cernăuți. A fost directorul tehnic al Teatrului Național din Cernăuți, apoi al Teatrului Național din Craiova. A desfășurat o bogată activitate la Teatrele „Lucia Sturdza Bulandra” și „Constantin Tănase” din București. Între 1950–1964, a fost profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”. George Lӧwendal a fondat primul Teatru cult de păpuși și marionete din România și încă multe altele.
Acest George a fost un pictor portretist desăvârșit. El este Rembrandtul nostru, a pictat în special țărani și copiii bucovineni din Boian, Mahala, Ostrița… Are vreo 300 de tablouri de bătrâni și copii din Bucovina. Cartea „Singur pe lume”, care s-a reeditat la noi, are pe copertă poza unui copil din Boian pictat de Lӧwendal. Și l-a pictat și pe bunicul meu. El vorbea mai mult rusește, dar învățase deja și româna și a venit la noi și i-a zis bunicului: „ „Moșule, pune-ți, te rog căciula, dar să nu o aranjezi așa frumos, puneți-o așa cum ți-o pui în toată ziua”. L-a pictat pe bunicul meu atât de reușit de parcă era viu. Cu năsturelul de la cheutoarea de la gât, cu pletele alea albe. Tata i-a dat pictorului o sticlă de rachiu.
N.N.:Dar părinții cine au fost, cum au fost, cum s-a derulat viața lor în refugiu?
Brândușa: Părinții au avut o viață foarte grea. Eu am mai avut 5 frați care au murit copii din cauza războiului. Trei s-au născut la Boian și eu a patra m-am născut acolo. Doi s-au născut deja în România, dar au murit de mici. Am rămas eu să-i fericesc. Tatăl meu era un om foarte dotat. Avea un simț artistic extraordinar. Ar fi fost un foarte bun artist, dacă ar fi putut face școală. El a înveselit pe toată lumea din jurul său. La petreceri venea lumea de dragul lui. Cânta foarte bine, dar nu dansa. În schimb mama mea nu cânta, dar dansa. Mama a murit în 1981 la 73 de ani, de un cancer la plămâni. Tatăl meu a murit în 1987 la 79 de ani din cauză că a fost fumător. Era foarte priceput. Pe tot ce punea mâna, punea și Dumnezeu mila, cum ete o vorbă. A altoit copaci în Geamăta, unde ne stabilisem cu traiul, la fiecare a treia casă. Îi plăcea foarte mult să facă asta. Băiatul meu cel mare are talentul lui. A moștenit și umorul lui.
N.N.: Despre anii de școală ce amintire îți vine în minte acum?
Brândușa:. În clasa a VIII-a s-a făcut o epurare a elevilor care erau copii de morar, de profesori. Cine nu era fiu de muncitor, dar muncitor sărac lipit pământului, acela era dat afară din liceu. Pe urmă pe parcurs au mai intrat ei înapoi. Țin minte, am avut un coleg, foarte bun băiat, deștept. Tata lui a avut o moară și din cauza aceasta a fost dat afară și n-a fost primit în liceu. A făcut o școală profesională și era păcat că băiatul acela putea să ajungă departe.
N.N.: Această epurare se făcea doar cu copiii refugiaților?
Brândușa: Da. Am făcut 7 ani limba rusă în liceu. Liceul era cu 10 clase așa ca și cel sovietic și am terminat liceul în 1956. Un an nu am mers la facultate. În anul următor am decis să fac admiterea la Medicină la București. Am dat scrisul și la oral nu am fost primită pentru că nu aveam dosar bun. Eram din rândul refugiaților. În anul următor am hotărât să schimb facultatea și am susținut admiterea la geografie la Iași.
N.N.: Cum au fost anii de studenție?
Brândușa: Am studiat 5 ani. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, cu toate că erau condiții destul de grele. Dar eram tineri, veseli și nici nu ne dădeam seama că sunt greutăți. Noi la biserică nu aveam dreptul să mergem. Eram la geografie și trebuia să știm că Universul a fost creat de natură și nu de Dumnezeu. Mi s-a luat și cruciulița de la gât…
N.N.: Ați fost foarte uniți dacă ați organizat mereu întâlniri din 5 în 5 ani?
Brândușa: N-am lipsit de la nici o întâlnire. În 2018 ne-am întânit după 55 de ani de la absolvire, cred că a fost ultima. Și după acea întâlnire, împreună cu prietena mea Vali de la București, am plecat la Soroca. A fost un vis al meu să ajung la Soroca. Și când stăteam pe malul drept al Nistrului din preajma Cetății și mă uitam în partea stângă a Nistrului, m-au trecut fiorii. Mă gândeam ce fericit ar fi fost tatăl meu să știe că eu am ajuns până la Nistru. Totdeauna discutam despre Basarabia noastră ocupată, despre cetățile de pe Nistru, despre Bucovina de Nord. Și întotdeauna vorbeam cu emoție despre aceste pământuri. M-am bucurat până la lacrimi când m-am văzut lângă Cetatea Soroca. Dar cu câtă însuflețire ne vorbea despre istoria Cetății Nicolae Bulat! Atunci nu am știut că omul acela atât de simplu a avut atâtea merite, a fost așa de mare. Când am auzit la Televiziunea Română vorbindu-se despre el, mă simțeam mândră că l-am cunoscut personal.
N.N.: Nicolae nu s-a dat niciodată mare și tare, Dumnezeu să-l odihnească! Noi continuăm Sfatul. După absolvirea facultatății ce a urmat?
Brândușa: Am fost repartizată în Banat într-o comună de hotar unde se întâlneau 3 țări: Ungaria, Serbia și România. Dar am făcut contestație că voiam undeva mai aproape de părinți și am ajuns la Colonia Andrei Șaguna, comuna Zimandu Nou, lângă Arad, unde am fost trei ani profesoară. După aceea a trebuit să susțin examene pentru a profesa mai departe. Niciodată nu eram în stare să trec examenul de socialism științific. Și când m-am prezentat, am luat un 10 și un 9 la examenul de știință și am căzut la socialismul științific. Era anul 1966. Și atunci m-am supărat și am plecat din învățământ și am intrat la Direcția Apelor în Timișoara, unde am muncit 25 de ani până la Revoluție. Zicem noi revoluție, dar a fost mai mult o mișcare a oamenilor necăjiți, înghețați și flămânzi. În 1991 ni s-a spus să plecăm să ne căutăm serviciu în învățământ pentru că nu vor mai avea lucrări. Și într-adevăr nu se mai fac lucrări de asanare, de diguire și iată au luat-o dealurile la vale, inundând, ducând casele cu tot cu oameni în ele.
N.N.: Dar de ce nu se mai fac?
Brândușa: Parcă nu știi de ce. De la 1989 încoacese fac atâtea lucruri nechibzuite! În acești 25 de ani am lucrat și la proiectare, unde se aranjau dealurile, albiile râurilor, unde se făceau diguiri. Aranjai terenul să fie bun pentru locuitori. Acuma nu știi unde ți-ai putea face o casă, pentru că poate să vină apa, se întâmplă orice.
N.N.: Și după ce ați încheiat-o cu Direcția Apelor, unde ați muncit?
Brândușa:Am lucrat 5 ani în învățământ la o școală de aici de lângă mine, o școală foarte mare. Erau 16 clase paralele. La geografie aveam numai două hărți și ne băteam cine ia harta și merge la clasă. Acum după ce multă lume a plecat peste hotare s-a mai micșorat numărul elevilor.
N.N.:În 2010 când ne-am cunoscut, făceați voluntariat?
Brândușa: În 1995 m-am pensionat. Am trecut prin perioade grele, dar le-am înfruntat. Da, am făcut voluntariat vreo 6-7 ani la copiii străzii. Tare mi-a plăcut să lucrez cu ei. Erau copii care nu știau de sunt stele pe cer, care nu știau câte zile are un an și multe altele. Mi-a fost foarte interesant. Trăiam alături de ei Bucuria. Eu mă bucuram că le ofer cunoștințe, ei se bucurau că le pimeau.
N.N.: Cu dragostea cum a fost?
Brândușa: A fost un singur coleg student, care a fost în inima mea, dar n-a știut nici el, nici nimeni. A fost o dragoste platonică, neîmpărtășită. A murit acum 3 săptămâni, Dumnezeu să-l ierte! Era la Iași, căsătorit. Când ne-am întâlnit la 25 de ani i-am făcut declarație. Era un cerc mare în fața universității la Iași și eu când l-am văzut am zis: „Vai, dacă ai ști cât am ținut eu la tine!” „Cu firea mea, cum ai putut?!”- mi-a răspuns foarte mirat. Era cam dificil, dar era foarte deștept și mie întotdeauna mi-au plăcut deștepții.
N.N.: Cu soțul v-ați cunoscut în anii studenției?
Brândușa: Nu. Când am venit aici l-am cunoscut într-o excursie. Era mai mare ca mine cu aproape 11 ani. Brunet, cu ochi albaștri mari, foarte citit, dintr-o familie care părea foarte bună. Socrul meu, Traian Novac a fost unul din secretarii de la Alba Iulia în 1918. Când au venit comuniștii l-au obligat să intre în partid și el n-a vrut și a făcut sărmanul pușcărie la 70 de ani. Și după aceea, domiciliu forțat la Vatra Dornei și a murit la 82 de ani. Înainte de a muri l-au reabilitat, l-au făcut că a fost ilegalist. Dar el a fost social-democrat dintre aceia de pe vremuri, care nu se potriveau cu comuniștii. Și soțul meu a fost dat afară din facultate, cumnata mea la fel, când socrul meu a fost trimis în domiciliu forțat. Soacră-mea a fost data afară din serviciu.
N.N.: Vremuri care nu trebuie să se întoarcă niciodată.Vorbim despre cum v-ați căsătorit. Ați făcut nuntă cu alai?
Brândușa: Nu. Doar la Biserică am trait momentul alături de cele mai apropiate rude din partea lui în cadrul cununiei religioase. Părinții mei au fost foarte supărați. Nici nu prea l-au vrut, au avut o singură fată, 5 copii au înmormântat și nici măcar nu s-au putut bucura de nuntă pentru că nu ne-am dorit noi. Eu aveam 28 spre 29 de ani. Mi s-a părut că sunt deja prea în vârstă pentru nuntă. A fost bine și frumos la început. Am convețuit împreună 20 de ani și mai departe n-a mers. Mă lăsa să lucrez eu și el se ducea să citească. Se ocupa de invenții, inovații. N-am mai putut. Casa era foarte mare, trebuia întreținută, doi copii, trebuia să le fac la toți de mâncare. Toți banii pe care îi câștigam îi băgam în renovarea casei. Pentru că locuiam în casa socrilor, care nu fusese reparată niciodată timp de 40 de ani. Taică-meu zicea despre casă „ Parcă e Cetatea lui Ștefan cel Mare”. Munceam, munceam, munceam. Am fost o sclavă. După ce m-am despărțit, el n-a mai existat pentru mine. Nu l-am urât, nu l-am bârfit, pur și simpu, nu mă mai interesa deloc.
N.N.: Copiii au venit repede după cununie?
Brândușa: Nu chiar. Am trecut mai întâi printr-un avort spontan. Pe urmă a venit băiatul cel mare. Mă temeam că n-o să-l pot crește cu acest defect la mână. Apoi a venit și al doilea fiu. Nu a fost ușor, dar i-am ridicat. De copii soțul nu prea a avut grijă. Când erau bolnavi era cel mai bun tată. Când erau sănătoși, parcă nici nu existau pentru dânsul. Lua cartea lui, citea și puțin îi păsa. Băiatul mai mare a spus: „Tata s-a îngrijit de cultura lui, dar nu și de a noastră”. Eu i-am luat la teatru, la concerte, în excursii. Eu le-am pus o carte în brațe. Dar am fost depășită, nu am mai putut. Și până la urmă copiii m-au scos și m-au adus aici în acest apartament. Sunt mulțumită de ei. Au făcut studii, și-au creat familii, și-au croit drumul în viață. Mă încearcă o părere de rău că cel mai mare nu are copii, dar să le dea Dumnezeu sănătate! Știi este o vorbă „nu-i cum vrea omul, ci cum rânduiește Domnul”.
N.N.: Care-i cea mai mare bucurie pe care o trăiești în prezent?
Brândușa: Bucuria de a fi bunică. Peste câteva zile urmează să-mi vină copiii și să-l strâng în brațe pe scumpul meu nepoțel Laurențiu.
N.N.: Ce te neliniștește în mod deosebit?
Brândușa: Războiul din Ucraina.
N.N.: Ce dorești să le transmiteți cititorilor „Ziarului Nostru”?
Brândușa: Multă sănătate! Să nu uite de urâciunea pustiirii, să lupte ca să nu se mai întoarcă vremuriele care păreau că nu vor mai trece niciodată.
N.N.: Ce gânduri dorești să ți se mai împlinească?
Bândușa: Să ajungem cu sănătate și la anul pe vremea aceasta și să vă mai văd încă odată în casa mea.
N.N.: Să ne ajute Dumnezeu!
Text și foto Nina Neculce
